Stabilire program vizitare minor. Decizia 110/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
(1421/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.110.
Ședința publică de la 28 ianuarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Cristian Olteanu
JUDECĂTOR 2: Mihai Andrei Negoescu Gândac
JUDECATOR - MARI
GREFIER -
***** *****
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenta pârâtă )., împotriva deciziei civile nr.537 A din 13.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant și autoritatea tutelară PRIMĂRIA SECTORULUI 4
are ca obiect - stabilire program vizitare minor.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimatul reclamant personal lipsind recurenta pârâtă () și reprezentantul autorității tutelare Primăria sectorului 4
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței depunerea, prin serviciul registratură, la data de 28.01.2010, a unor concluzii scrise formulate de către recurenta pârâtă.
Intimatul reclamant solicită administrarea probei cu înscrisuri constând în dovada achitării pensiei de întreținere pentru minor.
Curtea, după deliberare, în baza art.305 Cod de procedura civilă încuviințează pentru intimatul reclamant administrarea probei cu înscrisuri astfel cum a fost solicitată.
Intimatul reclamant depune la dosar înscrisurile menționate și declară că nu mai au alte cereri de solicitat în cauză.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părții prezente asupra încadrării motivelor de recurs în dispozițiile expres și limitativ prevăzute de art.304 Cod de procedura civilă și în dezbaterea acestora.
Intimatul reclamant solicită respingerea ca neîntemeiat a recursului și menținerea ca temeinică și legală a deciziei atacate.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 B sub nr- la data de 21.12.2007, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se stabilească în favoarea sa un program de vizitare a minorelor -, născută la data de 19.04.1997, și --, născută la data de 14.12.2001, după cum urmează: în week-end, o dată la două săptămâni, de vineri, orele 1800, până sâmbătă, orele 1800; o săptămână în vacanța de iarnă; o săptămână în vacanta de Paște; două săptămâni în vacanța de vară.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin sentința civilă 4697/05.09.2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 B în dosarul nr-, s-a desfăcut căsătoria părților încheiată la data de 22.12.1994 și s-a dispus încredințarea către pârâtă, spre creștere și educare, a celor două minore. A mai arătat reclamantul că de la data pronunțării acestei sentințe și până în prezent a încercat în repetate rânduri să viziteze fetițele, însă pârâta și părinții acesteia au refuzat sistematic să-i permită acest lucru.
La data de 22.01.2008, pârâta a depus la dosar, prin serviciul registratură, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamant ca neîntemeiată.
A arătat pârâta că în toată perioada scursă de la nașterea minorelor și până în prezent s-a ocupat singură de creșterea și educarea lor, cu sprijinul părinților săi, reclamantul fiind plecat foarte mult timp din țară cu serviciul, nefiind însă interesat să acorde atenție copiilor nici în perioadele în care se afla la domiciliu. A mai arătat pârâta că în timpul scurt pe care l-a petrecut împreună cu minorele, prin comportamentul său, reclamantul a dovedit că nu este interesat de educarea lor, având o atitudine vulgară, adresând injurii de față cu ele și manifestând violență față de ea și față de minore, motiv pentru care a fost nevoită să părăsească domiciliul comun, mutându-se împreună cu minorele la părinții săi.
A învederat pârâta că nu i-a interzis niciodată reclamantului să își vadă copiii, însă în puținele zile în care a venit să le vadă, a avut manifestări violente față de ea și de părinții săi, dovadă fiind plângerile adresate poliției și Serviciului pentru în Familie, precum și martorii prezenți. A mai arătat pârâta că fiind vorba de două minore de 11 și respectiv 6 ani, consideră că programul de vizitare solicitat de reclamant nu poate fi acceptat, în sensul că minorele nu pot rămâne singure cu acesta, ci se impune ca vizita să se facă numai în prezența unei alte persoane. Pârâta a arătat că, în opinia sa, reclamantul nu îndeplinește în momentul de față condițiile pentru a putea petrece mai mult timp singur cu minorele, lăsarea minorelor în grija acestuia prezentând un grad foarte mare de risc având în vedere că reclamantul consumă frecvent băuturi alcoolice, fumează în prezența copiilor și conduce autoturismul fără a poseda permis de conducere.
A solicitat pârâta ca reclamantul să poată vizita minorele la domiciliul lor sau în altă locație prestabilită, la sfârșitul săptămânii, numai în prezența sa ori a altei persoane desemnate de ea.
În drept, pârâta a invocat dispozițiile art.115-118 Cod procedură civilă.
Prin sentința civilă nr.2452/24.04.2008, Judecătoria Sectorului 4 Baa dmis în parte acțiunea formulată de reclamant,a stabilit în favoarea reclamantului următorul program de vizitare a minorelor --, născută la 19.04.1997, și --, născută la 14.12.2001: în prima și a treia sâmbătă a fiecărei luni calendaristice, inclusiv în timpul vacanțelor copiilor, de la orele 1200până la orele 1800, vizita urmând să se desfășoare în afara domiciliului pârâtei și fără supravegherea acesteia sau a bunicilor materni și a luat act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin sentința civilă nr.4697/05.09.2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 B în dosarul nr-, irevocabilă cele doua minore au fost încredințate spre creștere și educare, către mamă. Prin această sentință nu a fost stabilită însă și modalitatea de exercitare de către tată a dreptului de a avea legături personale cu minorele, neînțelegerile dintre cei doi părinți cu privire la acest aspect conducând la formularea prezentei acțiuni.
