Stabilire program vizitare minor. Decizia 1677/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1881/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1677
Ședința publică din 7.12.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Doina Anghel
JUDECĂTOR 2: Mariana Haralambe
JUDECĂTOR 3: Fănica Pena
Grefier - - -
- XX -
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta pârâtă reclamantă, împotriva deciziei civile nr. 685 din 27.05.2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant pârât și cu Autoritatea Tutelară de pe lângă Primăria Sectorului 6
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru stabilire program vizitare minor.
La apelul nominal, se prezintă recurenta pârâtă reclamantă, asistată de avocatul, în baza împuternicirii avocațiale nr. 60/2009, eliberate de Baroul București și intimatul reclamant pârât asistat de avocatul, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/2009, eliberate de Baroul București; lipsește Autoritatea Tutelară de pe lângă Primăria Sectorului 6
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura este legal îndeplinită, după care:
La prima strigare a cauzei, pe lista dosarelor solicitate la amânare fără dezbateri, Curtea pune în vedere părților faptul că au posibilitatea să apeleze la instituția medierii, procedură care este în avantajul minorei, mai ales având în vedere vârsta fragedă a acesteia.
Avocatul recurentei solicită proba cu înscrisuri în dovedirea motivelor de recurs, respectiv acte medicale, declarațiile unor martori și cererea adresată de intimat, Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 6, pe care le depune la dosar în dublu exemplar, dintre care unul se comunică apărătorului intimatului.
Avocatul intimatului arată că nu se opune la admiterea probei solicitate de partea adversă. Solicită, la rândul său, proba cu înscrisuri pe care le depune la dosar și le comunică în copie, reprezentantului recurentei.
Ambele părți prezente solicită acordarea unui termen pentru a lua cunoștință, reciproc, de înscrisurile depuse la dosar.
Curtea încuviințează pentru ambele părți aflate în litigiu, proba cu înscrisuri, potrivit art. 305 Cod Procedură Civilă, urmând a le aprecia la momentul soluționării cauzei în funcție de prevederile legale referitoare la probe și, având în vedere faptul că înscrisurile nu prezintă un grad mare de complexitate, iar numărul lor nu este foarte mare, apreciază că nu se impune acordarea unui nou termen pentru studiul acestora, dispozițiile art. 96 Cod Procedură Civilă lăsând la aprecierea magistratului, oportunitatea acordării unui termen pentru studiul înscrisurilor, astfel încât lasă dosarul la ordine, pentru a le da posibilitatea părților să ia cunoștință de aceste înscrisuri.
La reluarea pricinii, răspund aceleași părți ca la primul apel realizat în cauză, părți care arată că au studiat înscrisurile și nu au alte cereri sau probe de solicitat.
Având în vedere faptul că nu se solicită alte cereri sau probe, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocatul recurentei pârâte reclamante solicită admiterea primului motiv al recursului, sesizând faptul că de-abia prin notele scrise, partea adversă a solicitat un program concret de vizitare, iar instanța a respins cererea pârâtei reclamante și cea de administrare a actelor doveditoare solicitate de către aceasta.
Susține că tribunalul a pronunțat în apel o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 295 din Codul d e procedură civilă, în sensul că situația de fapt nu a fost cercetată de către instanță, care avea obligația să administreze probe pentru aflarea adevărului.
Privitor la cel de-al doilea motiv de recurs, respectiv încălcarea dispozițiilor Legii nr. 272/2004, solicită a se observa că minora suferă de ipsație și are nevoie de supraveghere specializată permanentă, potrivit indicațiilor medicului.
Solicită a se observa că intimatul nu recunoaște nici măcar faptul că minora este bolnavă, așa încât nu se poate aprecia că acesta ar avea grijă de copil potrivit cu indicațiile medicului.
Arată că este de acord cu vizitarea copilului de către tată, însă solicită ca aceste întâlniri să aibă loc numai în prezența mamei, tocmai datorită aspectelor mai sus arătate. Așadar, nu contestă dreptul intimatului la vizită, dar primează interesul superior al copilului.
În concluzie, solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelului ca nefondat și stabilirea unui program de vizitare la domiciliul mamei, sub supravegherea strictă a acesteia.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
La solicitarea instanței, recurenta dă lămuriri referitor la activitățile pe care le desfășoară fetița la cursurile de olărit și de pictură, iar programul de frecventare a acestor cursuri, este: sâmbăta și duminica între orele 10,30 - 11, precum și în cursul săptămânii, în zile diferite, după planificarea făcută de către profesor; precizează că săptămâna trecută, a dus fetița la cursuri, la ora 18,00.
Avocatul intimatului reclamant pârât solicită respingerea cererii de recurs, ca nefondată și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală, fiind pronunțată în deplină concordanță cu probele administrate în cauză și cu respectarea interesului superior al minorei.
Apreciază că instanța de apel, în mod legal a respins cererea privind readministrarea probelor care fuseseră deja administrate la fond.
Arată că părțile au încercat medierea la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului și la domiciliul mamei, însă a fost imposibil să se ajungă la înțelegere, din cauza agitației de care aceasta din urmă dă dovadă.
Consideră că programul la cursurile de olărit și de pictură, a fost stabilit în mod intenționat, în zilele în care tatăl ar fi avut dreptul la vizite, tocmai pentru a-l împiedica pe aceasta să-și exercite acest drept.
Nu solicită cheltuieli de judecată și depune concluzii scrise.
La întrebarea instanței, intimatul arată că ultima oară a văzut fetița de Paști, pentru câteva minute. Menționează că și cu o zi înaintea termenului de judecată de astăzi, a încercat să o viziteze, însă nu a reușit.
Recurenta susține că intimatul nu a venit să-și vadă fetița, deși ea l-a rugat să nu piardă legătura cu minora.
Ultima oară când tatăl a vizitat-o pe, a fost de Revelion, pentru trei zile, iar vizita amintită de acesta, de Paști, a durat numai câteva minute.
Pentru situația creată,este de vină numai mama intimatului, care se opune împăcării celor doi soți.
Subliniază că este de acord cu vizitele intimatului, pentru a păstra legătura cu copilul, dar numai la domiciliul recurentei și în prezența acesteia. Nu înțelege cum de nu recunoaște intimatul că nu are cunoștință despre boala fetiței, din moment ce medicul (chiar o cunoștință de-a acestuia) le-a prezentat gravitatea situației ambilor părinți.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 08.07.2008, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta și a solicitat să se dispună desfacerea căsătoriei din culpă comună, pârâta să păstreze numele dobândit prin căsătorie, să se încredințeze pârâtei spre creștere și educare, minora, rezultată din căsătorie, cu obligarea reclamantului la plata unei pensii de întreținere lunare, conform veniturilor pe care le realizează, în drept fiind invocate dispozițiile art.38 din Codul familiei.
Prin cererea conexă formulată de pârâtă, s-a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului, pârâta să păstreze în continuare numele de, să se încredințeze mamei spre creștere și educare, minora -, rezultată din căsătorie, cu obligarea reclamantului la plata unei pensii de întreținere lunare.
Prin sentința civilă nr.7173/31.10.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 B, a fost admisă acțiunea formulată de reclamant și cererea conexă depusă de pârâtă, instanța pronunțând divorțul din culpă comună.
S-a dispus ca pârâta - reclamantă să păstreze numele dobândit prin căsătorie de "" și a fost încredințată mamei, spre creștere și educare, minora născută la 27.02.2007, reclamantul fiind obligat la plata unei pensii de întreținere lunare în cuantum de 399,5 lei în favoarea minorei, cu începere de la data de 08.07.2008 și până la majorat.
Prin sentință, s-a stabilit un program de vizitare a minorei, de către reclamant, astfel: în fiecare săptămână, în ziua de între orele 1730- 1930la domiciliul pârâtei, o dată la două săptămâni, sâmbăta între orele 1130- 1330la domiciliul pârâtei.
