Stabilire program vizitare minor. Decizia 141/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
(10/2010)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.141
Ședința publică de la 4 februarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mihai Negoescu Gândac
JUDECĂTOR 2: Ionelia Drăgan
JUDECĂTOR 3: Ilie MARI -
GREFIER - - -
***** *****
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de recurentul-reclamant și de către recurenta-pârâtă, împotriva deciziei civile nr.1050 A din 2.11.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu autoritatea tutelară PRIMĂRIA SECTORULUI 4
are ca obiect - stabilire program vizitare minor.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat, în calitate de reprezentant al recurentului-reclamant, avocat, în calitate de reprezentant al recurentei-pârâte, în baza împuternicirii avocațiale nr.41900/22.01.2010, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, pe care o depune la dosar, lipsind Autoritate Tutelară PRIMĂRIA SECTORULUI 4
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că recurenta-pârâtă a depus la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 22.01.2010, cerere, la care a anexat chitanța nr.-/1/22.01.2010 în cuantum de 3 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru și timbru judiciar în valoare de 0,3 lei; de asemenea, a depus la dosar, prin serviciul registratură, la data de 26.01.2010, întâmpinare.
Se mai învederează instanței și faptul că recurentul-reclamant nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru cu suma de 3 lei și 0,3 lei timbru judiciar, fiind citat cu această mențiune.
Avocatul recurentului-reclamant arată că nu a achitat taxa judiciară de timbru și că înțelege să renunțe la recursul formulat în cauză.
Avocatul recurentei-pârâte arată că nu mai poate rămâne în sala de judecată întrucât are de susținut o altă cauză și la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Avocatul recurentului-reclamant arată că în cazul în care partea renunță la recursul declarat consideră că s-au acordat corect cheltuielile de judecată de către instanța de apel.
Curtea, din oficiu, pune în discuția părților excepția netimbrării recursului declarat de recurentul-reclamant, excepție care se analizează cu prioritate, fiind determinantă pentru învestirea instanței cu soluționarea acestei căi de atac și acordă cuvântul părților și pe fondul cauzei.
Avocatul recurentei-pârâte, susținând oral motivele de recurs depuse în scris la dosar, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, în temeiul art.304 pct.7 și 9 din Codul d e procedură civilă, coroborat cu art.312 al.3 din Codul d e procedură civilă, modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul obligării apelantului-reclamant la plata către pârâtă a tuturor cheltuielilor de judecată, respectiv a întregului onorariu de avocat achitat pentru apel, în cuantum de 1200 lei.
Consideră că instanța de apel a încălcat dispozițiile art.274 alin.3 din Codul d e procedură civilă, cenzurând onorariul de avocat și a acordat aceste cheltuieli numai pe J, respectiv 600 lei, motivând superficial că cenzurarea cuantumului onorariului de avocat în raport de complexitatea relativ redusă a pricinii.
De asemenea, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, respectiv a textului susmenționat atunci când a motivat reducerea onorariului de avocat în raport cu complexitatea relativ redusă a cauzei, câtă vreme art.274 alin.3 din Codul d e procedură civilă se referă la alte criterii de apreciere, respectiv la munca depusă de avocat respectiva cauză.
Potrivit Statutului profesiei de avocat (art.132 al.3 din Codul d e procedură civilă), stabilirea onorariului de avocat nu are în vedere exclusiv criteriul complexității pricinii, ci el depinde și de alte elemente, respectiv timpul și volumul de muncă necesar pentru exercitarea mandatului primit; importanța intereselor în cauză; împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte alt mandat din partea unei alte persoane; notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului; avantajele și rezultatele obținute pentru client ca urmare a muncii depuse de avocat; situația financiară a clientului.
Consideră că Tribunalul București trebuia să aibă în vedere onorariul de avocat stabilit.
În ceea ce privește recursul declarat de recurentul-reclamant, solicită admiterea excepției netimbrării și anularea acestuia ca atare.