Făcându-se aplicarea art. 97 alin.1 și art.43 alin.3 Cod familiei s- apreciat că, reclamantul, în calitate de tată al minorelor -- și --, are tot dreptul de a se implica în viața fiicelor sale, fiind indicată și benefică dezvoltării armonioase și echilibrate a copiilor stabilirea cât mai repede posibil a unei relații afective cu tatăl lor, astfel încât minorele să îl perceapă pe acesta din urmă ca pe o prezență firească, constantă și stabilă. Este, așadar, important ca reclamantul să reprezinte un factor de stabilitate în viața copiilor săi, dar la fel de important este însă ca modalitatea de exercitare a legăturilor personale cu minorele să fie astfel stabilită încât să se urmărească exclusiv interesul celor doi copii, conform principiului instituit de art.97 alin.2 Codul familiei.
În acest sens, instanța a reținut că din probele administrate în cauză a rezultat că după divorț și mutarea pârâtei cu cele două fetițe în locuința părinților acesteia, între reclamant și pârâtă s-a instalat o stare deosebit de tensionată, implicând disensiuni și certuri cu ocazia întâlnirilor dintre cei doi, stare care s-a răsfrânt în mod negativ și asupra relației dintre reclamant și cele două minore, care nu își mai doresc să îl vadă pe tatăl lor sau să vorbească la telefon cu acesta, aspecte învederate de martora și chiar și de minora -- cu ocazia audierii sale în Camera de Consiliu. Minora nu a putut oferi argumente plauzibile pentru atitudinea ostilă adoptată față de tatăl său, din cele declarate de aceasta răzbătând influența avută asupra sa de mamă și de bunicii materni, dar și dorința copilului de a evita să-și mai vadă părinții certându-se.
Referitor la influența de care s-a vorbit anterior, instanța nu are în vedere o îndoctrinare a minorelor de către mama lor sau de către bunici, ci faptul că atitudinea de respingere a pârâtei și a părinților săi față de reclamant a fost însușită și de către cele două fetițe. Cele două minore au fost marcate nu de un eventual comportament agresiv, fizic sau verbal, al tatălui lor, comportament ce nu s-a dovedit a fi existat prin probele administrate în această cauză, ci de neînțelegerile și certurile dese dintre părinții lor, la care ele au asistat, aspect ce rezultă și din evaluările psihologice ale acestora, depuse la dosar de către pârâtă.
S-a observat că minora -- a relevat cam aceleași aspecte ca cele prezentate de pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosar, dar nedovedite de aceasta, respectiv că reclamantul ar consuma băuturi alcoolice, că ar avea o atitudine vulgară și că ar vorbi urât în prezența minorelor, pârâta adăugând că reclamantul ar fi violent față de ea și față de fetițe, că ar fuma în prezența acestora și că ar conduce fără să posede permis de conducere, susțineri care au fost înlăturate ca nefiind probate.
În acest sens, instanța de fond a reținut că martora, propusă de pârâtă, a declarat că este prietenă de familie cu părinții pârâtei, locuind în același bloc cu aceștia, unde în prezent stau și pârâta cu cei doi copii, și că în perioada în care părțile erau căsătorite, pârâta i s-a plâns că reclamantul vorbește vulgar chiar și de față cu copiii, însă nu i s-a plâns că acesta ar - Se observă însă că martora a relevat nu împrejurări cunoscute personal, ci aduse ei la cunoștință de către pârâtă. Singurele aspecte percepute direct de către martoră au constat în aceea că, în două ocazii, fiind în casa pârâtei, l-a auzit pe reclamant scăpând cuvinte vulgare în cadrul unei discuții între părți, care erau probabil supărate, de față fiind și cele două fetițe. Se remarcă faptul că martora a afirmat că reclamantul "i-a scăpat" cuvinte vulgare, de unde se trage concluzia că martora nu îI consideră pe reclamant o persoană violentă verbal. Aceeași martoră a mai declarat că nu l-a văzut niciodată beat pe reclamant.
La rândul său, martora, sora reclamantului, a declarat că acesta nu este o persoană violentă nici fizic și nici verbal și că reclamantul nu scapă nici măcar o vorbă urâtă în prezența copiilor. A mai arătat martora că l-a văzut pe reclamant în prezența celor două fetițe de 6-7 ori, în timpul căsniciei părților, fiind împreună și la M sau la un, ocazii cu care i s-a părut a exista între ei o atmosferă plăcută, degajată.