Împotriva acestei sentințe, a declarat apel, reclamantul-pârât ce a criticat hotărârea pronunțată, pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că instanța de fond nu a luat în considerare dovezile cu înscrisuri aflate la dosar, din care rezultă că apelantul s-a preocupat în mod constant de creșterea și educarea minorei rezultate din căsătorie, contribuind financiar la cheltuielile necesare pentru creșterea acesteia, fiind evidente în acest fel mandatele poștale depuse la dosarul de fond, precum și depoziția martorului G, propus de pârâtă.
Potrivit unei alte critici, s-a susținut că programul de vizitare a minorei rezultate din căsătorie, stabilit de prima instanță, nu este corespunzător, întrucât nu este în concordanță cu interesele minorei.
Prin întâmpinarea depusă la dosar de către pârâtă, s-a solicitat respingerea apelului declarat de reclamant ca nefondat, arătându-se că în mod corect, prima instanță l-a obligat pe reclamant la plata pensiei de întreținere lunare față de minoră, cu începere de la data introducerii acțiunii de divorț și până la majorat, că înscrisurile depuse de reclamant la dosar reprezintă bonuri fiscale ale unor produse necesare pentru o persoană adultă în general, iar contravaloarea mandatelor poștale trimise de apelant, reprezintă o parte dintr-o sumă de bani pe care acesta s-a obligat să o restituie ca urmare a unor datorii create pe parcursul căsătoriei, astfel că susținerile făcute de reclamant nu corespund adevărului.
Referitor la programul de vizitare al minorei rezultate din căsătoria părților, s-a arătat de către pârâtă, că acesta a fost bine stabilit de prima instanță, care a avut în vedere vârsta fragedă a minorei și starea precară de sănătate a copilei, astfel că modalitatea în care apelantul a solicitat să aibă legături cu minora, ar fi de natură să afecteze în această etapă, interesul minorei.
Tribunalul a încuviințat părților, probe cu înscrisuri, precum și audierea unui martor pentru apelantul pârât.
Prin decizia civilă nr.685 A/27.05.2009, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis apelul formulat de către apelantul - reclamant - pârât, împotriva sentinței civile nr.7173/31.10.2008 pronunțate de către Judecătoria Sector 6 B, în contradictoriu cu intimata-pârâtă-reclamantă și Autoritatea Tutelară - Primăria Sector 6 B, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat reclamantul la plata pensiei de întreținere în favoarea minorei, născută la 27.02.2007, cu începere de la data pronunțării sentinței, 31.10.2008 până la majorat, a încuviințat reclamantului să aibă legături personale cu minora, după următorul program:
1. în fiecare săptămână, în ziua de, între 1730- 1930la domiciliul pârâtei,
2. în prima zi a sărbătorilor și de C, între orele 1000-1400la domiciliul pârâtei,
3. în prima și a treia duminică a fiecărei luni, între orele 1000- 1800, cu luarea minorei din domiciliul pârâtei și obligația de aoa duce în domiciliul acesteia.
Au fost păstrate celelalte dispoziții.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut următoarele:
Referitor la prima critică din apel și anume data de la care se datorează pensia de întreținere cuvenită minorei rezultate din căsătorie, tribunalul a considerat pe baza materialului probator aflat la dosar, respectiv înscrisuri și depoziția martorului G - audiat în cauză, că această dată este aceea la care s-a pronunțat hotărârea apelată 31.10.2008, sens în care se va modifica în parte sentința, avându-se în vedere că și după părăsirea domiciliului comun, reclamantul s-a preocupat în mod constant de creșterea fiicei sale, contribuind material la cheltuielile necesare făcute în acest sens, cu bunuri și sume de bani, așa cum rezultă din mandatele poștale, chitanțele și facturile depuse la dosar, înscrisuri pe care în mod neîntemeiat, prima instanță nu le-a luat în considerare.
Și cea de a doua critică formulată prin apel, referitor la programul de vizitare a minorei, a fost apreciată întemeiată, întrucât acest program stabilit de prima instanță nu dă posibilitate reclamantului să se implice efectiv în ceea ce privește creșterea și educarea fiicei sale de care este foarte atașat, în condițiile în care un program restrictiv este de natură să împiedice consolidarea relațiilor dintre părinte și copil, contravenindu-se astfel interesului superior al minorei, așa cum este definit de Legea nr.272/2004 privind protecția copilului, motiv pentru care hotărârea primei instanțe a fost schimbată și sub acest aspect.
Față de considerentele expuse și în baza art.296 Cod procedură civilă, apelul declarat de reclamant a fost admis și schimbată în parte sentința apelată referitor la cele două aspecte mai sus menționate, respectiv data de la care se va plăti pensia de întreținere față de minoră și programul de vizitare a acesteia, fiind păstrate celelalte dispoziții.
La data de 8 august 2009, pârâtă-reclamantă a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 685 din 27 mai 2009, precum și împotriva încheierii de ședință din 04 martie 2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III Civilă, apreciindu-le nelegale, pentru următoarele motive:
În fapt, prin cererea de chemare în judecată conexă, formulată de reclamantul, acesta a solicitat stabilirea unui program de vizitare a minorului. Conform notelor de ședință depuse la ultimul termen de judecată - fila nr. 70 dosar fond, programul include câte două week-end-uri pe lună, cu luarea minorei de la domiciliul mamei, de sâmbătă ora 1000până duminica la ora 1800.
Instanța de fond a admis în parte, acest capăt de cerere, încuviințând reclamantului să aibă legături personal cu minora în cadrul unui program de vizitare exclusiv la domiciliul recurentei.
În motivarea soluției, instanța de fond a reținut că drepturile părinților trebuie exercitate numai în interesul copiilor, conform art. 97 alin. 2 din Codul Familiei și art. 14 din Legea nr. 272/2004.
Instanța de fond a dispus de asemenea, obligarea reclamantului la plata unei pensii de întreținere începând de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la majoratul minorei.
Prin apelul formulat de către reclamant, s-au criticat două aspecte: nelegalitatea obligării sale la plata pensiei de întreținere de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată și nelegalitatea stabilirii programului de vizitare, apreciat drept restrictiv și în contradicție cu interesul minorului.
Instanța de apel a admis apelul sub ambele aspecte, reținând în esență, următoarele:
Reclamantul s-a ocupat de creșterea minorei și după părăsirea domiciliului comun, contribuind la cheltuielile necesare acesteia, aspecte de fapt confirmate de declarația martorului G audiat în cauză.
Programul de vizitare stabilit de către instanța de fond este restrictiv, nedându-i reclamantului posibilitatea de a se implica efectiv în creșterea și educarea fiicei sale, contravenind astfel interesului superior al minorei.
Din punctul de vedere al recurentei, hotărârea este vădit nelegală.
Recursul este motivat pe prevederile art. 304 pct. 9 raportat la art. 295 Cod de procedură civilă: instanța de apel a respins în mod nelegal prin încheierea din 04 martie 2009, cererea de administrare a probei testimoniale și cu interogatoriul apelantului, pronunțând o hotărâre fără stabilirea situației de fapt relevante în raport de motivele de apel.
Analizând succesiunea actelor procedurale în fața instanței de fond, recurenta a constatat că programul concret de vizitare a minorei, este cel indicat de către reclamant abia la ultimul termen de judecată, după încuviințarea și administrarea probelor.
Având în vedere că reclamantul l-a indicat practic sub forma unor note scrise de ședință depuse după încheierea dezbaterilor, este evident că nici nu s-a pus în discuția părților, în faza procedurală respectivă, recurenta nefiind în măsură să își exprime poziția față de acesta.
La fel de evident, este faptul că nu s-au administrat probe asupra programului concret solicitat de către reclamant, în maniera menționată.
Această situație a determinat însuși reclamantul - apelant să arate în finalul cererii de apel, că instanța nu a considerat util să se administreze probe pe capătul de cerere privind programul de vizitare.
În acest context, pentru combaterea celor două motive de apel, asupra cărora nu a avut loc nici o dezbatere în contradictoriu în fața instanței de fond, cât și pentru probarea aspectelor de fapt relevante expuse prin întâmpinarea formulată în fața tribunalului, recurenta a propus proba testimonială cu doi martori, incluzând reaudierea martorului propus în fond, precum și interogatoriul pe aspectele de fapt noi, utile în soluționarea apelului.
