Stabilire program vizitare minor. Decizia 2243/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURARI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2243/R/2009 | |
Ședința publică din 28 octombrie 2009 | |
Instanța constituită din: | |
PREȘEDINTE: Marta Carmen Vitos | --- - |
JUDECĂTORI: Marta Carmen Vitos, Tania Antoaneta Nistor | --- - - |
GREFIER: | TARȚA |
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul, împotriva deciziei civile nr. 359 din 10 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, privind și pe pârâta precum și pe autoritatea tutelară PRIMĂRIA MUNICIPIULUI C-N, având ca obiect stabilire program vizitare minor.
Se constată că la data de 28 octombrie 2009, reclamantul-recurent a depus la dosar, prin registratura instanței un înscris intitulat "completare-explicitare la motivele de recurs".
Dezbaterea în fond a cauzei a avut loc în ședința publică din data de 21 octombrie 2009, când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea ședinței publice din aceeași dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.4573 din 26 martie 2009 a Judecătoriei Cluj -N, s-a admis excepția necompetenței Judecătoriei Cluj -
S-a respins cererea având ca obiect stabilirea programului de vizitare a minorului, formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâta, ca nefiind de competența instanțelor române.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că din certificatul de naștere aflat la dosar, rezultă că minorul -ET. este fiul lui și, născut la data de 11.06.2004 în Madrid, Spania, nașterea fiind înregistrată la Ambasada României la Madrid, sub nr.279/2004.
Prin art.8, secțiunea 2-a din Regulamentul CE nr.2201/2003, s-a stabilit competența în materia răspunderii părintești, în favoarea instanțelor de la reședința obișnuită a copilului, la momentul în care este sesizată instanța.
Copilul - are domiciliul în Spania, împreună cu mama lui, însuși reclamantul arătând că minorul s-a născut în Spania, unde locuiește și în prezent.
Potrivit preambulului și art.17 din același Regulament, temeiurile de competență stabilite sunt concepute în funcție de interesul copilului, raportat la criteriul proximității, astfel că ar fi competente în primul rând instanțele statului membru în care își are copilul reședința.
Întrucât reședința obișnuită a copilului se află pe teritoriul Spaniei, acțiunea de divorț a fost înregistrată la instanța din Spania, una dintre părți nu a acceptat competența instanței române și văzând interesul copilului, judecătoria a apreciat că excepția necompetenței instanței române este întemeiată și se impune respingerea cererii formulate de reclamant împotriva pârâtei, ca nefiind de competența instanțelor române, în baza art.8 art.12 din secțiunea 2-a și art.17 din secțiunea a 3-a, a Regulamentului CE nr.2201/2003, coroborat cu art.158 și art.159 pct.3 pr.civ.
Prin decizia civilă nr.359/R din 10 iunie 2009 a Tribunalului Cluj, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul, în contradictoriu cu pârâții și Consiliul local al municipiului C-N, împotriva sentinței civile nr.4573 din 26.03.2009 a Judecătoriei Cluj -N, pe care a menținut-o în totul.
A fost obligat apelantul să îi plătească intimatei cheltuieli de judecată în apel în sumă de 600 lei.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că Regulamentul CE nr.2201/2003, privește recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materia răspunderii părintești. Potrivit art.12 din Regulament, competența instanțelor în materia răspunderii părintești se stabilește pe principiul proximității, competența aparținând instanței din raza teritorială unde își are reședința, cu excepția unor cazuri de schimbare a reședinței minorului sau a existenței unui acord încheiat între titularii răspunderii părintești. La pct.13 se prevede că în mod excepțional și în anumite condiții, instanța competentă poate să trimită cauza instanței unui alt stat membru, dar din probele administrate în cauză, rezultă că niciuna dintre acele condiții, nu este îndeplinită.
Legea nr.105/1992 și convențiile menționate de apelant, nu au aplicabilitate în cauză, întrucât are prioritate legislația europeană. Învestirea instanței prin administrarea unor probe, nu echivalează cu existența și recunoașterea competenței acesteia, în speță instanța având de soluționat o necompetență de ordine publică. Pe de altă parte, Legea nr.105/1992, se aplică în măsura în care nu contravine normelor comunitare în materie, iar prezenta cauză confirmă că normele legale interne sunt în conflict cu norma europeană.
Prima instanță nu a fost sesizată cu o cerere de executare a hotărârii străine, ci cu o nouă acțiune în stabilirea unui program de vizitare a minorului de către tată. Este real că reclamantul are dreptul de a solicita reglementarea situației copilului său, dar numai în limitele normelor interne sau internaționale aplicabile.