Așa cum se poate observa, din declarațiile celor două martore nu rezultă că reclamantul ar reprezenta un pericol pentru cele două fetițe sau că ar fi o persoană iresponsabilă, incapabilă să se ocupe de cele două minore cu ocazia întâlnirilor cu acestea în cadrul unui program de vizitare. Este adevărat că din declarația martorelor audiate în cauză, în special martora, a rezultat că în timpul căsătoriei, pârâtul nu s-a dedicat prea mult procesului de creștere și educare a copiilor, însă acum își dorește să restabilească legătura afectivă cu cele două fetițe și să se implice în viața acestora, ceea ce instanța a apreciat că este, în primul rând, în interesul copiilor. Același lucru s-a concluzionat, de altfel, și prin referatul de anchetă socială efectuat în cauză de Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei Sectorului 4
Este important pentru evoluția minorelor ca acestea să petreacă timp și alături de tatăl lor, să stabilească o legătură afectivă cu acesta, deci să aibă alături ambii părinți, însă, având în vedere răceala pe care în prezent fetițele o manifestă față de reclamant, cel mai bine este ca pătrunderea acestuia în viața lor să se facă treptat, astfel ca reclamantul să le câștige încrederea și să le dovedească că este demn de încrederea și afecțiunea lor. Cele două minore trebuie să aibă timp să se acomodeze și să se obișnuiască cu prezența tatălui lor, astfel încât să dorească să îl aibă în preajmă și să își petreacă timpul alături de el, și nu să resimtă vizitele acestuia ca pe o intervenție intempestivă în existența lor de până acum. Totodată, pentru stabilirea unei legături reale între tată și fiice se impune ca vizitele acestuia să nu aibă loc în prezența pârâtei sau a părinților acesteia, având în vedere tensiune a existentă între părți și influența pe care o au asupra copiilor neînțelegerile dintre părinții lor.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr-, la data de 07.08.2008.
În motivarea apelului s-a arătat că în mod greșit s-a pronunțat instanța de fond, trecând peste probele administrate, în special constatarea medicală psihologică față de dorința minorelor și de comportamentul tatălui, starea de teamă pe care reclamantul a reușit să o imprime copiilor.
Astfel, apelanta a arătat că este de acord cu stabilirea unui program de vizitare, însă solicită un program mult mai restrâns temporar și doar în prezența apelantei, în calitate de mamă, ori a bunicii materne.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și următoarele Cod procedură civilă.
La data de 30.12.2008, intimatul-reclamant, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat cu obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea întâmpinării s-a arătat că apelanta-pârâtă, prin apelul formulat, solicită schimbarea în parte a hotărârii instanței de fond, în sensul a se dispune un program de vizitare mult mai restrâns, iar acest program să aibă loc în prezența ei sau a mamei sale.
În motivare, apelanta-pârâtă arată că instanța nu a luat în considerare dorințele copiilor minori și starea acestora de teama ce o au în prezența intimatului. Acesta este un fapt neadevărat, nu a inspirat niciodată teama copiilor săi, nu a abuzat niciodată verbal sau fizic de fetele, din contra nu a știut cum să aplaneze discuțiile, ce au avut loc în timpul căsătoriei sau în cursul întâlnirilor cu apelanta-pârâtă. A făcut tot posibilul ca minorele să nu ducă lipsuri materiale și să nu asiste la discuțiile ce aveau loc între soți.
De când apelanta-reclamanta a părăsit imobilul în care locuiau, nu a mai putut ține legătura cu copii minori. Aceasta știa că își iubește foarte mult fetele și acesta este punctul slab de care a profitat din plin pentru a se răzbuna pe intimat. Din cauza ei nu a mai putut avea o legătură personală cu copiii, aducându-i de fiecare dată argumente că nu vor să îl vadă, că nu sunt acasă etc. astfel încât a ajuns să-și vad fetele printre gardul grădiniței și al școlii. Nu se putea duce la ele să nu le creeze copiilor o stare de inferioritate față de ceilalți copii, precum și educatoarei sau învățătoarei, crezând-o capabilă pe apelanta-pârâta să le facă reclamații sau să cheme poliția sub pretextul că ar vrea să-i răpească copii.
Mai mult, aceasta îl desconsideră făcându-l bețiv, că fumează în fața copiilor, iresponsabil că ar conduce fără permis. Toate aceste aspecte nu sunt adevărate punându-l într-o lumină cât mai defavorabilă și tinde a crede că acest lucru îl spune nu numai în întâmpinare ce a depus-o la dosar, ci și în fața copiilor.
Un program de vizitare în prezența mamei apelantei-pârâte și a apelantei-pârâte ar îngreuna foarte mult a se restabili relația de afecțiune între tată și copii, datorită atitudinii pe care o au acestea față de intimat.
In drept, au fost invocate dispozițiile art. 115-118 Cod procedură civilă.
La dosar în apel au fost atașate în fotocopie înscrisuri: raport de anchetă socială, evaluare psihologică a minorelor, înscrisuri medicale, adresa nr. -/2007 emisă de.
La data de 02.03.2009 au fost audiate minorele în camera de consiliu.
Prin decizia civilă nr.537 A/13.04.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă (), împotriva sentinței civile nr. 72452/24.04.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 B în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-reclamant și cu Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei Sectorului 4
Pentru a pronunța această decizia, tribunalul a reținut că deși minorele au fost audiate de tribunal, acestea exprimându-și refuzul de a avea legături personale cu tatăl acestora, apelantul-reclamant, motivând că le inspiră de fiecare dată o stare de teamă urmare a unei atitudini agresivă manifestată în prezența acestora față de intimata-pârâtă, mama minorei, ori de câte ori se întâlnesc, dar și față de faptul ca în prezent apelantul-reclamant s-ar afla într-o nouă relație cu o altă femeie decât mama minorelor, această opinie nu poate fi analizată decât cu luarea în considerare a ansamblului probator administrat în cauză, respectiv înscrisuri, martori și anchetele sociale efectuate la domiciliul ambelor părți, precum și a răspunsurilor la interogatoriul luat acestora în fața primei instanțe.