Instanța de apel a respins în mod nelegal, cererea de administrare a celor două probe utile pentru stabilirea aspectelor de fapt nou invocate în apel.
Motivul formal reținut de către instanța de apel, este lipsit de orice temei, în condițiile în care audierea martorului propus în fața instanței de fond, nu s-a făcut în raport de programul solicitat de către reclamant, pentru simplul motiv că programul respectiv nu fusese propus la momentul audierii.
De asemenea, este de reținut și faptul că recurenta a solicitat în fața Judecătoriei Sectorului 6 B, audierea a doi martori, instanța omițând a se pronunța asupra celui de-al doilea martor propus. Or, exact această situație, omisiunea instanței de a se pronunța asupra propunerii audierii unui martor, a constituit motivul admiterii probei respective în apel, pentru reclamant, tratamentul părților de către instanța de apel fiind vădit discriminatoriu, încălcându-se astfel dreptul la apărare și principiul egalității de arme.
Faptul că în fraza finală a declarației martorului audiat în fața instanței de fond, s-a strecurat o eroare materială constând în omisiunea negației, de natură a schimba esențial sensul acesteia, a constituit un alt argument pentru care a solicitat audierea lui în fața instanței de apel, cu atât mai mult cu cât motivele de apel erau întemeiate în principal pe fraza respectivă.
Interogatoriul trebuia impus pentru a proba caracterul prejudiciabil pentru minor, al unui program cu luarea acestuia de la domiciliul mamei.
Recurenta prin întâmpinare, a combătut motivul de apel privind programul de vizitare, cu argumente foarte clare de fapt: reclamantul își vizitează fiica foarte rar, ceea ce indică o lipsă de atașament față de aceasta (fila 2 din întâmpinare, paragraful 9); minora suferă de stereotipii și comportament gratifiant (ipsație ) - fila 3 paragraful 9 din întâmpinare; față de această gravă tulburare de comportament, minora are nevoie de o supraveghere specializată permanentă, pe care nu i-o poate asigura în prezent, decât recurenta și bunica maternă (fila 3, paragraful 4); acest comportament presupune un program extrem de strict (fila 3, paragraful 7); incluzând activități educative cu privire la reglarea comportamentului psihocomportamental, activități care se desfășoară în fiecare week-end; episoade de agresivitate fizică a reclamantului (fila 2, paragraful 9 și 10).
Or, față de dispozițiile imperative ale art. 295 alin. 1 Cod de procedură civilă și având în vedere că instanța de fond nu a analizat situația de fapt relevantă în ceea ce privește programul de vizitare, instanța de apel cu atât mai mult trebuia să administreze probe sub acest aspect, iar în baza lor, să rețină care este situația de fapt la care urma să aplice dispozițiile legale incidente.
Respingând probele propuse de reclamantă în combaterea motivelor de apel și fiind astfel în imposibilitate să rețină situația de fapt relevantă în cauză, instanța de apel a pronunțat o hotărâre vădit nelegală, motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. 3 Cod de procedură civilă, recurenta a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea administrării probelor cu interogatoriu și martori, în combaterea motivelor de apel.
În ce privește cel de-al doilea motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă raportat la dispozițiile art. 97 alin. 2 din Codul Familiei și art. 2 alin. 2, 6 lit. a și f, art. 14 alin. 2 și art. 16 alin. 2 din Legea nr. 272/2004, a arătat că programul de vizitare cu luarea minorei de la domiciliul acesteia, stabilit de către instanța de apel, contravine interesului superior al copilului.
Analizând sistematic dispozițiile Legii nr. 272/2004, a constatat că legiuitorul dispune imperativ subordonarea drepturilor părinților, interesului superior al minorului.
Raportându-se la cauza de față, se va reține că dreptul tatălui de a avea legături personale cu minora este în mod imperativ subordonat interesului superior al acesteia.
Raportându-se la circumstanțele concrete ale cauzei de față, vor trebui analizate care dintre modalitățile concrete de realizare a legăturilor personale prevăzute de art. 15 din Legea nr. 272/2004 sunt compatibile cu drepturile și nevoile a căror satisfacere se subsumează noțiunii de interes superior al minorului.
Analizând situația de fapt așa cum rezultă aceasta din probele administrate în cauză, a constatat că legăturile personale dintre reclamant și minoră se pot realiza în orice modalitate prevăzută de art. 15 din Legea nr. 272/2004, exceptând pe cea prevăzută de lit. c), care presupune luarea copilului de la domiciliul său, de sub supravegherea persoanelor care se ocupă zilnic de acesta.
Astfel, se constată că în fapt: minora suferă de ipsație, după cum rezultă din raportul medical întocmit de Prof. Dr. - medic primar neuropsihiatrie infantilă la 02 februarie 2009, din fișa oficială a copilului din cadrul Centrului Medical de Diagnostic, Tratament Ambulatoriu Medicină Preventivă B unde este consultată periodic, de către medicul fetiței de familie, specialist în neuropsihiatrie infantilă, d-na Medic Primar, precum și din adeverința medicală întocmită de Dr., Medic Primar în pediatrie, în a cărui îngrijire copilul este de când s-a născut.
(sau comportament gratifiant sau masturbație sau stereotipie) se manifestă prin crize de masturbare, prin forțare cu jucăriile de pluș, comportamentul minorei în cauză manifestându-se foarte frecvent dacă nu este supravegheată sau întreruptă.
Într-un astfel de caz, fetița trebuie supravegheată permanent de către persoane instruite corespunzător de către medic, care stăpânesc modalitățile concrete de a determina copilul să nu aibă sau să înceteze un astfel de comportament.
Medicul de familie al fetiței și specialiștii în domeniu ce o au sub observație, recomandă activități practice specifice pentru reglarea acestui comportament, care trebuie respectate cu mare strictețe și seriozitate.
important, însă, este că reclamantul nu recunoaște existența acestei probleme de sănătate a copilului și implicit nu își pune problema vreunui tratament sau a altei măsuri de natură a opri acest comportament.
Fetița are 2 ani și 5 luni și este crescută și îngrijită de recurentă ajutată de bunica maternă.
Între activitățile obligatorii care se constituie în tratament pentru ipsație, se numără și cursurile de workshop origami, kirigami, olărit și ceramică adecvate pentru copiii foarte mici, atelier creativ sau interpretare psihologică a desenelor celor mici, la care recurenta o însoțeste în fiecare zi de sâmbătă și duminică, între orele 1000- 1300.
Tatăl și-a vizitat ultima oară fiica, în urmă cu cinci luni și J - în data de 27 februarie 2009, iar în total, în ultimele zece luni, reclamantul a înțeles să își viziteze copilul de doar opt ori, aproape de fiecare dată manifestându-se violent.
Reclamantul nu are o locuință proprie, unde poate să găzduiască copilul, după cum el însuși a declarat la ancheta demarată de către Autoritatea tutelara din cadrul Primăria Sectorului 5
Comportamentul reclamantului a inclus în ultimii doi ani, episoade de violență fizică în prezența minorei, dintre care ultimul derulat la data de 27 februarie 2009, când reclamantul de ziua minorei, a înțeles să o lovească pe bunica maternă în fața acesteia.
Având în vedere că recurenta nu s-a opus niciodată ca tatăl să aibă legături personale cu fiica sa (notele de ședință de la fila 68 dosarului de fond, fila 3 ultimul paragraf al întâmpinării din apel).
Raportându-se la modalitățile de realizare a legăturilor personale prevăzute de dispozițiile art. 15 din Legea nr. 272/2004, având în vedere că în speță, interesul major al minorei presupune o supraveghere permanentă și specializată a acesteia în realizarea drepturilor sale impuse de dispozițiile art. 6 lit. f și art. 32 lit. a din Legea nr. 272/2004, instanța de judecată este obligată în temeiul dispozițiilor imperative ale art. 16 din Legea nr. 272/2004 să limiteze modalitățile de realizare a legăturilor personale dintre reclamant și minoră, excluzând-o pe cea prevăzută la art. art. 15 lit. c) din Legea nr. 272/2004, în condițiile în care aceasta contravine interesului superior al copilului.