Avocatul recurentului-reclamant, având cuvântul, solicită admiterea excepției de netimbrare invocată de instanță și respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 B la data de 23.10.2008, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună stabilirea unui program de vizitare a minorei, născută la data de 24.01.2001, după cum urmează: în fiecare și joi, între orele 18,00 și 20,00 la domiciliul mamei, o dată la două săptămâni, la sfârșit de săptămână, începând cu ziua de vineri de la ora 10,00 și până duminică la ora 20,00, la domiciliul reclamantului; o săptămână din vacanța de C și din vacanța de Paști; două săptămâni în vacanta de vară, în luna iulie.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin sentința civilă nr. 1082 din 08.02.2006 a Judecătoriei sector 2 Baf ost desfăcută prin divorț căsătoria părților, a fost încredințată pârâtei minora rezultată din căsătorie, născută la data de 24.01.2001, nestabilindu-se un program de vizită al minorei.
Reclamantul a mai arătat că, pe fondul deteriorării relațiilor cu pârâta, aceasta i-a îngrădit dreptul de a avea legături personale cu fiica sa, deși este în interesul său superior ca acesta să își viziteze și tatăl.
Pârâta a depus întâmpinare la dosar prin care a arătat că este de acord ca tatăl să o viziteze pe minoră, acest lucru întâmplându-se încă de la despărțirea lor în fapt, și a solicitat admiterea în parte a acțiunii, propunând un program de vizitare a minorei, respectiv de două ori pe lună, la domiciliul tatălui, o săptămână în vacanța de iarnă și de vară.
Pârâta a arătat că solicitarea reclamantului de a vizita minora la domiciliul său este șicanatorie, acesta cunoscând faptul că s-a recăsătorit.
Prin sentința civilă nr. 1609/10.03.2009 a fost admisă în parte cererea încuviințându-se ca reclamantul să aibă legături personale cu minora, născută la data de 24.01.2001, după următorul program: primul și al treilea sfârșit de săptămână din fiecare lună, de sâmbătă ora 10, până duminică, ora 16,00, la domiciliul său, în vacanța de iarnă, o săptămâna, la domiciliul său, în vacanta de vară, două săptămâni, în luna iulie, la domiciliul său. Au fost compensate în parte cheltuielile de judecată, urmând ca reclamantul să achite pârâtei suma de 300 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin sentința civilă nr.1082 din 08.02.2006 a Judecătoriei sector 2 Baf ost desfăcută căsătoria părților, minora, născută la data de 24.01.2001 fiind încredințată pârâtei.
Până la data soluționării acestei cereri nu a fost stabilit de către instanță printr-o hotărâre judecătorească un program de vizitare a minorei, reclamantul având legături personale cu minora conform înțelegerii părților, însă, în ultimul timp, acestea s-au certat și nu au ajuns la un consens în ceea ce privește programul de vizită.
Această situație de fapt a fost reținută de către prima instanță din actele aflate la dosar și din declarațiile martorilor audiați, ambele martore declarând că în ultimul timp nu mai există înțelegere între părți în ceea ce privește programul de vizitare a minorei.
Instanța de fond a apreciat că dreptul părintelui de a avea legături personale cu copilul său nu poate fi suprimat și, atât timp cât nu s-a pronunțat decăderea din drepturile părintești, tatăl este îndreptățit să aibă legături personale cu minora, dacă se constată că acestea nu aduc atingere interesului superior al minorului, interes promovat de Legea nr. 272/2004.
În acest sens au fost avute în vedere și dispozițiile prevăzute în art.97 al.1 Cod familiei, exercitarea drepturilor părintești realizându-se exclusiv în interesul copiilor minori, interesul superior al copilului fiind fundamental, având în vedere inclusiv prevederile Convenției cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr.18/1990.
Din probele administrare în cauză instanța de fond a reținut că interesul minorei nu ar fi prejudiciat dacă ar avea legături personale cu tatăl său. S-a mai avut în vedere faptul că pârâta este de acord ca minora să își viziteze tatăl, din referatul de anchetă socială efectuat la domiciliul reclamantului rezultând că acesta are o locuință formată din două camere, modern mobilată, bine întreținută, oferind condiții optime de locuit.
Totodată, la stabilirea programului de vizită, instanța de fond a avut în vedere vârsta acesteia, necesitățile pe care le presupune creșterea și educarea minorei, fiind necesar ca programul de vizitare să permită menținerea și dezvoltarea relațiilor afective între tată și fiică, însă, fără ca acest lucru să dăuneze minorei.