Reanalizând acest probatoriu, tribunalul a constatat că programul de vizitare, astfel cum a fost încuviințat de către prima instanță, respectă interesul superior al minorelor, astfel cum acesta trebuie considerat prin prisma dispozițiilor art. 43 Codul familiei și art. 14-16 din Legea nr. 272/2004, privind dreptul celuilalt părinte căruia nu i-au fost încredințați minorii rezultați din căsătorie să păstreze legăturile personale cu minorii în cauză inclusiv prin contacte directe cu aceștia, în vederea unei normale dezvoltări psihice și fizice, în mod efectiv, conform jurisprudenței CEDO dată în aplicarea art. 8 din Convenția, respectiv dreptul acestui din urmă părinte de ași exercita dreptul de vizitare în mod efectiv, fără a fi stânjenit în vreun mod de către celălalt părinte sau rudele acestuia din urmă.
S-a constatat că în mod corect prima instanță a reținut ca apelantul-reclamant, în calitate de tată al minorelor -- și --, are tot dreptul de a se implica în viața fiicelor sale, fiind indicată și benefică dezvoltării armonioase și echilibrate a copiilor stabilirea cât mai repede posibil a unei relații afective cu tatăl lor, astfel încât minorele să îl perceapă pe acesta din urmă ca pe o prezență firească, constantă și stabilă, fiind important ca acesta să reprezinte un factor de stabilitate în viața copiilor săi.
De asemenea, s-a constatat din probele administrate în cauză, că după divorț și mutarea pârâtei cu cele două fetițe în locuința părinților acesteia, între reclamant și pârâtă s-a instalat o stare deosebit de tensionată, implicând disensiuni și certuri cu ocazia întâlnirilor dintre cei doi, stare care s-a răsfrânt în mod negativ și asupra relației dintre reclamant și cele două minore, care nu își mai doresc să îl vadă pe tatăl lor sau să vorbească la telefon cu acesta, minorele neoferind argumente plauzibile pentru atitudinea ostilă adoptată față de tatăl său, din cele declarate de aceasta răzbătând influența avută asupra sa de mamă și de bunicii materni, dar și dorința copilului de a evita să-și mai vadă părinții certându-se.
Referitor la influența de care s-a vorbit anterior, în mod corect prima instanța nu a avut în vedere o îndoctrinare a minorelor de către mama lor sau de către bunici, ci faptul că atitudinea de respingere a pârâtei și a părinților săi față de reclamant a fost însușită și de către cele două fetițe.
Cele două minore au fost marcate nu de un eventual comportament agresiv, fizic sau verbal, al tatălui lor, comportament ce nu s-a dovedit a fi existat prin probele administrate în această cauză, ci de neînțelegerile și certurile dese dintre părinții lor, la care ele au asistat, aspect ce rezultă și din evaluările psihologice ale acestora, depuse la dosar de către pârâtă. Astfel, minora a arătat că tatăl său a căutat-o la telefon, dar că ea nu vrea să îl mai vadă pentru că atunci când vine în fața blocului se ceartă cu mama ei și că tatăl său are un comportament urât, explicând acest comportament doar prin aceea că atunci când locuiau împreună, tatăl său stătea în chiloți în casă.
S-a observat citind cele declarate de minora -- că aceasta a relevat cam aceleași aspecte ca cele prezentate de pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosar, dar nedovedite de aceasta, respectiv că reclamantul ar consuma băuturi alcoolice, că ar avea o atitudine vulgară și că ar vorbi urât în prezența minorelor, pârâta adăugând că reclamantul ar fi violent față de ea și față de fetițe, că ar fuma în prezența acestora. Or, susținerile pârâtei nu au fost probate de către aceasta, așa cum îi impunea art.1169 Cod civil.
Faptul că apelantul a fost depistat în trafic conducând un autoturism fără permis este în sine o faptă gravă, de natură infracțională, pentru care însă nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă, iar în plus intimata-pârâtă nu a făcut dovada că aceasta este o atitudine continuă din partea apelantului-reclamant și implicit o împrejurare de natură a pune în pericol viața ori integritatea fizică a minorelor, fiind evidențiată conform adresei atașată în apel doar o singură faptă de această natură, astfel încât nu poate fi luată în considerare pentru restrânge într-un mod atât de drastic - solicitat de către intimata-pârâtă - programul de vizitare, în sensul ca acesta să se desfășoare la domiciliul său ori cel puțin în prezența sa.
De asemenea,s-a apreciat că în mod corect prima instanță a dat eficiență declarațiilor martorilor audiați în cauză, stabilind că măsura astfel încuviințată corespunde exclusiv interesului superior al minorei, reținându-se în mod întemeiat faptul că este important pentru evoluția minorelor ca acestea să petreacă timp și alături de tatăl lor, să stabilească o legătură afectivă cu acesta, deci să aibă alături ambii părinți, însă, având în vedere răceala pe care în prezent fetițele o manifestă față de reclamant, cel mai bine este ca pătrunderea acestuia în viața lor să se facă treptat, astfel ca reclamantul să le câștige încrederea și să le dovedească că este demn de încrederea și afecțiunea lor.