Eroarea majoră a instanței de apel constă tocmai în lipsa analizei raportului dintre dreptul reclamantului la legături personale cu minora și interesul superior al acesteia, limitându-se să justifice dreptul părintelui, necontestat de altfel, de a-și vizita copilul.
Punctul de divergență neanalizat însă, de instanța de apel, este reprezentat de compatibilitatea dintre luarea minorei de la domiciliu la sfârșit de săptămână și interesul superior al acesteia prin prisma Legii nr. 272/2004, aspect ce urmează a fi remediat sub aspectul legalității de către instanța de recurs.
Față de aceste motive, recurenta solicită admiterea recursul și modificarea deciziei atacată în sensul respingerii apelului ca nefondat.
Și-a întemeiat în drept, recursul, pe dispozițiile art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 al. 3 Cod procedură civilă.
A timbrat în mod corespunzător recursul promovat, conform art.3 și art.11 din Legea nr.146/1997 și art.3 din nr.OG32/1995.
Intimatul a depus întâmpinare, potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, solicitând sub aspectul fondului, respingerea recursului ca nefondat, ca urmare a faptului că în mod corect s-a respins cererea de reaudiere a martorului în apel, atât timp cât se solicita reaudierea sa pe același capăt de cerere. Programul de vizitare a fost în mod corect stabilit, atât timp cât este foarte atașat de copil, fiind implicat în creșterea și educarea sa. Actele medicale atestă faptul că minora nu suferă de ipsație. o locuință corespunzătoare, unde poate primi copilul, potrivit referatului de anchetă socială și dorește să se implice efectiv în creșterea acestui copil, contrar opoziției manifeste a mamei copilului.
Nu și-a întemeiat în drept, întâmpinarea.
În recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri, conform art.305 Cod procedură civilă, pentru ambele părți: raport medical din 21.08.2009, adeverință medicală, certificat din data de 21.09.2009, chitanțe plată taxe cursuri, declarații autentificate ale numitului G, declarația numitei, cererea intimatului către Sector 6 B, declarații ale numiților,.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3 și art. 299 Cod de procedură civilă.
Examinând în continuare, decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, Curtea apreciază recursul promovat, ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Potrivit art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă: " Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: 9.când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".
C de-al nouălea motiv de recurs enunțat cuprinde două ipoteze:
când hotărârea atacată este lipsită de temei legal - În acest caz, soluția nu este juridică, pentru că nu se poate determina din modul cum este redactată hotărârea, dacă legea s-a aplicat corect sau nu. Altfel spus, motivele hotărârii nu permit să se constate dacă elementele de fapt necesare pentru justificarea aplicării legii, se găsesc în cauză. Tot aici, s-ar încadra și situația în care instanța se "rătăcește" într-un domeniu al dreptului cu totul străin cauzei, în loc să aplice normele de drept substanțial potrivite.
. încălcarea sau aplicarea greșită a legii -Se referă la situațiile în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată. Și de această dată, este vorba în principal, de aplicarea normelor de drept substanțial, iar pentru a putea fi incident acest motiv de modificare, este nevoie ca încălcarea sau aplicarea greșită a legii, să se reflecte în dispozitivul hotărârii atacate. Noțiunea de lege trebuie înțeleasă în sens larg, incluzând și actele normative subordonate.
În literatura și practica judiciară, s-a arătat că ipoteza secundă poate viza și nesocotirea legii procesuale,pentru acele situații care nu pot fi încadrate în nici unul dintre celelalte motive de recurs, precum ar fi nerespectarea termenelor prohibitive, neîndeplinirea procedurii prealabile sesizării instanței, depunerea cererii de apel la o altă instanță decât cea care a pronunțat hotărârea atacată ( în acest sens,;, - " Codul d e Procedură Civilă și ", a II-a revizuită și adăugită, Editura, B, 1996, pag. 487-488 ).
Curtea constată că recurenta invocă prin criticile sale subsumate primului punct, aplicarea greșită a prevederilor de drept procesual ale art. 295 Cod procedură civilă, conform cărora:"instanța va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei".
Or, cel de-al cincilea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, se referă la pronunțarea unei hotărâri date cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.105 al.2 Cod procedură civilă.
Critica privind respingerea probelor testimoniale și cu interogatoriu, în apel, aduce în discuție modul de aplicare a dispozițiilor procedurale referitoare la încuviințarea probelor, ceea ce permite încadrarea ei în cazul de casare prevăzut de art.304 pct.5 Cod procedură civilă.
Conform art.105 Cod procedură civilă: "Actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule. Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții, o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie".
îndeplinirii actelor cu neobservarea formelor legale are în vedere situațiile în care instanța fie nu recurge la textele de lege aplicabile speței, fie recurge, dar ori le încalcă, în litera sau spiritul lor, ori le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată. Întrucât textul de lege face distincție, motivul de recurs vizează încălcarea legii de drept procesual.
Prin concept, motivul de recursnu includedeci și cazurile în care greșeala instanței ar fi săvârșită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar, și anumereținerea situației de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză.
Referitor la înțelesul sintagmei"îndeplinirea actelor cu neobservarea formelor legale",trebuie să se țină seama și că există texte de lege care conferă judecătorului o putere de apreciere, dându-i posibilitatea de a lua sau de a nu lua o anumită măsură. În asemenea situații, măsurile nu pot fi însă dispuse în mod discreționar, ci trebuie să fie justificate de motive pertinente și suficiente. Depășirea acestei limite, întrucât nu realizează unbilanț rezonabilal elementelor pertinente ale cauzei în procesul decizional, care este impus întotdeauna, expres sau implicit, de normele juridice incidente, constituie o încălcare a legii și, ca atare, este supusă controlului instanței de recurs. Aceasta înseamnă că, în realitate, instanțele de fond beneficiază în aceste cazuri, numai de o anumitămarjă de apreciere.
Raportând aceste considerații la prima parte a motivelor de recurs invocate în prezenta cauză, Curtea constată că cererea din apel, a reclamantei, formulată la termenul din 04.03.2009, a vizat administrarea probei testimoniale cu mărturia unui martor pentru combaterea motivelor de apel și reaudierea martorului G, motivat de ultima frază din depoziția acestuia din fața primei instanțe, care ar induce o stare de nesiguranță, precum și interogatoriul sub aspectul celor două capete de cerere din apelul declarat. Instanța de apel a respins această cerere, cu justificarea că proba cu reaudierea martorului și audierea unui nou martor, este inutilă cauzei, ca urmare a probatoriului administrat la fond, iar în ceea ce privește interogatoriul, a arătat că această probă a fost deja, administrată la fond (fila 24 verso dosar apel).
Potrivit art.167 al.1 Cod procedură civilă:"Dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să aducă dezlegarea pricinii, afară de cazul când ar fi primejdie ca ele să se piardă prin întârziere".
Curtea apreciază că instanța de apel nu a depășit însă, limitele marjei sale de apreciere, dat fiind că, potrivit reglementării cuprinse în art.292 al.1 și art.295 al.2 Cod procedură civilă: "Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel d e alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri"și"Instanța va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei",apelul fiind devolutiv.
Efectul devolutiv al apelului are consecințe și asupra probelor care pot fi administrate în apel, instanța putând încuviința completarea sau refacerea probelor administrate la prima instanță, însă criteriile încuviințării rămân și în apel, acelea care radiază din art.167 Cod procedură civilă: legalitate, verosimilitate, pertinență, concludență și utilitate, potrivit de altfel, considerentelor doctrinare și metodelor de interpretare gramaticală și sistematică ale prevederilor articolelor menționate anterior, dar și ale prevederilor art. 298 în referire la art. 167 Cod Procedură Civilă.
Astfel, proba trebuie să fielegală, adică să nu fie oprită de legea materială sau de cea procesuală.presupune ca proba să tindă la dovedirea unor fapte reale, posibile, credibile, să nu contrazică legile naturii. probei presupune ca ea să aibă legătură cu obiectul procesului. Nu mai puțin importantă este cerința ca proba să fieconcludentă, adică să ducă la rezolvarea cauzei respective. În fine, proba esteinutilăcând tinde la dovedirea unor fapte incontestabile.