Astfel, instanța de fond a considerat că nu poate stabili un program care să cuprindă zile din timpul săptămânii, la domiciliul pârâtei, având în vedere, pe de o parte, faptul că aceasta trebuie să doarmă după programul școlar, să își facă temele, să frecventeze cursurile facultative de și de engleză, iar pe de altă parte, un climat tensionat între reclamant, pârâtă și actualul soț al pârâtei, ar afecta dezvoltarea armonioasă a copilei.
Referitor la solicitarea de stabilire a programului în prima săptămână din vacanța de C și prima săptămână din vacanța de Paști, instanța de fond a constatat că, potrivit ordinului emis de Ministerul Educației, Cercetării și T cu privire la structura anului școlar 2008-2009, durata vacanțelor de Paști și de C este de câte o săptămână. Astfel, ar fi inechitabil ca minora să își petreacă întreaga vacanță cu părintele căruia nu a fost încredințată, atât de Paști, cât și de C, motiv pentru care a apreciat că stabilirea unui program de vizitare de o săptămână în vacanța de iarnă, este în acord cu interesul superior al minorei.
Instanța a apreciat că realizarea și consolidarea unor legături personale și crearea unei reale coeziuni psihice între cei doi se poate realiza numai prin luarea minorei la domiciliul reclamantului,urmând a stabili totodată obligația readucerii minorei la domiciliul acesteia la sfârșitul fiecărei perioade din programul stabilit.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul, solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței civile atacate în sensul obligării intimatei pârâte reclamante să-i permită să aibă legături cu minora fixând în acest sens, ca program de vizitare minoră: săptămânal, în fiecare și joi intre orele 18 la 20 la domiciliul mamei o dată la două săptămâni în week-end, de vineri ora 18 până duminică la ora 20 la domiciliul tatălui; în perioada sărbătorilor, respectiv de C si Paște, o săptămână, la domiciliul tatălui; în timpul verii, în luna iulie, două săptămâni la domiciliul tatălui; precum și obligarea pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea apelului, s-a arătat că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală întrucât nstanța de fond nu a apreciat corect probele administrate în dosar.
S-a susținut că motivarea instanței de fond în sensul că nu poate stabili un program care să cuprindă zile din timpul săptămânii, la domiciliul pârâtei, este contrară celor afirmate în alineatele precedente în care se dau exemple de texte legale care instituie obligația părintelui ce are in îngrijire minorul de a-i permite celuilalt părinte de a participa activ la creșterea și educare copilului (art.43 alin.3 din Codul Familiei, prevederile Legii nr.272/2004,art.97 alin.1 Cod familie, Convenția ratificata de România prin Legea nr.18/1990).
Instanța de fond a ținut seamă doar de faptul că minora merge la meditații la engleză și la și de faptul că minora ar trebui să doarmă după școală, și nu și de prevederile legale obligatorii ce-i permit părintelui divorțat să-și viziteze copilul și să aibă legături cu acesta.
Potrivit art.31 din Legea nr.274/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului și art.33 din Legea nr.274/2004 niciunul din părinți nu are dreptul de a interzice celuilalt părinte să ia legătura cu copilul său și de a se bucura în egală măsură cu părintele căruia i-a fost încredințat, de existența, dezvoltarea, și progresele socio-afective și comportamentale ale copilul său.
Dreptul părintelui căruia nu i s-a încredințat copilul nu poate fi cenzurat de celalalt părinte întrucât dreptul de a avea legături personale cu minorul este recunoscut expres atât de art.43 alin.3 Cod familie, cât și de art.14 din Legea nr.272/2004 privind protecția si promovarea drepturilor copilului.
Toate aceste drepturi care sunt subsumate principiului interesului superior al copilului, consfințit de art.2 din Legea nr.272/2004, nu pot fi exercitate decât în condițiile în care fie părinții colaborează de comun acord în exercitarea drepturilor părintești, fie instanța stabilește un program de vizitare adecvat copilului care trebuie să aibă în aceeași măsură mamă și tată.
S-a susținut că instanța trebuie să stabilească un program care să-i permită apelantului să-și exercite drepturile părintești conferite de lege, respectiv dreptul de a contribui activ la creșterea și educarea fiicei sale, obligând pârâta să-i permită să aibă legături personale cu minora nu numai la sfârșit de săptămână și în vacanțe, ci și în timpul săptămânii, indiferent dacă există sau nu relații tensionate între părinți, interesul minorei trebuind să primeze.