Cele două minore trebuie să aibă timp să se acomodeze și să se obișnuiască cu prezența tatălui lor, astfel încât să dorească să îl aibă în preajmă și să își petreacă timpul alături de el, și nu să resimtă vizitele acestuia ca pe o intervenție intempestivă în existența lor de până acum. Totodată, pentru stabilirea unei legături reale între tată și fiice se impune ca vizitele acestuia să nu aibă loc în prezența pârâtei sau a părinților acesteia, având în vedere tensiune a existentă între părți și influența pe care o au asupra copiilor neînțelegerile dintre părinții lor, considerente pe care tribunalul le-a apreciat ca fiind în acord cu interesul superior al celor două minore, astfel încât a fost respins apelul ca nefondat în conformitate cu dispozițiile art. 295 și 296 Cod procedură civilă.
Împotriva deciziei tribunalului a formulat recurs pârâta (), cererea de recurs, fiind înregistrata pe rolul Curții de Apel București Secția III a Civilă.
În motivarea recursului, recurenta a susținut că instanța de fond și instanța de apel nu au luat în considerare faptul că cele două minore sunt marcate de comportamentul agresiv, fizic și verbal al tatălui lor și că în mod gresit nu s-a reținut faptul că din depozițiile celor două minore, consemnate în Camera de Consiliu, reiese clar faptul că consuma în fața lor băuturi alcoolice, vorbește urat atât cu ele cât și cu recurenta - pârâtă, conduce mașina în mod agresiv fără a poseda carnet de conducere.
În mod greșit a apreciat Tribunalul București asupra probelor administrate, considerând că recurenta - pârâtă nu ar fi depus dovezi, în sensul celor arătate prin întâmpinare sau în sensul celor consemnate prin declarația de apel.
Ambele minore au arătat, stând de vorbă cu magistratul că le este frică de tatăl lor și că prezența acestuia le inspiră temere.
De altfel, minorele au explicat în mod clar motivele pentru care nu vor să rămână singure cu tatăl lor.
Arată recurenta că a depus la dosar, dovada de la Parchet din care reiese în mod clar că este cercetat penal pentru săvârșirea infracțiunii de conducere fără permis.
De asemenea, minorele au explicat în Camera de Consiliu ca tatăl lor întreține o relație cu o altă femeie și că în permanență se afișează cu aceasta în fața lor.
In atare condiții, apreciază că au existat probe suficiente pentru a nu se stabili un program de vizitare fără supravegherea recurentei sau a bunicilor materni.
Mai mult decât atât, nu este și nu a fost interesat vreodată de fetițele sale, trimițându-le acestora pensia alimentară cu întârziere de aproximativ patru luni și omițând să le dea vreun telefon la zilele lor de naștere sau la aniversarea de nume.
Pentru toate aceste considerente, solicită reaprecierea probelor existente la dosarul cauzei și admiterea recursului.
In drept art. 304 pct. 8,9 Cod procedură civilă.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor legale relevante în această materie și analizând actele și lucrările dosarului, Curtea apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
O primă constatare ce se impune a fi făcută în cauză este aceea că recurenta formulat în cauză mai multe critici care, vizează pe de parte programul de vizită stabilit de instanța de fond, sub aspectul locului și modului de desfășurare al acestuia iar pe de altă parte, stabilirea situației de fapt de către tribunal în urma analizei și evaluării probelor.
În ceea ce privește aserțiunile recurentei din motivele de recurs care vizează reaprecierea probelor administrate și stabilirea unei alte situații de fapt, referitor la faptul că în mod greșit nu s-a reținut comportamentul agresiv al pârâtului în raport cu aceasta și cu minorele, faptul că pârâtul consumă băuturi alcoolice, vorbește urât cu copii și le inspira acestora stare de temere respectiv faptul că reclamantul nu a fost și nu este interesat de copii, curtea apreciază că din interpretarea rațională prin folosirea argumentului per a contrario, precum și din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 299 și urm. Cod procedură civilă, în mod special a art. 304 Cod procedură civilă, motivele pentru care se poate promova recursul într-o cauză, sunt cele expres și limitativ prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, bineînțeles cu excepția situației reglementată de art. 3041Cod procedură civilă care nu este incidentă în speță.
O situație de nelegalitate, pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greșit, la situația de fapt pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare.
În recurs, nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate, și nu de netemeinicie, și aceasta pentru că recurenta a beneficiat în mod concret de sistemului dublului grad de jurisdicție, calea de atac a recursului fiind în mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac. Prin urmare, în recurs nu pot fi formulate critici care nu reprezintă altceva decât propriile considerații asupra situației de fapt și propria apreciere în raport cu probele administrate în cauză și poziția procesuală a părții adverse, situație care, în mod evident, nu răspunde exigențelor dispozițiilor procedurale care reglementează cauza recursului.
In acest punct, instanța de recurs concluzionează că o eventuală critică vizând greșita stabilire a situației de fapt, ca urmare a interpretării eronate a probatorului administrat, invocată de recurenta, nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, punctul 11 al art. 304 Cod procedură civilă, singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt, consecutive greșitei aprecieri a probelor, fiind abrogat prin Legea nr. 219/2005.
Cu aceste precizări, Curtea va răspunde punctual doar acelor critici de nelegalitate inserate în cuprinsul cererii de recurs, care, ca urmare a exercitării rolului activ al instanței, în aplicarea prevederilor art. 306 alin. 3 din Codul d procedură civilă, pot fi analizate din perspectiva motivelor de recurs, prevăzute de art. 304 pct.1-9 din Codul d procedură civilă.