Studiind actele și lucrările dosarelor judecătoriei și tribunalului, Curtea constată sub un prim aspect, faptul că unul dintre capetele de cerere ale cererii principale, l-a constituit și acela al stabilirii unui program de vizită în favoarea tatălui. Deși inițial, părțile au precizat că se vor înțelege asupra acestui program, ulterior, au învederat instanței de fond, faptul că nu au ajuns la o înțelegere. Curtea sesizează faptul că la termenul de judecată din data de 03.10.2008, judecătoria a încuviințat probe pentru cele două părți, fără a se specifica de către părți, împrejurarea că probele propuse și încuviințate vizează un anumit sau anumite capete din cererile conexate de chemare în judecată. În acest sens, recurentei i s-a admis proba cu interogatoriu, cu un martor și cu înscrisuri, în timp ce intimatului i s-a admis proba cu interogatoriu și cu înscrisuri, instanța omițând a se pronunța asupra probei cu un martor, propuse de intimat (fila 16 - dosar fond).
Ulterior, la termenul de judecată din data de 31.10. 2008, s-a procedat la administrarea tuturor acestor probe, în condițiile în care deja părțile discutaseră și constataseră imposibilitatea stabilirii pe cale amiabilă, a unui program de vizită. Așadar, părțile și ne referim în mod deosebit la recurentă, au avut posibilitatea pe care de altfel, au și transpus-o în mod efectiv, să își dovedească în mod plenar, solicitările lor, inclusiv sub acest capăt de cerere al vizitării, în condițiile constatării anterioare a divergenței, în condițiile în care probele fuseseră încuviințate în mod general, la termenul anterior de judecată și în condițiile în care recurenta își stabilise deja, în mod distinct, un anumit program de vizitare pe care l-ar fi dorit potrivit înscrisului depus la dosar, la termenul de judecată de administrare a probelor(fila 68 - dosar fond).
Recurenta a arătat în cuprinsul respectivelor "note de ședință" depuse, faptul că solicită acel program de vizită, ca urmare a "totalei lipse de interes a reclamantului, cât și faptului că fetița în vârstă de 1 an și 8 luni suferă de bronșită astmatiformă, precum și alte afecțiuni medicale, potrivit actelor medicale" depuse pentru acel termen de judecată (filele 33 - 44 dosar fond). Tot la acea dată, a fost audiat martorul G, potrivit dispozițiilor legale, inclusiv sub aspectul criticilor formulate în motivele de apel: continuarea participării la creșterea copilului și programul de vizită (prin prisma diverselor elemente reliefate: iubirea intensă a intimatului pentru copil, împrejurarea vizitării acestuia de către tată), părțile fiind libere să adreseze întrebări acestuia, conform prevederilor art. 197 Cod Procedură Civilă. La același termen, s-a administrat și proba cu interogatoriile reciproce ale părților, întrebările fiind formulate, evident de către acestea, sub aspectul tuturor capetelor de cerere, inclusiv cele legate de vizitare și de data de la care se cuvine obligarea la plata pensiei de întreținere (a se vedea în acest sens, întrebările 6,11,14, respectiv 2,15 din interogatoriul propus de recurentă și corelativ, mai toate întrebările din interogatoriul propus de intimat, acesta referindu-se totodată, și la aspectul continuării contribuției tatălui, la creșterea fetiței, ulterior despărțirii - filele 27, 29-30 dosar fond).
De asemenea, în cuprinsul întâmpinării formulate față de apelul promovat, recurenta a arătat că din cuprinsul declarației martorului G,"rezultă în mod clar, că participarea sa la creșterea minorei, a fost sporadică și doar până la separarea în fapt a părților"(fila 16 - dosar apel), iar în continuare, faptul că partea adversă, deoarece "nu a înțeles să solicite instanței de fond, încuviințarea probatoriului pe capătul de cerere privind stabilirea programului de vizită, nu este de natură a aduce critici soluției pronunțate" (fila 18 - dosar apel).
Așadar,raportatla împrejurarea audierii deja, a martorului G, în fața primei instanțe de judecată, cu privire la aspectele care se doreau a fi probate în apel, audiere desfășurată cu exercitarea plenară a dreptului părților de a adresa întrebările pe care le apreciau necesare edificării instanței sau înlăturării eventualelor incertitudini pe care le-ar fi sesizat, neconsemnându-se în încheierea judecătoriei, respingerea vreunei întrebări adresate de către părți;raportatla faptul că în apel, recurenta însăși a apreciat așa cum am arătat, depoziția acestui martor ca fiind clară sub aspectul modului în care tatăl a participat la creșterea minorei, pentru ca apoi să revină nejustificat asupra acestei proprii aprecieri, arătând că ultima frază - care privește chiar aspectul participării menționat, ar induce nesiguranță, iar mai târziu, în motivele de recurs, arătând că ar cuprinde o eroare materială;raportattotodată, la analiza critică a depoziției respective, nerezultând nici un fel de contradicții sau incertitudini între precizările martorului, realizate cu ocazia audierii sale nemijlocite de către instanță, atât sub aspectul criticilor invocate prin motivele de apel, dar nici sub alte aspecte, fapt pe care de altfel, și tribunalul, implicit, l-a constatat prin referirea sa la probatoriul administrat la instanța de fond;raportattotodată, la împrejurarea că judecătoria, cum de altfel, a procedat și tribunalul, și-a fundamentat soluția sa, pe o analiză coroborativă a tuturor probelor administrate pe parcursul procesului, probe administrate inclusiv sub aspectul datei de la care se impune obligarea la plata pensiei de întreținere și sub cel al programului de vizită adecvat (a se vedea în acest sens, răspunsurile la interogatoriile menționate sau înscrisurile depuse de părți, la fond); precum șiraportatla împrejurarea că sub aspectul stabilirii programului de vizită, recurenta a solicitat stabilirea unuia în funcție de trei criterii: dezinteresul intimatului față de creșterea minorei, vârsta acesteia și afecțiunile medicale pe care a precizat că le-a dovedit cu acte (fila 68 - dosar fond), Curtea constatând anterior, că depoziția acestui martor nu reliefează incertitudini sub aspectul primului criteriu invocat, asupra căruia martorul și-a precizat observațiile sale, iar asupra celorlalte criterii, mărturia respectivă nu este relevantă, deoarece vârsta rezultă din certificatul de naștere, iar afecțiunile medicale, din actele medicale depuse la dosar, Curtea apreciază în virtutea tuturor acestor argumente, că dispoziția tribunalului dea respinge cererea de reaudiere a martorului G, nu a fost una nelegală, deoarece într-adevăr, proba cu suplimentul de declarație a acestui martor, nu întrunea criteriul de a fiutilăcauzei, în sensul evocat în paragrafele anterioare, deoarece toate aceste aspecte a căror dovedire recurenta o solicita prin administrarea acestei reaudieri, rezultau din conținutul depoziției date deja la judecătorie.
Un argument suplimentar, în sprijinul acestei concluzii, este configurat de împrejurarea că în aprecierea programului de vizită stabilit pentru un copil ai cărui părinți nu mai locuiesc împreună, intervine o anumită marjă de apreciere a magistratului, independent de, dar fără a le ignora importanța lor distinctă, probele administrate în cauză. Această marjă se întemeiază pe principii fundamentale în domeniu: principiul interesului superior al copilului, principiul egalității între părinți, în privința raporturilor cu copiii lor, principii care îi permit magistratului să aibă o marjă de apreciere mai largă decât în alte domenii, dat fiind caracterul particular și delicat al acestei materii.
Curtea constată și faptul declarația notarială a martorului G, dată la data de 8.10.2009, în sensul că grefiera a realizat anumite omisiuni sau greșeli, în redarea depoziției sale, nu este în măsură să înlăture aceste constatări anterioare ale instanței, atât timp cât declarația judiciară respectivă a fost semnată de martor, după consemnarea sa, fapt care probează însușirea sa de către acesta, ea fiind, așa cum am arătat, considerată și de către recurentă, în întâmpinarea formulată la motivele de apel, clară sub aspectul contribuției la creșterea copilului.