La data de 09.10.2009 intimata-pârâtă, a formulat întâmpinare la apelul formulat de apelantul reclamant, solicitând respingerea acestuia ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, întrucât instanța de fond a recunoscut dreptul tatălui de a avea legături personale cu minora și în raport de interesul suprem al minorei și de situația de fapt rezultată din probele administrate, privită prin prisma interesului minorei, a stabilit un program de legături personale ale minorei cu tatăl său.
Aceasta înseamnă, contrar celor afirmate de apelant prin motivele sale de apel, că a ținut seama de dreptul părintelui de a păstra legătura cu minora, însă mai presus de acest drept a ținut seama de interesul minorei.
A considerat intimata că instanța de fond a respectat nu numai legea, dar și dreptul apelantului de a avea legături cu minora pe care l-a subordonat, motivat, interesului suprem al minorei.
Prin decizia civilă nr.1050/A/02.11.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant și l-a obligat la plata sumei de 600 lei cheltuieli de judecată către intimata, conform art.274 alin.3 Cod de procedură civilă.
Criticile formulate de către apelantul-reclamant au fost apreciate de tribunal ca nefondate, fiind subsumate modului pretins eronat în care prima instanță a nesocotit interesul superior al minorului prin acordarea priorității declarației martorei față de dispozițiile art. 31 din Legea nr.272/204, art. 43 alin. 3 Cod familie, art. 2 din Legea nr. 272/2004, art. 97 alin. 1 Cod Familiei, Convenția ratificată de România prin Legea nr. 18/1990.
Tribunalul a reținut ca fiind corect modul în care prima instanță a apreciat împrejurările de fapt și interesul superior al minorei, astfel cum acestea au rezultat din probatoriu, în sensul că martora a arătat că tatăl era fericit că a putut merge cu minora la mare, că bunicii paterni țin foarte mult la minoră, dorind să o vadă, că reclamantul a venit cu minora în vizită la fetița sa, la diferite ocazii speciale și personal a constatat că minora era fericită alături de tată.
De asemenea, la stabilirea programului de vizită, s-a apreciat de către tribunal că în mod întemeiat prima instanța a avut în vedere vârsta minorei, necesitățile pe care le presupune creșterea și educarea minorei, fiind necesar ca programul de vizitare să permită menținerea și dezvoltarea relațiilor afective între tată și fiică, însă, fără ca acest lucru să dăuneze minorei.
Astfel, tribunalul a constatat că nu poate stabili un program care să cuprindă zile din timpul săptămânii, la domiciliul intimatei-pârâte, având în vedere, pe de o parte, faptul că aceasta trebuie să doarmă după programul școlar, să își facă temele, martora arătând că minora se duce de trei ori pe săptămână la, de două ori la engleză, împrejurări confirmate parțial de adeverința privind studiile școlare ale minorei, care implică după program, zilnic, odihnă și studiu pentru realizarea temelor, precum și din adeverința privind frecventarea de către minoră, în fiecare zi de luni și de miercuri, între orele 18.00 și 20.00, începând cursurile în noul an școlar 2009-2010 de la 16.10.2009, iar pe de altă parte, un climat tensionat între apelantul-reclamant, intimata-pârâtă și actualul soț al pârâtei care ar afecta dezvoltarea armonioasă a minorei.
În acest context, tribunalul a reținut că dezvoltarea și consolidarea unor legături personale și crearea unei reale coeziuni psihice între cei doi se poate realiza numai prin luarea minorei la domiciliul reclamantului, stabilindu-se totodată obligația readucerii minorei la domiciliul acesteia la sfârșitul fiecărei perioade din programul stabilit.
Pe de altă parte, instanța de apel a apreciat că exercitarea programului de vizitare astfel cum prima instanță a dispus, respectiv la sfârșit de săptămână, de sâmbătă ora 10 până duminică ora 16, la domiciliul apelantului de două pe lună, în prima și a treia săptămână a fiecărei luni corespunde întrutotul interesului superior al minorei, reglementat prin dispozițiile legale amintite în motivele de apel, existând posibilitatea ca programul astfel stabilit pe măsura dezvoltării relațiilor dintre aceștia să fie modificat în raport de noua realitate de fapt.