În acest sens, curtea are în vedere faptul că prin cererea de recurs, recurenta critică modul de stabilire programului de vizită, cu referire la manifestarea de voința a copiilor, astfel că deși recurenta nu face trimitere expresă la anumite prevederi legale care, în opinia acesteia să fi fost aplicate sau interpretate greșit, câtă vreme criticile formulate vizează protejarea interesului superior al copilului, principiu consacrat și de art.2 din Legea nr.272/2004, apreciază că se impun a fi analizate din perspectiva motivului de recurs, prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, indicat și de recurenta, în cererea formulată.
În acest sens, Curtea constată că instanța de apel, ca și instanța de fond au avut în vedere, la analizarea măsurii stabilirii programului de vizitare celor doua minore, cu prioritate, interesul superior al acestora, astfel cum este acesta conturat în art. 3 și art. 18 din Convenția cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990 și în art. 2 și 16 alin. 1 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Astfel, potrivit art.2 din Legea nr.272/2004, orice act juridic emis sau încheiat în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului, se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului. Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate deciziile și demersurile care privesc copilul.
În considerarea interesului superior al copilului, unul din drepturile copilului garantate prin Legea nr. 272/2004 este potrivit art. 16 alin. 1 acela de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, în sensul acestei legi, relațiile personale realizându-se conform art. 15 prin: a) întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are, potrivit prezentei legi, dreptul la relații personale cu copilul; b) vizitarea copilului la domiciliul acestuia; c) găzduirea copilului pe perioadă determinată de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuiește în mod obișnuit; d) corespondență ori altă formă de comunicare cu copilul; e) transmiterea de informații copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au, potrivit prezentei legi, dreptul de a menține relații personale cu copilul; f) transmiterea de informații referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menține relații personale cu copilul.
De asemenea, în cadrul ocrotirii părintești, deplina egalitate în drepturi a părinților în ceea ce privește exercitarea drepturilor și îndatoririlor față de copii minori reprezintă unul dintre principiile de baza ale Codului familiei, prevăzut in art. 97 alin.1, iar ca o expresie a acestuia art. 98 alin.1 Cod fam. dispune că măsurile privitoare la persoana copilului (.) se iau de către părinți de comun acord".
Potrivit art.8 alin.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului "Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și corespondenței sale". Conform alineatului 2 "nu este admis amestecul unei autorități publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională și siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora". Prin acest articol Convenția protejează o sferă largă de interese de natură personală, aceste dispoziții aplicându-se pe deplin în cazul relațiilor dintre părinți și copii, astfel cum a statuat Curtea Europeană Drepturilor Omului în cauza Ignaccolo- împotriva României, în care s- apreciat că, art. 8 implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, precum și obligația autorităților naționale de a dispune aceste măsuri. Respectarea vieții de familie astfel înțeleasă, implică, pentru stat, obligația de a acționa în așa fel, încât să permită dezvoltarea normală a acestor raporturi.
De asemenea în cauza Cauza Amanalachioai vs. Romania, Curtea Europeană Drepturilor Omului a statuat că, interesul copiilor prezintă un dublu aspect: pe de o parte, sa le garanteze copiilor o evoluție intr-un mediu sănătos; pe de alta parte, sa mențină legăturile acestora cu familia. Interesul copilului impune ca numaianumite circumstanțe cu totul excepționalesa poată duce la o ruptura a unei parți a legăturii de familie si ca să se facă tot posibilul sa se păstreze relațiile personale si, dacă este cazul, la momentul potrivit, "să se reconstituie" familia.
Concluzionând, în lumina acestor prevederi legale și a interpretării Curții Europene Drepturilor Omului, prevederilor art. 8 din Convenție,curtea apreciază că interesul copilului impune respectarea dreptului acestuia de a avea viață de familie, deziderat care nu se poate realiza decât prin menținerea legăturilor personale, în mod efectiv, între copil și părintele căruia nu i-a fost încredințat, cu excepția acelorsituații excepționaleîn care se probează că există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului.
Curtea apreciază în aceeași ordine de idei că indiferent de problemele existente între părinți, copiii trebuie să crească într-un climat armonios, propice dezvoltării și securității psihice și morale. Un copil traumatizat de neînțelegerile dintre părinți, poate fi afectat ireversibil, cu consecințe grave asupra dezvoltării sale armonioase, indiferent că vina unuia dintre părinți este mai mare sau mai mică.Ceea ce este important în ceea ce privește consolidarea relației dintre părinte si copilul minor, la aceasta vârsta relativ frageda, este contactul direct si regulat al acestora.
Pe de altă parte, în considerarea jurisprudenței CEDO, anterior citată, legăturile firești dintre părinte și copil nu se pot stabili decât în situația în care cei doi beneficiază de condiții optime pentru realizarea acestui deziderat, impunându-se ca dispozițiile adoptate în acest sens să nu fie formale, ci susceptibile de aducere eficientă la îndeplinire și, în mod necesar, să asigure valorificarea optimă a dreptului acestora de a avea viata de familie.
În același timp, în interesul superior al copilului, părinții sunt datori să comunice unul celuilalt toate informațiile privind starea de sănătate si nevoile concrete de creștere si îngrijire a copilului, în sensul art. 15 lit. f din Legea nr. 272/2004 și să colaboreze în scopul luării celor mai potrivite masuri în legătura cu persoana copilului, iar nu să obstrucționeze în orice mod desfășurarea fireasca a legăturilor dintre copil si părintele care nu a obținut încredințarea minorului.