Toate aceste argumente evocate în paragrafele anterioare, sunt valabile și în privința aprecierii ca fiind legală, a dispoziției de respingere ca inutilă, a probei cu administrarea unui nou interogatoriu, intimatului, aspectele a căror dovedire recurenta o dorea prin această readministrare, rezultând din probele, inclusiv interogatoriul, pe care le propusese și administrase deja, la fond, așa cum am arătat în paragrafele anterioare, judecătoria procedând însă, în mod corect, la o analiză a lor coroborativă, prin raportare la toate probele administrate în cauză, potrivit principiului echivalenței probelor. Prin motivele de recurs, recurenta a arătat că scopul noului interogatoriu, ar fi fost acela al dovedirii caracterului prejudiciabil pentru minor, al luării copilului, de la locuința sa (fila 4 - dosar recurs). Or, întrebările numerele 6, 11,14 din interogatorul care i-a fost încuviințat la judecătorie, au fost orientate către exact acest obiectiv (filele 29-30 dosar fond). Nu mai puțin, aspectele legate de afecțiunile medicale ale minorei, de necesitatea supravegherii specializate a acesteia, au rezultat cu prisosință din actele medicale depuse la dosarul judecătoriei, de către recurentă.
Pe de altă parte, aceleași argumente evocate în paragrafele anterioare, împreună cu cel al încuviințării de către instanța de apel, a probelor cu anchetă socială, precum și cu multiple noi înscrisuri, pentru partea în prezent recurentă, precum și cu cel al principiului egalității de tratament juridic, ca aspect al dreptului fundamental al persoanei la un proces echitabil, în virtutea art. 6 din Convenția Europeană cu privire la Drepturile Omului și Libertățile sale Fundamentale, cât timp la instanța de fond, pentru recurentă s-a încuviințat proba cu un martor, în timp ce pentru pârât, prin omisiune, nici unul, converg către aceeași concluzie, a caracterului inutil al probei cu martorul nou solicitat în apel, de către recurentă, cu atât mai mult cu cât apărările formulate prin întâmpinare, legate de criticile din apel referitoare la data de la care se va plăti pensia de întreținere, se circumscriu combaterii probelor administrate de intimat la judecătorie, prin însuși conținutul lor, deci nu prin intermediul unor împrejurări exterioare înscrisurilor depuse, în vreme ce apărările legate de criticile privind programul de vizită, se circumscriu acelorași criterii: dezinteresul tatălui față de copil, atitudinea necivilizată a acestuia în prezența și a copilului, afecțiunile medicale ale minorei, atașamentul copilului față de mamă, prin prisma și a vârstei mici a copilului, criterii care au realizat obiect al probelor propuse de recurentă în fața primei instanțe, respectiv al înscrisurilor depuse, al interogatoriului și al mărturiei administrate de această parte, așa cum am arătat în paragrafele anterioare.
Lecturând de altfel, motivul unu de recurs, astfel cum a fost formulat de către recurentă, Curtea constată împrejurarea că criticile sunt subsumate neadmiterii probelor solicitate în apel, prin prisma programului de vizitare a minorei. Or, în decizia recurată, în virtutea marjei largi de apreciere amintite, tribunalul s-a raportat în ceea ce privește modificarea acestui program, la principiile generale evocate în alineatele precedente, referindu-se în mod concret, la caracterul restrictiv al programului stabilit de judecătorie și la necesitatea stabilirii unui program care să permită implicarea efectivă a tatălui, în viața copilului său. Așadar, aspectele a căror dovedire din nou, o solicita recurenta în apel, nu au fost considerate ca esențiale, astfel încât și prin prisma acestui argument, dispoziția de respingere a fost una legală.
Pentru ansamblul acestor considerente, Curtea apreciază ca fiind nefondată și critica referitoare la faptul că judecătoria nu ar fi stabilit și nu ar fi analizat situația de fapt în ceea ce privește capătul de cerere privind programul de vizitare, situația fiind stabilită prin intermediul probelor administrate, evocate anterior, astfel încât încălcarea prevederilor art. 295 Cod Procedură Civilă, prin neadmiterea unor noi probe și nestabilirea de către tribunal, a situației de fapt, reprezintă de asemenea, o critică neîntemeiată.
Nu mai puțin, Curtea observă că recurenta nu a fost supusă nici unui tratament discriminatoriu de către instanța de apel, nefiind încălcat în consecință, nici principiul egalității armelor sau dreptul la apărare, deoarece situația premisă a acestui tratament invocat, respectiv situația sa de la termenul de judecată din data de 3.10.2008, a fost una diferită de cea a intimatului, pentru că acesteia, din doi martori, i s-a admis unul, fapt care relevă în mod cert, aspectul că judecătoria a deliberat și asupra probei propuse, testimoniale cu doi martori, încuviințând doar unul, neexistând vreo omisiune de apreciere asupra celui de-al doilea martor, în vreme ce asupra probei testimoniale cu un martor, propuse de intimat, judecătoria a omis a se pronunța, neprecizând nimic în legătură cu această probă. În consecință, motivarea tribunalului care a fundamentat dispoziția de admitere a probei cu un martor, pentru apelant, nu a determinat nici o discriminare procesuală a recurentei, ci dimpotrivă, astfel cum am evidențiat deja, a constituit expresia aplicării în cauză, a principiului egalității de tratament juridic.
Curtea constată de altfel, că, astfel cum s-a evidențiat, părțile au administrat în fața primei instanțe, așa cum au înțeles dumnealor, probele pe care le-au apreciat concludente soluționării acestui capăt de cerere, prin prisma propriilor propuneri ale programului concret de vizită (filele 68-70 dosar fond), probele fiind suplimentate și în apel, în urma încuviințării lor prin prisma criteriilor legalității, verosimilității, pertinenței, concludenței și utilității, conform celor detaliate, nefiind întemeiată critica în sensul că motivul instanței de apel d e respingere a probelor, ar fi unul formal, ca urmare a faptului că programul de vizită a fost depus la ultimul termen de judecată.
Nu mai puțin, Curtea apreciază pentru ansamblul argumentelor expuse, în mod special raportat la criticile exprese, expuse în motivele de apel ale intimatului, că este nefondată și critica recurentei referitoare la împrejurarea că în apel, s-ar fi invocat aspecte de fapt noi.
În consecință, pentru toate aceste considerente, Curtea apreciază că tribunalul a acționat în limitele marjei de apreciere prevăzute de art. 292, art. 295 și art. 167 Cod Procedură Civilă, îndeplinind actele procesuale cu observarea formelor legale, astfel încât toate criticile subsumate primului punct al motivelor de recurs, integrate de recurentă punctului 9 al art. 304 Cod Procedură Civilă, dar calificate în mod corect de către instanța de recurs, ca circumscriindu-se celui de-al cincilea motiv de recurs prevăzut de art. 304 Cod Procedură Civilă, sunt nefondate.
2. În ceea ce privește criticile subsumate celui de-al doilea motiv de recurs, de către recurentă, nstanța de recurs apreciază că pot fi într-adevăr, subsumate acestui motiv de recurs, prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, criticile recurentei privind stabilirea programului de vizită, cu respectarea cerinței privind protejarea interesului superior al copilului, principiu consacrat pe plan intern, de art.2 din Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Sub un prim aspect, Curtea constată că potrivit art. 8 din Convenția Europeană cu privire la Drepturilor Omului și Libertățile sale Fundamentale:"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie.2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora."
Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale de la Strasbourg, tratează într-un spirit luminat, deosebit de delicat, problematica drepturilor copilului. Interesul superior al copilului, menținerea relațiilor acestuia cu părinții săi, reprezintă concepte de bază în evaluarea respectării drepturilor sale fundamentale.
În lumina acestei concepții moderne, Comisia a stabilit pentru prima oară, în principiu, că relațiile personale ale copilului cu fiecare dintre părinți se păstrează după separarea acestora din urmă. Acela dintre foștii soți care nu locuiește cu copilul, trebuie să beneficieze de un drept de vizită adecvat, cu excepția cazului în care interesul copilului se opune.