În plus, solicitarea apelantului-reclamant de a se încuviința luarea minorei, în perioada sărbătorilor de Paști și C, timp de o săptămână, la domiciliul tatălui ar contraveni interesului superior al minorei, care în aceste perioade are nevoie de prezența ambilor părinți, iar nu numai a tatălui, astfel încât în mod corect prima instanță a stabilit, reținând că potrivit ordinului emis de Ministerul Educației, Cercetării și T cu privire la structura anului școlar 2008-2009 durata vacanțelor de Paști și de C este de câte o săptămână, este inechitabil ca minora să își petreacă întreaga vacanță cu părintele căruia nu a fost încredințată, atât de Paște cât și de C, motiv pentru care întemeiat s-a apreciat că stabilirea unui program de vizitare de o săptămână în vacanța de iarnă,la domiciliul apelantului-reclamant, este în acord cu interesul superior al minorei.
Având în vedere toate aceste considerente, precum și dispozițiile art.295-296 Cod de procedură civilă, tribunalul a dispus respingerea apelului ca nefondat, iar în temeiul art. 274 alin. 3 Cod de procedură civilă a dispus obligarea apelantului-reclamant la plata către intimata-pârâtă a sumei de 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, constând în parte din onorariul de avocat achitat conform chitanței fiscale atașată la fila 11 apel, prin cenzurarea cuantumului acestui, în raport de complexitatea relativ redusă a pricinii.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul, cât și pârâta.
Recurenta pârâtă a criticat în parte decizia recurată pe motive de nelegalitate, respectiv numai cu privire la cenzurarea de către instanța de apel a cuantumului cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat și a solicitat, în baza art.304 pct.7 și 9 Cod de procedură civilă coroborat cu art.312 alin.3 Cod de procedură civilă, modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul obligării apelantului reclamant la plata tuturor cheltuielilor de judecată, respectiv a întregului onorariu de avocat plătit pentru apel, în cuantum de 1.200 lei.
În motivarea recursului, s-a arătat că prin decizia recurată instanța de apel a respins apelul declarat de apelantul reclamant ca nefondat și în ce privește cheltuielile de judecată suportate de pârâtă în acest apel, constând în onorarul de avocat în cuantum de 1200 lei, le-a cenzurat și a acordat aceste cheltuieli numai pe J, respectiv 600 lei. Ca temei instanța a motivat hotărârea pe dispozițiile art.274 al.3 Cod de procedură civilă, motivând superficial că cenzurează cuantumul onorariului de avocat în raport de: "complexitatea relativ redusă a pricinii."
Ca atare, soluția instanței sub acest aspect este nelegală întrucât instanța a făcut o aplicare greșita a legii, respectiv a textului sus citat atunci când a motivat (motivare de altfel superficială ce echivalează cu o nemotivare, încălcându-se astfel și prevederile art.261 Cod de procedură civilă) reducerea onorariului de avocat în raport cu "complexitatea relativ redusă a cauzei, câtă vreme textul suscitat se referă la alte criterii de apreciere, respectiv la munca depusă de avocat în respectiva cauză.
Or, în ce privește munca depusă de avocat în această cauză nu se reduce numai la asistarea sau la reprezentarea în instanța, ci a constat în: studierea dosarului, studierea legislației aplicabile în cauză, redactarea, depunerea întâmpinării, întâlniri cu partea în vederea pregătirii apărerii, administrare de probe, informarea clientului în legătura cu mersul dosarului.
Aceste aspecte nu au fost luate în calcul atunci când a fost cenzurat onorariul, după cum nu a fost pusă în discuție această împrejurare pentru a putea se putea apăra,încâlcindu-se astfel și dreptul la apărare.
Soluția instanței este subiectivă, discreționară și încălcă legea. Astfel, potrivit Statutului profesiei de avocat (art.132 al.3), stabilirea onorariului de avocat nu are în vedere exclusiv criteriul complexității pricinii (indicat simplist și minimalist și exclusivist de către instanță), ci el depinde și de alte elemente, printre care: timpul și volumul de muncă necesar pentru exercitarea mandatului primit, importanța intereselor în cauză, împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte alt mandat din partea unei alte persoane, notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului, avantajele și rezultatele obținute pentru client ca urmare a muncii depuse de avocat, situația financiară a clientului, constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acționeze pentru a asigura servicii legale performante.