În acest sens, în spiritul bunei credințe și al înțelegerii, în interesul superior al copilului, principial, ambii părinți trebuie sa manifeste disponibilitate maximă și cooperare deplină, de așa maniera încât copilul sa se bucure de prezența și afecțiunea ambilor părinți, care, prin comportamentul lor ar trebuie sa aibă în vedere în permanenta principiul interesului superior al copilului.
În speță, din situația de fapt stabilită de către instanțele de fond, din coroborarea probelor administrate, rezultă că cele două minore rezultate din căsătoria celor două părți, au fost încredințate mamei, la desfacerea căsătoriei. În prezent, cele doua minore, locuiesc împreună cu mama și bunicii materni, între cei doi părinți existând o stare conflictuală care se răsfrânge și asupra modului de exercitare a drepturilor părintești de către, inclusiv în ceea ce privește vizitarea minorelor și păstrarea între și minore unor legături specifice vieții de familie.
Curtea mai retine că în mod corect s-a apreciat în cauza că simplul fapt că minorele au fost încredințate mamei spre creștere și educare nu poate fi în menținerea contactului direct al acestora cu tatăl și că păstrarea unor astfel de legături este în interesul superior al copiilor - aspect care, de altminteri, nu a fost contestat nici de recurenta pârâta, aceasta fiind de acord cu vizitarea copiilor în domiciliul său.
Recurenta susține că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că cele două minore sunt marcate de comportamentul agresiv, fizic și verbal al tatălui și că se de părintele lor.
Curtea reține însă că în cadrul deciziei recurate, instanța de apel a făcut analiză punctuală apărărilor cu acest obiect, invocate ca atare și în cererea de apel, analizat comportamentul tatălui în relația cu cei doi copii, reținând că după desfacerea căsătoriei și mutarea recurentei din locuința comună, între cei doi părinți, s-a instalat stare de tensiune deosebită, implicând certuri cu ocazia întâlnirilor dintre aceștia, atitudine care influențat și atitudinea celor doi copii față de tată.
Din situația de fapt stabilită în fața instanțelor de fond rezultă că nu s-a probat un comportament agresiv al tatălui în relațiile cu minorele și că acestea au fost afectate emoțional, însă nu în mod exclusiv și direct ca urmare a acțiunii unilaterale a tatălui ci, în special ca urmare a certurilor și neînțelegerilor frecvente care aveau loc între cei doi părinți și la care acestea asistau, atât în timpul conviețuirii cât și după mutarea pârâtei în locuința părinților săi, împreună cu cele două minore, atitudinea de respingere a pârâtei și a părinților acesteia față de intimatul reclamant, fiind însușită și de către cele două fetite.
Curtea reține în aceeași ordine de idei că această situație de fapt fost stabilită de către cele două instanțe de fond, în urma valorificării si coroborării tuturor probatoriilor administrate în cauză, și că în mod corect la stabilirea interesului superior al copiilor au fost avute în vedere toate aceste dovezi.
De altfel, în recurs, intimatul reclamant administrat dovezi din care rezulta că deține un permis de conducere- fila 28 dosar recurs, că în dosarul penal în care acesta avea calitatea de învinuit, pentru infracțiunea prevăzuta de art. 85 alin. 1,2 din Codul penal, a fost soluționat prin aplicarea, în sarcina sa a unei amenzi administrative, prin raportare la periculozitatea redusă faptei săvârșite de acesta și că s- preocupat de situația celor doi copii, expediindu-le acestora diverse sume de bani sume de bani -filele 22- 27, astfel că, aceste înscrisuri, nu numai că nu contrazic situația de fapt stabilita în fazele procesuale anterioare dar sunt de natură să sprijine constatările de fapt ale instanțelor de fond.
Recurenta invocă manifestarea de voință minorelor, în momentul audierii acestora, în sensul de refuza legăturile personale cu tatăl și care în opinia sa ar constitui un probatoriu suficient pentru a reține altă situație de fapt decât cea rezultată din coroborarea întregului probatoriu administrat în cauza.
Din acest punct de vedere curtea apreciază că neîndoielnic, opțiunea copiilor de a avea sau nu legături personale cu părintele căruia nu i-au fost încredințați, deși nu poate avea un rol preponderent, în adoptarea soluției, nu poate fi nesocotită, atunci când aceștia se află la vârsta la care pot aprecia corect interesul lor, ci trebuie analizată și avută în vedere în raport și de celelalte probe administrate.
Altfel spus, manifestarea de voință minorilor inclusiv în legătură cu menținerea unor relații cu părintele cărora ei nu au fost încredințați, este un element care nu poate fi ignorat de către instanțele de judecată, însă, valorificarea acesteia trebuie supusă aceluiași principiu al ocrotirii interesului superior al copilului în cauză, ceea ce presupune analiză acestei voințe, ținând seama nu numai de vârsta, gradul de maturitate al acestora, capacitatea concretă acestora de discerne corespunzător interesului personal, ci și de motivele subiective sau obiective care determină adoptarea unei asemenea manifestări de voință și eventualele influențe ale actualului mediu în care copii se dezvoltă.