În ceea ce privește art.60 invocat de reclamant, tribunalul a constatat că instanțele judecătorești dintr-un stat membru, sunt competente în alte proceduri, or în prezenta cauză, nu s-au dedus judecății alte proceduri, ci aceeași procedură urmată în fața instanțelor spaniole. Art.15 din același Regulament, reglementează dreptul instanțelor judecătorești ale unui stat membru de a suspenda procedura, sau de a solicita instanțelor judecătorești dintr-un alt stat membru, să își exercite competența, însă în prezenta cauză nu se poate vorbi de un acord al părților cu privire la competență.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea recursului și modificarea hotărârilor instanțelor de fond, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.
În motivarea recursului, reclamantul a solicitat să se aplice legile Statului Român în materie de competență, în baza Regulamentului CE nr.2201/2003, pe baza înscrisurilor prezentate în recurs, conform art.305 pr.civ.
Recurentul a criticat hotărârile pronunțate în cauză, susținând că nu au fost motivate în fapt și în drept, potrivit art.261 alin. (5) pr.civ.
Instanța nu a făcut aplicarea actelor normative incidente în speță: Legea nr.302/2004, Legea nr.216/2003, Convenția d l Luxemburg din anul 1980, Convenția d l Haga din 1996 ratificată de România prin Legea nr.361/2007, Convenția dintre Spania și România ratificată prin Legea nr.3/1999, Regulamentul CE nr.2201/2003.
Nu s-a motivat respingerea aplicării art.10, 20, 36-37 din Legea nr.105/1992. Normele interne nu prevăd prioritatea aplicării normelor comunitare față de cele naționale și nici obligativitatea interpretării normelor interne, iar în raportul dintre legislația națională și legislația comunitară, instanța română aplică direct principiul de bază ale dreptului comunitar, așa cum rezultă din jurisprudența Curții, în timp ce justiția se înfăptuiește în numele legii teritoriale.
Instanțele române nu își pot declina competența în favoarea unei instanțe străine, în lipsa unor dispoziții cuprinse într-un tratat la care este parte și România. Efectele competenței exclusive a instanței române nu pot fi înlăturate, deoarece privesc ocrotirea dreptului de a avea legături cu minorul. Hotărârile judecătorești străine pronunțate cu nesocotirea competenței exclusive a jurisdicției române, nu pot fi recunoscute în România, conform art.152 din Legea nr.105/1992, care conferă competența instanței române de a se pronunța asupra măsurilor asiguratorii în scopul ocrotirii unor drepturi, chiar dacă nu sunt competente să judece pe fond procesul în vederea căruia sau în cursul căruia sunt necesare măsurile respective.
Stabilirea unui program de vizitare a minorului la sediul poliției din Madrid, pe considerentul că părintele are domiciliul în altă țară, constituie o aplicare greșită a dispozițiilor legale în materie. și întâlnirea sub supravegherea Poliției, îl îndreptățește pe recurent să solicite nerecunoașterea ei.
De la competența consacrată în art.2 alin. (1) din Regulamentul CE, există excepțiile prevăzute de art.8-12 din același Regulament, care derogă de la regulă. Instanțele s-au referit în mod greșit la pct.12, 13 și 15 din Regulament. Ele trebuiau să aplice dispozițiile art.9 din Regulament.
Minorul este cetățean român, are reședința permanentă în România, domiciliul lui este la domiciliul părinților săi din România, dar stă în Spania unde nu are o locuință stabilă. Iar potrivit art.8 alin. (1) din Regulament, reședința obișnuită trebuie interpretată în sensul că această reședință corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului într-un mediu social și familial.
Conform art.12 alin.(1) din Regulamentul CE, instanțele judecătorești din statul membru care exercită competența în temeiul art.3 cu privire la cererea de divorț, de separare de drept, sau anularea căsătoriei, sunt competente în orice chestiune privind răspunderea părintească în legătură cu acea cerere, atunci când cel puțin unul dintre soți exercită răspunderea părintească față de copil, sau competența instanțelor a fost acceptată expres în orice alt mod neechivoc de către soți și de către titularii răspunderii părintești la data sesizării instanței judecătorești, iar aceasta este în interesul superior al copilului.
În alin. (3) al aceluiași articol, se prevede că instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente de asemenea în materie de răspundere părintească în alte proceduri decât cele menționate în alin. (1), atunci când copilul are o legătură strânsă cu acest stat membru, în special datorită faptului că unul dintre titularii răspunderii părintești arereședința obișnuităaici sau copilul este resortisant al acestui stat membru, precum și atunci când competența instanțelor a fost acceptată în mod expres sau în orice alt mod neechivoc de către toate părțile la procedură, de la data sesizării instanței, iar competența este în interesul superior al copilului.
