Reincredintare minor. Jurisprudenta. Decizia 767/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(477/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.767
Ședința publică de la 05.05.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Simona Gina Pietreanu
JUDECĂTOR 2: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 3: Bianca
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă, împotriva deciziei civile nr.1649 A din 15.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-pârât și cu Autoritățile Tutelare - PRIMĂRIA SECTORULUI1 B și PRIMĂRIA
Dezbaterile în cauză au avut loc la data de 28.04.2009 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie. Curtea, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 05.05.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B, la data de 29 februarie 2008, sub nr-, reclamanta a chemat în judecată pe pârâtul solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună reîncredințarea către aceasta, a minorului, născut la data de 05 iunie 2002 și să-l oblige pe pârât la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că a fost căsătorită cu pârâtul, prin sentința civilă nr. 3448 din 12 aprilie 2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B s-a dispus desfacerea căsătoriei și încredințarea celor doi minori ai soților, conform înțelegerii acestora, pârâtului fiindu-i încredințat minorul.
A susținut reclamanta că de la data pronunțării sentinței situația de fapt avută în vedere de instanță s-a schimbat, respectiv deși minorul i-a fost încredințat pârâtului, totuși acesta l-a dus la P, la părinții acestuia, copilul fiind atașat de reclamantă și de sora sa, care a fost încredințată spre creștere și educare prin sentința de divorț, mamei.
În prezent, copilul este mai mult în îngrijirea bonei, având în vedere faptul că tatăl, pârâtul este plecat din țară, iar bunica paternă lucrează.
S-a mai arătat că minorul în cauză a avut probleme medicale încă de la nașterea, iar reclamanta s-a ocupat de sănătatea minorului în toată perioada în care a avut nevoie de tratament medical; minorul are și probleme de respirație, nefiind însă dus de pârât la controalele medicale periodice, și fiindu-i administrate de către acesta picături nazale fără o prescripție a medicului.
În prezent bunica paternă îi obstrucționează reclamantei accesul către minor, în mod nejustificat. Reclamanta are posibilități materiale deosebite față de momentul pronunțării divorțului dintre părți, deținând o casă cu șase camere, finalizată în anul 2007, în care locuiește împreună cu părinții acesteia, fiecare dintre cei doi minori având asigurată o cameră separată.
A mai arătat reclamanta că nu mai este de acord cu despărțirea celor doi minori rezultați din căsătoria părților, și că la data pronunțării sentinței de divorț nu a fost în cunoștință de cauză asupra consecințelor pe care le poate produce o asemenea împrejurare.
Reclamanta și-a făcut un program profesional care să îi poată permite să se ocupe personal de creșterea și educarea ambilor minori, pârâtul asigurându-o în primăvara anului 2007 de faptul că îi va da minorul pentru a avea grijă în continuare de acesta, însă această promisiune nu a fost onorată de pârât.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 42 - 44 Codul familiei.
La data de 16 aprilie 2008 pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, având în vedere faptul că nu s-au schimbat împrejurările avute inițial în vedere de instanță în momentul în care minorul a fost încredințat pârâtului spre creștere și educare, susținerile reclamantei din acțiunea introductivă nefiind dovedite și reale.
A mai arătat că inițial părțile au convenit de comun acord ca fiecăruia dintre părinți să îi fie încredințat spre creștere și educare câte un minor, fiul acestora având nevoie de o îngrijire specială, pe care în momentele respective, ale divorțului, reclamanta nu i-a putut-o asigura, existând pericolul ca sănătatea acestuia să îi fie afectată din această cauză, reclamanta acceptând această măsură luată de instanță. Este ajutat la creșterea și educarea minorului de mama sa și de o bonă, locuiește împreună cu minorul și părinții săi în casa părinților din P, dar face zilnic naveta la B, minorul are asigurate în domiciliul pârâtului din P condiții morale și materiale corespunzătoare vârstei acestuia, iar familia pârâtului nu are probleme medicale.