În acest context, în mod corect instanțele de fond au procedat la analiza manifestării de voința minorelor în ceea ce privește păstrarea legăturilor personale cu reclamantul, respectiv dacă acest refuz este întemeiat pe elemente faptice reale sau este indus ca urmare influentei exercitate de mediul familial si social în care cresc și se dezvoltă, cu atât mai mult cu cât minorele au vârstă - 8 și respectiv 12 ani, în raport de care nu se poate prezuma că au suficientă maturitate pentru a putea discerne, în mod liber și conștient, potrivit propriului lor interes.
În măsura în care, din situația de fapt astfel stabilită în cauză, și în special din evaluările psihologice ale celor doi copii, nu a fost relevat un comportament violent al tatălui, față de minore și nici faptul că reclamantul prin acțiunile sale periclitează, într-un mod real și foarte serios, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului, singurele situații în care s-ar fi putut reține incidența unei situații excepționale care să justifice limitarea dreptului tatălui de a vizita copiii doar în prezența mamei sau a bunicilor materni, în mod corect au apreciat instanțele de fond că se impune ca stabilirea programului de vizitare celor doua minore, să preîntâmpine pe de parte, expunerea pe viitor celor doi copii la situații de natură să influențeze negativ dezvoltarea lor psihică iar pe de altă parte, refacerea graduală legăturilor afective dintre cei doi copii și tatăl lor, fiind evident că în atare situație, vizitarea copiilor de către tată doar la domiciliul și în prezenta mamei, ar îmE. menținerea unor legături firești, normale, între aceștia și ar echivala, în contextul dat, cu îndeplinirea unei simple formalități, deoarece în cadrul unor astfel de întâlniri, dată fiind starea conflictuală între cei doi părinți și între pârât și bunicii materni, în locuința cărora locuiesc minorele, nu se poate concepe stabilirea unei legături psihice care să poată sta la baza comunicării libere dintre părinte si copil a informațiilor, stărilor, sentimentelor, în scopul menținerii pe cât posibil a unor raporturi specifice mediului familial.
Faptul că tatăl a fost sancționat administrativ pentru fapta prevăzuta de art. 85alin. 1,2 din OUG195/2002 republicată, deși dovedit, în mod corect a fost analizat de către instanța de apel prin raportare la ansamblul probator administrat în cauză și la comportamentul reclamantului atât anterior săvârșirii acestei fapte cât și ulterior, în relația acestuia cu cele doua minore, or, câta vreme din situația de fapt, stabilită în cauză, nu rezultă indicii suficiente că lăsarea copiilor în grija tatălui i-ar putea pune pe aceștia într- stare de real pericol sau că tatăl nu ar fi în măsura să le asigure condițiile elementare de alimentație, respectarea programului de odihna, solicitarea recurentei în sensul privării intimatului și a minorelor de posibilitatea de petrece împreună o perioada limitată și în același timp, rezonabilă, în raport de circumstanțele invocate de recurentă ar reprezenta măsură vădit disproporționată și nejustificată.
Curtea apreciază așadar, că modalitatea de exercitare drepturilor părintești ale pârâtului, stabilită de către instanțele de fond, corespunde necesitații de contribui la consolidarea legăturilor afective între tată și cei doi copii și vădește preocuparea instanțelor de fond pentru protejarea interesului copiilor raportat la vârsta acestora, necesitatea acestora de a avea un program constant, stabil și că programul astfel stabilit realizează un just echilibru între necesitatea de a se asigura un contract regulat între un părinte și copilul său și aceea de menținere a unui mediu consecvent și fără variații majore, care să nu implice scoaterea copiilor din mediul familial pe perioade mari de timp și care ar putea să îi destabilizeze, instanțele de fond folosind propria putere de apreciere de o manieră rațională, argumentele folosite în susținerea soluției fiind pertinente.
Așa fiind, prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei, vizitarea minorelor de către tată, în afara domiciliului mamei și fără supravegherea acesteia sau bunicilor materni, pentru un interval de timp limitat - de 6 ore, în mecanismul configurat în fazele procesuale anterioare, nu poate fi apreciată ca fiind contrară intereselor acestora.
În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.8 din Codul d e procedură civilă - interpretarea greșită actelor juridice deduse judecății, respectiv schimbarea înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora - Curtea, cu prioritate, va observa că acest text de lege are în vedere ipoteza concretă în care instanța de judecată a nesocotit conținutul explicit al actelor juridice deduse judecății, stabilind alte drepturi și obligații pentru părțile în litigiu, ceea ce din punct de vedere strict legal ar însemna încălcarea art.969 din Codul Civil (în esență, s-a urmărit prin acest motiv de modificare, ca instanța de judecată să respecte voința clar exprimată a părților din convenții). Or, în cauza de față, nu s-a pus problema existenței unui act juridic civil, unilateral sau bilateral, care să fi ridicat probleme de interpretare, astfel că și aceasta critica este nefondată.
Pentru ansamblul acestor considerente, Curtea în baza art.312 Cod procedură civilă, va respinge, recursul reclamantei, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta - pârâtă )., împotriva deciziei civile nr.110/28.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul - reclamant și Autoritatea Tutelară - PRIMĂRIA SECTORULUI 4
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 28.01.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - --- MARI
GREFIER
Red././/
2 ex./19.02.2010
TB-4 - -;
Jud.4 -
Președinte:Cristian OlteanuJudecători:Cristian Olteanu, Mihai Andrei Negoescu Gândac
| ← Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... | Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... → |
|---|