Pe de altă parte, recurenta a susținut trebuie avut în vedere faptul că onorariul de 1.200 lei este un onorariu brut din care avocatul plătește impozit, taxe barou, cote de asigurare de sănătate și sociale, astfel că după scăderea acestora practic avocatul încasează aproape din onorariul brut.
Recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, schimbarea deciziei recurate, precum și a sentinței instanței de fond, în sensul de a admite programul de vizitare solicitat prin cererea de chemare în judecată și anume în fiecare și joi între orele 18,00 - 20.00 la domiciliul mamei și o dată la două săptămâni în week-end, de vineri ora 18,00 până duminică la ora 20,00 la domiciliul tatălui, în perioada sărbătorilor, respectiv de C sau de Paști, o săptămână, la domiciliul tatălui, în timpul verii, în luna iulie, două săptămâni la domiciliul tatălui.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul reclamant a arătat că hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art.304 pct.9 Cod de procedură civilă).
Astfel, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a Legii nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, fapt ce a condus la soluționarea greșită a apelului declarat de reclamant, prin respingerea acestuia.
În motivarea instanței de apel sunt reiterate aceleași motive pe baza cărora a fost pronunțată și hotărârea instanței de fond, judecătorul apelului neaducând argumente noi și convingătoare în acest sens.
Recurentul reclamant a mai arătat că atât instanța de apel, cât și instanța de fond ar fi trebuit să aprecieze cauza, nu prin prisma relațiilor, tensionate sau nu, dintre părți, ci prin prisma urmăririi interesului major al minorei, acela de a se bucura, în mod egal, atât de dragostea, afecțiunea și sprijinul mamei, cât și de ale tatălui.
Este adevărat că instanța este aceea care, în raport de probe, stabilește condițiile în care urmează a se desfășura legăturile cu minora, dacă există neînțelegeri între părinți pe acest aspect, însă esențial este ca instanța să aprecieze în mod corect probatoriile administrate și să-și întemeieze hotărârea pe aspecte bine dovedite și nu pe simple afirmații ale unei martore, în așa fel încât soluția dată să fie strict în interesul copilului.
Recurentul reclamant a apreciat că instanța trebuie să stabilească un program care să-i permită acestuia să-și exercite drepturile părintești conferite de lege, respectiv dreptul de a contribui activ la creșterea și educarea fiicei sale, obligând pârâta să-i permită să aibă legături personale cu minora nu numai la sfârșit de săptămână și în vacanțe, ci și în timpul săptămânii, indiferent dacă există sau nu relații tensionate între părinți, interesul minorei trebuind să primeze.
Recurenta pârâtă a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul reclamant, solicitând respingerea acestuia, în principal, ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
A motivat recurenta în întâmpinare că, potrivit art.304 Cod de procedură civilă, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate și în situațiile prevăzute de acest text. Deși recurentul invocă în motivele sale de recurs prevederile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă, respectiv lipsirea de temei legal a hotărârii date și aplicarea greșită a legii, din motivarea în fapt a recursului rezultând altceva, anume faptul că recurentul critică hotărârea instanței de apel prin prisma greșitei interpretări a probelor, ceea ce nu poate fi un motiv de recurs, fiind astfel inadmisibil.
Prin programul de vizitare stabilit, ambele instanțe au respectat atât interesul minorei, astfel cum a fost definit prin Codul familiei și prin Legea nr.272/2004, dar și drepturile ambilor părinți în raport cu minora, atât ale tatălui, dar și ale mamei cu trimitere la dreptul mamei la o viață privată în raport de faptul că ea s-a recăsătorit.
Astfel fiind, nu se poate reține că în speță nu s-ar fi aplicat corect Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, motiv pentru care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Recurentul reclamant nu depus la dosar întâmpinare la recursul declarat de recurenta pârâtă.
În calea de atac a recursului nu s-au administrat probe noi.
La termenul de judecată din data de 046 februarie 2010, Curtea, din oficiu, a invocat excepția de netimbrare a recursului declarat de recurentul reclamant.
Deliberând cu prioritate, conform dispozițiilor art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă, asupra excepției de netimbrare a recursului declarat de recurentul reclamant, Curtea reține că este întemeiată și urmează să o admită pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. 1 din Legea 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, pentru cererea de recurs pendinte recurentul reclamant datorează taxă judiciară de timbru în cuantum de 3 lei, iar conform art. 3 din nr.OG 32/1995 privind timbrul judiciar, valoarea timbrului judiciar datorat este de 0,3 lei.