Prin sentința civilă nr. 7961 din 11 iunie 2008, Judecătoria Sectorului 1 Bar espins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 3448 din 12 aprilie 2005 pronunțată de aceeași instanță, rămasă irevocabilă, a fost declarată desfăcută căsătoria încheiată de reclamantă și pârât la 07 iulie 2000, iar minorul, rezultat din căsătoria părților, născut la data de 05 iunie 2002 fost încredințat în temeiul convenției încheiată între părți către pârât, tatăl acestuia, spre creștere și educare, iar reclamantei i-a fost încredințată spre creștere și educare minora rezultată din căsătoria părților, respectiv, născută la data de 18 ianuarie 2001.
În prezent minorul locuiește împreună cu pârâtul și cu bunicii săi paterni în P în locuința aparținând bunicilor paterni, unde beneficiază de condiții morale și materiale corespunzătoare pentru vârsta acestuia, fiind înscris la grădinița din localitate, având o stare de sănătate corespunzătoare, iar pentru momentele în care atât pârâtul, cât și părinții acestuia lipsesc din domiciliu, a fost angajată o bonă pentru minor.
Prima instanță a constatat că modificarea măsurii privind încredințarea minorului către reclamantă spre creștere și educare trebuie să aibă la bază conform art. 42 și 44 Codul familiei modificarea împrejurărilor avute în vedere la data încredințării acest mod a celor doi minori, respectiv câte unul către fiecare dintre părinți, modificare care să evidențieze pericolul ca minorul să rămână în domiciliul pârâtului și al părinților acestuia, aspect pe care însă reclamanta nu a reușit să îl dovedească, conform dispozițiilor art. 1169 Cod civil, având în vedere că ambele părți oferă în domiciliul actual condiții materiale și morale suficiente pentru minori, având venituri aproximativ egale ambii beneficiază de ajutorul părinților, respectiv bunicii materni și paterni ai minorului, pârâtul având angajată o bonă pentru minor, a cărei prezență acesta din urmă o acceptă, reușind să dezvolte ulterior divorțului părinților săi un mediu familial și social apropiat acestuia în P, iar schimbarea acestui mediu cu care minorul este obișnuit ar dăuna dezvoltării acestuia psihic și fizic.
Pe de altă parte, argumentul invocat de către reclamantă în sensul că minorii nu trebuie să locuiască în domicilii separate, astfel încât minorul în cauză să fie încredințat acesteia pentru a locui cu sora sa care a fost încredințată anterior reclamantei nu poate fi hotărâtor, în funcție de toate aspectele rezultate din administrarea probelor din cauză, reclamanta nedovedind că prezența permanentă a minorului în domiciliul pârâtului din P i-ar afecta modul de creștere și de educare.
De asemenea, reclamanta nu a făcut dovada refuzului pârâtului de a-i permite acesteia să își vadă minorul la domiciliul său din P, aspect care nu face obiectul prezentei cauze decât în măsura în care refuzul ar putea dăuna viitoarei dezvoltări psihice și fizice a acestuia alături de pârât, împrejurare care însă nu rezultă din probele administrate în cauză.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta criticând-o pentru netemeinicie și pentru nelegalitate.
Astfel, a susținut apelanta - reclamantă că au fost încălcate dispozițiile art. 18 alin. 2 din Legea nr. 272/2004, că în mod greșit a reținut prima instanță că nu s-au modificat împrejurările avute în vedere la data încredințării întrucât prin sentința civilă nr. 3448 din 12 aprilie 2005 s-a luat act de tranzacția intervenită între părinți în legătură cu încredințarea minorului și că minorul își petrece marea majoritate a timpului în compania bunicilor paterni sau a bonei ceea ce reprezintă o delegare a autorității parentale care afectează interesul superior al minorului.
Prin decizia civilă nr. 1649 din 15 decembrie 2008, Tribunalul București - Secția a IV a Civilă a respins, ca nefondat, apelul și a obligat-o pe apelanta - reclamantă la 1.200 lei cheltuieli de judecată către intimatul - pârât.