Așadar, ca principiu, relațiile personale ale copilului cu fiecare dintre părinții săi, trebuie păstrate și protejate și după separarea în fapt a acestora din urmă. Legăturile personale cu minorul au ca scop, menținerea sau după caz, consolidarea raporturilor afective, specifice relațiilor de familie, dintre părintele căruia nu i-a fost încredințat copilul și acesta din urmă.
Curtea europeană a remarcat în mod repetat, că interzicerea drepturilor părintești constituie o ingerință în dreptul unei persoane, la respectarea vieții sale familiale. În această direcție, Curtea de la Strasbourg a reamintit deseori, că în cauzele de acest fel, " examinarea elementelor care servesc cel mai bine intereselor copilului, este întotdeauna de o importanță fundamentală"(împotriva,hotărârea din 7 august 1996, 1996-III, paragraful 64), " că interesul copilului trebuie considerat ca fiind primordial și că doar un comportament deosebit de nedemn poate determina ca o persoană să fie privată de drepturile sale părintești, în interesul superior al copilului"(HotărâreaGnahore împotriva Franțeinr. 40.031/98, paragraful 59, CEDO 2000-IX, și,anterior citată, paragraful 78).
Tot astfel, conform art. 9 din Convenția cu privire la drepturile copilului, convenție ratificată de România, prin Legea 18/1990, "1.Statele părți vor veghea ca nici un copil să nu fie separat de părinții săi împotriva voinței acestora, exceptând situația în care autoritățile competente decid, sub rezerva revizuirii judiciare și cu respectarea legilor și a procedurilor aplicabile, că această separare este în interesul suprem al copilului. -
3. Statele părți vor respecta dreptul copilului care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre ei de a întreține relații personale și contacte directe cu cei doi părinți ai săi, în mod regulat, exceptând cazul în care acest lucru contravine interesului suprem al copilului".
Așadar, chiar și în situația în care părinții sunt divorțați, iar copiii au fost încredințați unuia dintre aceștia, trebuie asigurată posibilitatea unui contact direct între minori și celălalt părinte, exceptând cazul când aceasta ar contraveni interesului copilului. Limitarea exercitării acestui drept se poate realiza așadar, dacă există motive temeinice, de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului, posibilitate conferită și pe plan intern, de dispozițiile interne ale art. 16 al. 2 din Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Sub un al doilea aspect, Curtea constată că potrivit art.2 din Legea nr.272/2004, orice act juridic emis sau încheiat în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului, se subordonează cu prioritateprincipiului interesului superior al copilului. Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate deciziile și demersurile care privesc copilul.
Interesul superior al copilului poate fi definit ca nevoia copilului de, interesul și preocuparea din partea părinților, disciplina corespunzătoare și continuitatea și consistența în continuitatea interesului pentru copil. Stabilitatea economică e importantă, dar nu esențială. Educația nu e esențială, dar o educație mai bună a unuia dintre părinți, poate fi o garanție pentru creșterea copiilor.
Sunt esențiale: modul în care copilul interacționează cu părinții, modalitățile în care părinții interacționează cu copii, inclusiv modalitățile în care comunică cu aceștia, ceea ce include și împărtășirea emoțiilor.
C mai important factor este maturitatea părintelui și abilitatea acestuia de a arăta cât de mult își iubește copilul.
Indiferent de problemele existente între părinți, copiii trebuie să crească într-un climat armonios, propice dezvoltării și securității psihice și morale, climat care să le dea încredere în viață, în posibilitățile de afirmare socială în viitor, care să confere speranță și bucurie, lucruri atât de simple, dar atât de mari și de importante pentru succesul unei persoane în viață.
Acest fapt este de natură să garanteze o educație echilibrată, corespunzătoare minorului, ce trebuie ferit de sentimente atât de agresive asupra psihicului unui copil, ca: ura, aversiunea, stresul, culpabilizarea unuia dintre părinți.
Un copil traumatizat de neînțelegerile dintre părinți, un astfel de copil angoasat, poate fi afectat ireversibil, cu consecințe grave asupra dezvoltării sale armonioase, indiferent că vina unuia dintre părinți este mai mare sau mai mică.
Indiferent de relațiile dintre părinți, aceștia trebuie să se comporte între ei, față de copil, de o manieră civilizată și conciliantă, întrucât exemplul pe care îl dau, va fi preluat de copil și va fi perpetuat de acesta, în propriile sale relații sociale.
Impunerea voluntară a lipsei de contact cu celălalt părinte, lipsirea astfel a copilului, de afecțiunea unuia dintre părinți, nu va determina decât o frustrare afectivă a minorului, cu consecințe ireparabile asupra caracterului și persoanei sale.
față de copil, a lipsei de apreciere a unui părinte față de celălalt, va determina dezechilibrul copilului, psihicul său, la această vârstă fiind foarte vulnerabil. Punctele de reper ale copilului, la această vârstă (părinții și legătura de afecțiune față de aceștia) se vor clătina, iar copilul va fi singur, nesigur, lipsindu-i un important al securității sale (afecțiunea unuia dintre părinți), indiferent cât de mult și-ar dori celălalt părinte (din compasiune pentru copilul său sau din răzbunare față de fostul soț) să umple acest gol. Indiferent cât de rău ar fi un soț, el poate fi un părinte bun pentru copil și trebuie lăsat să aibă contact cât mai des cu copilul, tocmai pentru protejarea copilului, a universului său și pentru menținerea inocenței acestui univers.
Sub un al treilea aspect, Curtea constată căcriteriile de apreciere a interesului superior al minorului, constând în: vârsta copilului, posibilitățile părinților de a-i asigura o bună dezvoltare fizică, intelectuală și morală, atașamentul acestora față de minor și al minorului față de fiecare dintre părinți, grija manifestată de părinți, implicarea personală a părinților în diverse etape de evoluție a minorului, opinia copilului etc. formează un ansamblu compatibil cu principiul egalității între părinți, principiu dedus din întreaga concepție modernă evidențiată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale de la Strasbourg, prin hotărârile sale și regăsit pe plan intern, prin dispozițiile art. 31 din Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, ale art. 97 din Codul Familiei: "Ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptați. Ei exercită drepturile lor părintești numai în interesul copiilor"și ale art. 98 al. 1 din Codul Familiei: "Măsurile privitoare la persoana și bunurile copiilor se iau de către părinți, de comun acord".
În aprecierea interesului superior al copilului, nu se poate absolutiza vreunul din criteriile enunțate, instanțele urmând a le evalua în ansamblul lor.
Sub un al patrulea aspect, Curtea reține faptul căprogramul de vizitare al unui copil,nu poate fi circumscris unor tipare rigide, dată fiind complexitatea și dinamica relațiilor de familie, în contextul unei societăți aflate într-o dezvoltare accentuată. Programul de relații personale se impune a fi stabilit într-o modalitate care, răspunzând interesului superior al copilului, să favorizeze dezvoltarea în continuare, a vieții de familie a copilului, cu ambii părinți în mod egal.
Or, viața de familie presupune și posibilitatea celor în cauză de a se bucura cât mai mult timp posibil, unul de prezența celuilalt. pe viitor, de prezența cotidiană a ambilor săi părinți, copilul va avea nevoie acută de a menține un contact constant și des, într-o manieră echilibrată și civilizată, cu părintele la care nu are stabilită reședința sa. Menținerea în mod consistent, în viața copilului, a ambilor părinți, reprezintă o necesitate și o garanție a unei creșteri echilibrate și armonioase, din punct de vedere social-afectiv.
Toate aceste considerente anterior enunțate se constituie în argumente prevalente, contradictorii însă, celor menționate de recurentă, prin motivele sale de recurs, care conduc complementar, la concluzia că este în interesul superior al copilului, să aibă un program elaborat de vizită, la intimat, fiind benefic ca minorul să-și "descopere" în preajma sa, părintele cu care nu locuiește, precum și familia extinsă a acestui părinte, încă de la o vârstă fragedă.