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997, neîndeplinirea obligației de timbrare până la termenul stabilit de instanță se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii.
Curtea constată că recurentul-reclamant a fost legal citat pentru termenul din 04 februarie 2010 cu mențiunea achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 3 lei taxă judiciară de timbru și timbru judiciar în sumă de 0,3 lei sub sancțiunea anulării recursului ca netimbrat, dovada de citare regăsindu-se la fila 10 din dosarul de recurs, aceasta îndeplinind toate condițiile de valabilitate prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 100 alin. 3 Cod de procedură civilă.
Cu toate acestea, recurentul-reclamant nu și-a îndeplinit obligația legală de timbrare până la termenul acordat.
În consecință, în baza dispozițiilor legale sus-menționate, având în vedere, totodată, că recurentul - reclamant nu a justificat poziția adoptată de neplată a taxelor datorate prin motive obiective, mai presus de voința sa, ținând cont de afirmația acestuia că nu înțelege să timbreze cererea de recurs până la sfârșitul ședinței, Curtea urmează a dispune anularea recursului declarat de recurentul reclamant ca netimbrat.
În ce privește recursul declarat de recurenta pârâtă, Curtea reține caracterul fondat al acestuia pentru următoarele considerente:
Referitor la art. 274 Cod procedură civilă, Curtea constată că această dispoziție legală reprezintă fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată.
Fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa părții care, prin atitudinea sa procesuală, prin acțiunile concrete de determinare a acestor cheltuieli, este responsabilă de repararea prejudiciului cauzat.
Obligația concretă stabilită în sarcina uneia din părți, pe care textul de lege sus-menționat o și identifică, aceasta fiind partea căzută în pretenții, reprezintă o sancțiune procesuală care are drept scop sancționarea acesteia pentru prejudiciile cauzate celeilalte, prin intermediul procesului.
Altfel spus, dreptul de a cere restituirea cheltuielilor de judecata se naște pentru partea care a câștigat procesul, ca efect al hotărârii judecătorești prin care cealaltă parte a căzut în pretenții.
Prejudiciul de care s-a făcut vorbire mai sus a fost evaluat de legiuitor la un cuantum egal cu valoarea taxelor judiciare de timbru, a timbrului judiciar, a taxelor de procedură, plata experților, despăgubirile martorilor, dar și onorariul de avocat etc. precum și alte cheltuieli pe care partea dovedește că le-a făcut.
Din perspectiva art.274 alin.(3) Cod de procedură civilă, nu interesează cuantumul onorariului avocațial convenit prin contractul de asistență juridică, ci cuantumul în care acesta va fi suportat de către partea căzută în pretenții.
Dispozițiile statutare ale art.132 din Statutul profesiei de avocat nu intră în categoria prevederilor legale, în sensul art.304 pct.9 Cod de procedură civilă, la care să fie raportate prevederile art.274 alin.(3) Cod de procedură civilă, din această perspectivă. Raportarea la dispozițiile statutare se impune exclusiv din perspectiva existenței unui tablou al onorariilor minimale, unul dintre criteriile legale (prevăzut de art.274 alin. 3 Cod de procedură civilă) de stabilire a cuantumului în care cheltuielile de judecată, reprezentând onorariu avocațial, urmează a fi suportate de către partea adversă, căzută în pretenții.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens hotărârea din 7 februarie 2008 în Cauza Tarik împotriva României) a stabilit că pot fi acordate cheltuielile de judecată în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului.
Ca urmare, onorariul avocatului poate fi încuviințat de instanța de judecată ca și cheltuială de judecată dacă este real, necesar (activitatea desfășurată de avocat este utilă instanței de judecată) și este rezonabil.
Caracterul real al cheltuielilor de judecată este dovedit în cauză prin chitanța depusă în dosarul de apel, la fila 11.