A reținut instanța de apel că pentru părinți, îngrijirea, creșterea și educarea copilului reprezintă un drept și, în același timp, o îndatorire fundamentală.
Pentru copil, dreptul de a fi îngrijit, crescut și educat de către părinții săi este prevăzut expres de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 272/2004, constituind o componentă a identității acestuia.
Așadar exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor cu privire la persoana și bunurile copilului se îndeplinesc de către părinții săi cu respectarea principiilor prevăzute de Codul familiei și respective în Legea nr. 272/2004.
Desfacerea căsătoriei prin divorț modifică însă, modul de exercitare a drepturilor și îndatoririlor părintești.
Așadar, părintele divorțat căruia nu i s-a încredințat copilul continuă a avea dreptul și a fi ținut de obligația de a crește copilul, însă modul de exercitare a acestora este diferit față de cel anterior divorțului.
Acest părinte are dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului, are dreptul de a avea legături personale cu copilul, dar nu are exercițiul dreptului de a lua măsuri disciplinare și al dreptului de a stabili locuința copilului.
În concluzie, minorul fiind încredințat spre creștere și educare tatălui, în mod evident acesta este părintele care va hotărî asupra domiciliului copilului, fără a fi necesar acordul apelantei - reclamante.
Desigur apelanta - reclamantă poate cere modificarea măsurii dispuse cu privire la încredințarea copilului aflat la intimat, în condițiile art. 44 Codul familiei, dar nu poate invoca cu succes încălcarea dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea nr. 272/2004, întrucât textul de lege invocat reglementează dreptul la circulație internă și internațională al copiilor cetățeni români - și care nu a făcut obiectul cercetării judecătorești în fața instanței de fond.
Prin urmare, tribunalul a înlăturat ca nefondată critica de nelegalitate a sentinței de fond ce vizează încălcarea dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea nr. 272/2004.
A fost apreciată nefondată și critica ce vizează netemeinicia sentinței apelate, precum și argumentele aduse în sprijinul acesteia, în considerarea celor ce urmează:
Așa cum corect a reținut și prima instanță, tribunalul a observat că împrejurările existente la data pronunțării divorțului părților - 12 aprilie 2005 -și încredințării minorului spre creștere și educare tatălui, nu s-a schimbat în mod esențial, încât să reclame modificarea măsurii luate cu privire la copil. Chiar dacă la acel moment instanța a luat act de înțelegerea părților, măsura nu putea fi dispusă decât cu respectarea principiului interesului superior al copilului, principiu ce se cere a fi respectat în continuare.
În determinarea interesului superior al copilului, născuta la data de 05 iunie 2002, tribunalul a analizat complexul de împrejurări privind vârsta și sexul copilului, atașamentul acestuia față de unul sau altul dintre părinți, garanțiile materiale și morale pe care le oferă părinții și nu în ultimul rând respectarea vieții de familie și păstrarea stabilității și continuității în îngrijire, creștere și educare.
Așa fiind tribunalul a constatat că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală, fundamentată din punct de vedere juridic și susținută de probatoriul administrat în cauză.
În consecință, tribunalul a reținut că luarea copilului minor de la părintele căruia i-a fost încredințat nu are o justificare temeinică și nu există motive puternice care să demonstreze că este în interesul superior al copilului, că acesta să fie reîncredințat spre creștere și educare mamei.
Garantarea drepturilor copilului în general dar și în raport cu părinții săi se realizează prin respectarea și aplicarea principiilor consacrate atât de Codul familiei cât și de Legea nr. 272/2004 care se referă la principiul exercitării drepturilor părintești numai în interesul copiilor (art. 97 alin. 2 Codul familiei regăsit în Legea nr. 272/2004), în principiul respectării și promovării cu prioritate a interesului superior al minorului.
A reținut de asemenea, instanța de apel că deși dorința mamei de a fi modificată măsura încredințării copilului, măsura dispusă în favoarea tatălui, este legitimă, ea nu se poate bucura de o protecție absolută, în virtutea art. 8 din convenție, în măsura în care ea intră în conflict eu interesul superior al copilului și nu respectă viața de familie pe care a dezvoltat-o alături de tatăl și bunicii paterni.