Astfel, tatăl a realizat dovada deținerii unei locuințe corespunzătoare, potrivit referatului de anchetă socială din 22.05.2009 (fila 129 dosar apel) și contractului de închiriere (fila 46 dosar fond), precum și pe aceea a obținerii unor venituri îndestulătoare. Nu mai puțin, din cuprinsul probelor administrate în cadrul procesului, a rezultat atașamentul său față de minoră, singurul său copil, de altfel, inclusiv martorul arătând că tatăl își iubește copilul.
Criticile intimatei privind existența unor afecțiuni medicale ale fetiței, implicând necesitatea unui tratament aparte și a unei supravegheri deosebite, departe de a fi ignorate de către instanță, nu sunt însă, considerate determinante, față de posibilitatea și chiar obligația și a tatălui, de a respecta indicațiile medicului și de a realiza monitorizarea adecvată, cerută, a fetiței, inclusiv sub aspectul însoțirii și asigurării prezenței acesteia la cursurile care au fost recomandate în cadrul tratamentului medical: cursuri de olărit, pictură și creativitate. Dacă din punct de vedere subiectiv, Curtea înțelege reacția incipientă a tatălui de negare a acestei afecțiuni medicale care prezintă o anumită particularitate, totuși constată că înscrisurile medicale, inclusiv cele depuse în recurs, atestă existența și a unui comportament gratifiant al copilului, iar instanța de recurs atrage atenția tatălui, asupra obligației sale de a respecta prescripțiile medicului în acest sens și de a își însuși la rândul său, specializarea necesară supravegherii. De altfel, timpul scurt de vizită alocat luării copilului, la locuința tatălui - 8 ore la interval de două săptămâni, duminica, reprezintă un argument suplimentar al caracterului nedeterminant al acestei categorii de critici.
De asemenea, nu sunt determinante criticile privind vârsta minorei și atașamentul acesteia față de mamă și bunica maternă, întrucât așa cum arătam, este benefic ca minora să-și "descopere" în preajma sa, părintele cu care nu locuiește, precum și familia extinsă a acestuia (inclusiv bunicii paterni), încă de la o vârstă fragedă. Nu mai puțin, tatăl va fi preocupat în egală măsură ca și mama, pe perioada șederii copilului la dumnealui, să îi asigure un loc de odihnă corespunzător, Curtea având încredere în capacitatea copilului, de a se adapta și la tată.
Același caracter nefondat îl au și criticile referitoare la numărul mic al vizitelor efectuate de tată, la copil, ulterior separării soților (număr justificat de către intimat, inclusiv prin depoziția martorului său audiat în apel, prin opoziția mamei la exercitarea dreptului de vizită) și cele referitoare la lipsa de contribuție a tatălui la creșterea minorei. Astfel, chiar dacă am aprecia ca fiind dovedite aceste aspecte invocate de recurentă, inclusiv prin interpretarea probelor administrate, în sensul susținut de aceasta (avându-se în vedere depoziția martorului G, inclusiv cea formulată în fața notarului public, precum și depoziția extrajudiciară a numitei ), Curtea apreciază că împrejurările invocate nu constituie "un comportament deosebit de nedemn" care să"determine ca o persoană să fie privată de drepturile sale părintești", în sensul celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale de la Strasbourg, prin hotărârile sale, expuse la punctul A al prezentelor considerente, așa cum de altfel, și tribunalul a apreciat implicit. Astfel, chiar dacă aceste aspecte ar fi reale, totuși Curtea constată că ele nu pot determina sancționarea atât de severă a recurentului, în sensul diminuării atât de drastice a programului de vizită, prin exercitarea sa doar la locuința copilului, în condițiile în care cel puțin, însăși formularea acestui capăt de cerere al acțiunii, denotă intenția tatălui de a dezvolta relații firești, de genul părinte-copil, cu minora și totodată, în condițiile stabilirii de către tribunal, a unui program de vizită și așa foarte restrâns, la domiciliul intimatului, de doar opt ore ziua, la interval de două săptămâni.
Dimpotrivă, stabilirea și dezvoltarea unor relații de familie civilizate și optime între copil și tată prezintă o garanție suplimentară, prin exercitarea dreptului de vizită la locuința tatălui, atât timp cât între cei doi părinți, există o relație foarte tensionată, cu excese de violență.
Mai mult, realizarea acestui drept de vizită exclusiv la mamă, ar lipsi de conținut dreptul subiectiv al tatălui, drept al cărui conținut ar deveni doar formal, neputându-se realiza asigurarea intimității unei relații personale atât de delicate. Deplasarea împreună cu minora în afara locuinței mamei, este absolut necesară în acest scop, contribuind la stabilirea unei apropieri reale între tată și copil. Pe de altă parte, impunerea vizitelor doar la locuința mamei, ar avea semnificația unei sancțiuni pentru tată, deducându-se că relația cu minora trebuie supravegheată de către mamă, o dispoziție de limitare a dreptului, în acest sens, fiind contrară finalității măsurii în ceea ce îi privește pe ambii săi beneficiari: copilul și tatăl.
Aceleași considerații sunt valabile și în ceea ce privește invocatul caracter violent al tatălui, față de mamă și rudele acesteia, ca element subsumat al relației conflictuale dintre părți. Nu mai puțin, Curtea constată că nici unul dintre actele de agresiune invocate, descrise de către cei doi nași de cununie ai părților - și, nu au privit direct copilul. În evocarea argumentelor anterioare, relația tensionată dintre părți, care pe alocuri, chiar a degenerat, potrivit și sesizărilor formulate reciproc, la organele de cercetare penală, reprezintă un motiv în plus care determină necesitatea ca minora să nu se afle concomitent în preajma ambilor părinți a căror tensiune o poate percepe, prin prisma nemulțumirilor reciproce ale părților. Caracterul invocat imatur și cu carențe al tatălui (nașa de cununie a părților caracterizându-l zgârcit, dependent de mama sa) nu reprezintă în accepțiunea acestei instanțe de judecată, un obstacol dirimant în realizarea dreptului la relații personale cu fiica sa, întrucât oamenii în general, sunt imperfecți, însă unul dintre factorii cei mai importanți care îi motivează în a deveni persoane mai bune, îl reprezintă tocmai prezența activă în viața copiilor lor, fapt care reclamă și concomitent, determină responsabilitate și maturitate.
Din punctul de vedere al Curții, toate argumentele anterior expuse denotă concluzia că prezenta instanță de recurs nu ar putea să restricționeze și mai grav, dreptul de vizită al intimatului, dat fiind că oricum, el nu este unul foarte extins, restricția solicitată care ar fi gravă, neproporțională cu scopul urmărit și care ar determina o încălcare a art. 8 din Convenția Europeană cu privire la Drepturilor Omului și Libertățile sale Fundamentale, atât pentru tată, cât și pentru minoră, în ceea ce privește dreptul lor la viață de familie.
Pentru ansamblul acestor considerente, Curtea apreciază că tribunalul a analizat raportul dintre dreptul tatălui la legături personale cu minora și interesul superior al acesteia, contrar criticii recurentei și a aplicat în mod legal, prevederile art. 97 alin. 2 din Codul Familiei și art. 2 alin. 2, 6 lit. a și f, art. 14 alin. 2 și art. 16 alin. 2, art. 32 lit. a din Legea nr. 272/2004, în cauză, inclusiv prin stabilirea în cadrul dreptului de vizitare, a modalității prevăzute de art. 15 lit. c din Legea nr. 272/2004.
În consecință, și cel de-al doilea motiv de recurs invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, este nefondat.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.
În temeiul art.274 Cod procedură civilă, Curtea va lua act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul formulat de recurenta - pârâtă - reclamantă, împotriva deciziei civile nr.685 A/27.05.2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul - reclamant - pârât și cu AUTORITATEA TUTELARĂ DE PE LÂNGĂ PRIMĂRIA SECTORULUI 6
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 07.12.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
Red. 06.01.2010 GREFIER
.
2 ex./ 07.01.2010
TB-3 -; Jud.6 -
Președinte:Doina AnghelJudecători:Doina Anghel, Mariana Haralambe, Fănica Pena
| ← Adoptie copil (incredintare, revocare). Decizia 701/2009.... | Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... → |
|---|