Caracterul necesar al cheltuielilor de judecată trebuie raportat la activitatea desfășurată de avocat, în speță, apărătorul intimatei pârâte prezentându-se la primul termen de judecată în apel, termen la care a solicitat amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de motivele de apel. În legătură cu același aspect, Curtea reține că apărătorul intimatei pârâte a depus la dosarul cauzei, între termene, întâmpinare, cu respectarea dispozițiilor art. 1141alin. 2 cu referire la art. 298 Cod procedură civilă. La cel de-al doilea termen de judecată - 2.11.2009 - avocatul intimatei pârâte a depus la dosarul cauzei acte în susținerea întâmpinării și combaterea apelului și a pus concluzii asupra apelului apelantului.
În ce privește caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată, Curtea reține că acesta trebuie raportat la următoarele criterii: valoarea pricinii, munca depusă de avocat și pregătirea profesională a acestuia.
Valoarea (obiectului) pricinii, deși nu este una patrimonială, nu este de neglijat, trebuie raportată la implicațiile morale asupra părților din litigiu, prin stabilirea unui sau altui program de vizitare a minorei, cu consecințe asupra desfășurării în continuare a relațiilor de familie nou create.
Curtea reține, în ce privește munca depusă de avocat și pregătirea profesională a acestuia, așa cum s-a arătat mai sus, că avocatul intimatei pârâte a redactat întâmpinarea, a reprezentat partea la două termene de judecată, a contribuit la susținerea apărării prin administrarea probei cu acte, a făcut demersuri procesuale exprimate prin dezbateri orale referitoare la apelul părții adverse, ce au fost valorificate de către instanța de judecată, ceea ce demonstrează utilitatea și eficiența demersului lui profesional.
În ce privește munca depusă de către avocatul ales al intimatei pârâte din piesele dosarului nu se poate reține sub nici un aspect îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor ce-i reveneau acestuia cu privire la exercițiul drepturilor procesuale, respectiv la îndeplinirea obligațiilor procesuale de către intimata pârâtă, apărarea intimatei pârâte realizându-se cu respectarea dispozițiilor procedurale prevăzute de Codul d e procedură civilă.
Prin raportare la toate aceste considerente, Curtea apreciază greșită aplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă.
În ce privește critica întemeiată pe art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, Curtea o constată nefondată, având în vedere că obligarea apelantului reclamant la cheltuielile de judecată în cuantum mai mic decât onorariul de avocat achitat conform chitanței atașată la fila 11 apel s-a făcut motivat în fapt și în drept, prin aprecierea unei complexități relativ reduse a pricinii și prin indicarea temeiului de drept, respectiv art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă, instanța de apel respectând dispozițiile impuse de art. 261 alin. 5 Cod procdură civilă.
În consecință, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 prin raportare la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va admite recursul recurentei pârâte, iar în temeiul art. 312 alin. 3 Cod procedură civilă va modifica în parte decizia recurată în sensul că va obliga apelantul la plata către intimată a sumei de 1200 lei cheltuieli de judecată, cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei recurate.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, Curtea va obliga recurentul reclamant la 1200 lei cheltuieli de judecată către recurenta pârâtă, față de soluția pronunțată de admitere a recursului acestei părți, recurentul reclamant căzând în pretenții, cuantum stabilit potrivit chitanței depusă în original la dosarul de recurs, la fila 22, având în vedere faptul că acest cuantum este real, la dosar aflându-se dovezi cu privire la plata efectivă a onorariului, este rezonabil, față de problemele de drept dezlegate, procesului pentru părți și a fost justificat și, totodată, este necesar având drept scop susținerea și apărarea recurentei pârâte în procesul pendinte față de pretențiile recurentului reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite excepția netimbrării recursului declarat de recurentul.
Anulează recursul declarat de recurentul, împotriva deciziei civile nr.1050/A/02.11.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă și autoritatea tutelară PRIMĂRIA SECTORULUI 4
Admite recursul declarat de recurenta pârâtă împotriva aceleiași decizii.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că:
Obligă apelantul la plata către intimată a sumei de 1.200 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.
Obligă recurentul la plata sumei de 1.200 lei cheltuieli de judecată către recurenta.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 4 februarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - MARI -
GREFIER
-
Red.
Tehnored.
2 ex/11.02.2010
- Secția a IV-a -
- -
Jud.Sector 4 -
Președinte:Mihai Negoescu GândacJudecători:Mihai Negoescu Gândac, Ionelia Drăgan, Ilie
| ← Divort. Decizia 707/2009. Curtea de Apel Timisoara | Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... → |
|---|