Tribunalul a apreciat că nu sunt suficiente și nici rezonabile susținerile apelantei - reclamante cu privire la faptul că intimatul - pârât are un program de muncă foarte încărcat, lipsește între anumite orare de timp de acasă, așa cum rezultă din înscrisul administrat de apelanta - reclamantă, fiind dovedit că beneficiază de o reală oportunitate în a se dezvolta armonios în cadrul vieții de familie pe care i-o asigura tatăl și bunicii paterni, stabilitatea și continuitatea în îngrijire, creștere și educare fiind unul din principiile ce asigură respectarea și garantarea drepturilor copilului.
Faptul că intimatul - pârât este sprijinit de părinții săi în activitatea de creștere și educare a copilului, fiind angajată și o bonă în acest sens, nu reprezintă un fapt negativ, atâta timp cât acest lucru nu contravine interesului său superior, iar tribunalul nu a identificat motive temeinice de natură a pune în pericol bunăstarea copilului, creșterea, educarea și întreținerea acestuia.
Tribunalul a considerat esențial însă, că ambii părinți să asigure condițiile și climatul necesar dezvoltării unor relații personale între cei doi frați, fiind obligații să le ofere acestora informații, explicații și sfaturi, în funcție de vârsta și de gradul de înțelegere pentru ca cei doi copii să înțeleagă că sunt nu numai prieteni, dar și frați chiar dacă nu locuiesc împreună.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termenul revăzut de art. 301 Cod de procedură civilă recurenta - reclamantă, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei pronunțate de Tribunalul București în sensul admiterii apelului și schimbării sentinței apelate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.
În dezvoltarea motivelor întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă, recurenta - reclamantă a arăta că în mod nelegal Tribunalul Bucureștii -a respins cererea de apel întrucât temeiurile care au fost avute în vedere la încredințarea minorului s-au schimbat radical în sensul că veniturile pe care le realizează în prezent și condițiile locative de care dispune acum sunt superioare celor de la data pronunțării sentinței civile nr. 3448 din 12 aprilie 2005.
A susținut recurenta - reclamantă că măsura încredințării minorului a fost dispusă pe baza acordului părților, acord care în prezent nu mai subzistă.
A mai arătat reclamanta - reclamantă că deși tribunalul a recunoscut că pentru părinți îngrijirea, creșterea și educarea copilului reprezintă un drept și în același timp, o îndatorire fundamentală precum și faptul că dreptul de a fi îngrijit, crescut și educat de către părinții săi este prevăzut expres de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 272/2004, nu a ținut cont de acest lucru, întrucât minorul este lăsat în grija și educarea unei și a bunicilor paterni și foarte puțin timp în grija tatălui, care este tot timpul plecat de acasă.
Recurenta a solicitat să se aibă în vedere faptul că minorul locuiește la P la bunicii paterni, iar pârâtul are serviciul în B, locuind efectiv în B, minorul fiind lipsit toată săptămâna de prezența tatălui, care vine la domiciliul unde locuiește minorul doar la sfârșit de săptămână. Acest fapt reiese și din ancheta socială efectuată la domiciliul bunicilor paterni care la data deplasării în teren a fost găsit acasă numai bunicul patern.
Ca urmare a acestui fapt recurenta - reclamantă a solicitat să se aibă în vedere prevederile art. 5 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 care precizează faptul că "răspunderea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinților ". Potrivit acestor prevederi recurenta nu dorește ca minorul să fie crescut de o bonă și să nu se bucure de creșterea și educarea pe care poate să o facă mama, care are timpul necesar să se ocupe de acesta.
Recurenta consideră că în mod greșit tribunalul a înlăturat critica adusă de aceasta ce viza încălcarea dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 datorită faptului că aceasta nu este de acord ca minorul să locuiască în P la bunicii paterni.
Astfel conform art. 18 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 "deplasarea copiilor în țară și în străinătate se realizează cu înștiințarea și cu acordul ambilor părinți, iar orice neînțelegere între părinți cu privire la exprimarea acestui acord se soluționează de către instanța de judecată.
Se solicită se să aibă în vedere starea de sănătate a minorului care suferă de grave afecțiuni, așa cum reiese chiar din referatul medical depus de către pârât și aflat la dosarul cauzei - afecțiuni care provin din nașterea prematură a minorului.
Recurenta - reclamantă menționează faptul că a suferit patru operații la, iar în prezent acesta trebuie dus periodic la control pentru ca doctorul ce-l are sub supraveghere să-i poată controla evoluția - lucru care la ora actuală nu se poate, domiciliului minorului fiind în casa bunicilor paterni la Aceasta a mai arătat că, la dosarul cauzei se află un înscris eliberat de educatoarea minorului, în care se menționează că atunci când minorul a fost dus la grădiniță 2006 - 2007 acesta s-a integrat foarte greu în colectiv, era singur, nu accepta nici un copil în preajma lui, era apatic din cauza mediului din care venea; întrucât din anul 2004 minorul se află în domiciliul bunicilor paternei, recurenta - reclamantă a susținut că starea minorului era determinată de acest mediu.
Cererea de recurs a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 3 lei achitată cu chitanța nr. -/1 eliberată de Bank Sa - la 07 aprilie 2008, s-a aplicat timbru judiciar în valoare de 0,15 lei.
Intimatul - pârât nu a depus întâmpinare la cererea de recurs dar prin concluziile scrise și respectiv orale, puse cu prilejul dezbaterii acestuia, a solicitat menținerea deciziei apelate întrucât aceasta corespunde interesului superior al minorului.
În faza procesuală a recursului s-a administrat proba cu înscrisuri constând în scrisoarea medicală întocmită de doctor.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, susținerile părților și dispozițiile legale incidente în speță Curtea, făcând aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. 3 Cod de procedură civilă în sensul încadrării motivelor de recurs la ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 42 alin. 4 din Codul familiei, părinții se pot învoi cu prilejul desfacerii căsătoriei cu privire la încredințarea copiilor și la contribuția privitoare la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională; această învoială produce însă efecte numai dacă a fost încuviințată de instanță.
Aceste dispoziții se coroborează cu prevederile art. 2 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 conform căruia "principul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești".
Pe de altă parte, art. 44 din Codul familiei statuează că "în cazul schimbării împrejurărilor, la cererea oricăruia dintre părinți instanța judecătorească va putea modifica măsurile privitoare la drepturile și obligațiile personale sau patrimoniale între părinții divorțați și copii".
Din perspectiva acestor dispoziții legale Curtea apreciază că, împrejurarea că încredințarea celor doi copii minori rezultați din căsătoria încheiată de părți și desfăcută prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a făcut prin încuviințarea de către instanță a învoieli părților nu înlătură posibilitatea reanalizării acestei măsuri conform dispozițiilor art. 44 din Codul familiei.
Pe de altă parte se reține că de la data încredințării minorului prin hotărâre judecătorească (02 aprilie 2005) au trecut patru ani, deci un termen suficient de pentru ca instanța de judecată să poată aprecia asupra modalității în care interesul superior al minorului este realizat.
Cu referire la susținerile recurentei - reclamante în sensul că modificarea împrejurărilor relevante constau în veniturile mai mari pe care la realizează și în condițiile locative de care dispune în prezent, Curtea reține pe baza situației de fapt stabilită în fața instanței de fond și a celei de apel că ambii părinți dispun de condiții materiale suficiente pentru a asigura în condiții foarte bune creșterea și educarea minorilor care le-au fost încredințați.
Criticile privind greșita interpretare și aplicare, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 nu sunt fondate întrucât, așa cum s-a reținut de către instanța de apel sunt incidente dispozițiile art. 43 alin. 1 Codul familiei în sensul că părintele divorțat căruia i s-a încredințat copilul, exercită cu privire la acesta drepturile părintești; potrivit dispozițiilor art. 43 alin. 3 din Codul familiei "părintele divorțat, căruia nu i s-a încredințat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale ce acesta, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională.
Articolul 18 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 se coroborează cu dispozițiile art. 43 din Codul familiei, astfel că pentru deplasarea în țară sau în străinătate ca și pentru stabilirea domiciliului minorului, intimatul - pârât nu avea nevoie de acordul recurentei - reclamante.
Sub aspectul criticilor care vizează interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. 2 și art. 5 alin. 2 din Legea nr. 272/2004, Curtea reține că acestea se coroborează cu prevederile art. 43 din Codul familiei întrucât legea privind protecția și promovarea drepturilor copilului stabilește cu caracter general răspunderea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului și dreptul acestuia de a fi crescut, îngrijit și educat de către părinți însă în situația particulară în care, de exemplu, părinții sunt divorțați, se aplică dispozițiile cuprinse în Codul familiei care reglementează cum se exercită drepturile și cum se aduc la îndeplinire obligațiile părintești.
Curtea reține însă că, în realizarea principiului interesului superior al minorului reglementat de art. 2 din Legea nr. 272/2004, de art. 42 alin. 1 din Codul familiei și de art. 3 din Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 și ratificată de România în anul 1990, prin Legea nr. 18/1990, în situația în care din căsătorie au rezultat mai mulți copii, trebuie să se țină seama de interesul lor comun, acela de a crește împreună întrucât separarea fraților trebuie să constituie o măsură extremă care își poate găsi justificarea numai atunci când niciunul dintre părinți nu are posibilități materiale de a-i crește și educa împreună. Creșterea împreună a fraților este în interesul acestora pentru consolidarea relației de afecțiune reciprocă specifică, cu consecințe benefice pentru dezvoltarea lor viitoare.
Curtea apreciază că întrucât există condițiile materiale necesare pentru creșterea fraților împreună se impune a se da eficiență acestei modalități de realizare a interesului superior al copilului. Schimbarea mediului în care minorul a crescut în ultimii patru ani nu este de natură să pună în pericol normala dezvoltare a acestuia deoarece acesta a păstrat constant legătura cu mama și sora sa.
Pentru aceste considerente în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod de procedură civilă, Curtea va admite recursul, va modifica decizia recurată în sensul că va admite apelul, va schimba sentința apelată și va admite cererea de chemare în judecată în sensul că va dispune reîncredințarea minorului, născut la 05 iunie 2002 spre creștere și educare, reclamantei.
În temeiul dispozițiilor art. 86 și 94 Codul familiei, Curtea îl va obliga pe intimatul - pârât la 200 lei lunar, cu titlu de pensie de întreținere în favoarea minorului, începând cu data pronunțării prezentei decizii, până la majorat sau alte dispoziții, calculată conform veniturilor declarate de acesta cu prilejul efectuării anchetei sociale (fila 29 dosar Judecătoria Sectorului 1 B).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de recurenta - reclamantă, împotriva deciziei civile nr. 1649 din 15 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - pârât și cu Autoritățile tutelare din cadrul Primăriei Sectorului 1 B și Primăriei Municipiului
Modifică decizia recurată în sensul că admite apelul formulat de reclamanta, împotriva sentinței civile nr. 7961 din 11 iunie 2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1
Schimbă sentința apelată, admite cererea de chemare în judecată.
Dispune reîncredințarea minorului, născut la 05 iunie 2002, spre creștere și educare, reclamantei.
Obligă pe pârât la 200 lei pensie lunară de întreținere în favoarea minorului, începând cu data pronunțării prezentei decizii, până la majorat sau alte dispoziții.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 05 mai 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
Grefier,
Red.
.
2ex./05.06.2009
-4.-;
Jud.1.-
Președinte:Simona Gina PietreanuJudecători:Simona Gina Pietreanu, Mirela Vișan, Bianca
| ← Reincredintare minor. Jurisprudenta. Decizia 392/2009. Curtea... | Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... → |
|---|