Recurentul a mai invocat prevederile art.15 din Regulamentul CE, Convenția din 17.07.2006 și Convenția cu privire la drepturile copilului.
Decizia civilă nr.359 din 10 iunie 2009 a Tribunalului Cluj, i s-a comunicat reclamantului la data de 16 iulie 2007, 52 dos.apel.
Potrivit art.303 alin. (1) pr.civ. recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs. Conform art.301 din același cod, termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Față de aceste dispoziții legale imperative, completările motivelor de recurs depuse la data de 16 octombrie 2009 19-22 și la data de 21 octombrie 2009 29-30, sunt tardive, iar sancțiunea este neluarea lor în considerare de către instanță.
Intimata prin întâmpinare depusă la dosar 23-26, a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. Această întâmpinare a fost înregistrată la data de 19 octombrie 2009, pentru termenul de judecată din 21 octombrie 2009, așadar cu nerespectarea dispozițiilor art.308 alin. (2) pr.civ. conform cărora intimatul este obligat să depună întâmpinare cu cel puțin 5 zile înainte de termenul de judecată.
Examinând recursul, curtea reține următoarele:
Reclamantul, a învestit Judecătoria Cluj -N să soluționeze o acțiune în contradictoriu cu pârâta, având ca obiect stabilirea unui program de vizitare a minorului -, născut la data de 11 iunie 2004 în orașul Madrid, din Spania.
Prima instanță a reținut în esență că acțiunea nu este de competența instanțelor române, astfel că a admis excepția necompetenței Judecătoriei Cluj -N și a respins acțiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâta, ca nefiind de competența instanțelor române, invocând în acest sens dispozițiile art.8, art.12 și art.17 din Regulamentul nr.2201/2003 al CE. Instanța de apel a respins apelul reclamantului împotriva sentinței ca nefondat și l-a obligat pe apelant la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtei.
La rândul său, recurentul susține pe baza actelor normative menționate în recursul său, că acțiunea introductivă de instanță, este de competența instanțelor judecătorești din România, în speță de competența Judecătoriei Cluj -
Potrivit art.11 alin. (2) din Constituție, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar conform art.20 alin. (2) din aceeași lege fundamentală, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În art.157 al Legii nr.105/1992, se prevede că instanța sesizată verifică, din oficiu, competența sa de a soluționa procesul privind raporturi de drept internațional privat și, în cazul în care constată că nu este competentă nici ea și nicio altă instanță română, respinge cererea ca nefiind de competența instanțelor române.
Minorul -, s-a născut la data de 11 iunie 2004 în Madrid și locuiește împreună cu mama lui în Spania, localitatea Madrid, 128, parter.
Căsătoria încheiată între reclamantul și pârâta, a fost desfăcută prin divorț, conform sentinței civile nr.798/05.01.2006 a Judecătoriei nr.22 de Primă Instanță din Madrid, definitivă prin decizia nr.20009/2007 a Tribunalului provincial Madrid, prin care s-a reglementat și dreptul reclamantului de a vizita minorul.
La data de 1 ianuarie 2007, România a aderat la Uniunea Europeană. În această situație, potrivit Tratatului de Instituire a Comunității Europene, statele membre sunt obligate să aplice cu precădere în dreptul lor intern, dispozițiile cuprinse în Regulamentele CE.
În art.59 alin. (1) din Regulamentul CE nr.2201/2003, se prevede că prezentul regulament înlocuiește pentru statele membre, convențiile existente la data intrării în vigoare a prezentului regulament, care au fost încheiate între două sau mai multe state membre și care se referă la materiile reglementate de prezentul regulament. La rândul său, art.8 alin. (1) din același regulament, prevede că instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată. Minorul - are reședința în Madrid.
De asemenea, art.12 din Regulament, conține normele privind prorogarea de competență, dar care nu sunt aplicabile în speță. La rândul său, art.13 alin.(1) din același Regulament, prevede că atunci când reședința obișnuită a copilului nu poate fi stabilită și competența nu poate fi stabilită pe baza art.12, instanțele judecătorești din statul membru în care este prezent copilul, sunt competente.
Față de aceste dispoziții privitoare la competență care sunt aplicabile în speță, raportat la obiectul acțiunii introductive de instanță, competența aparține instanței din Madrid.
Nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile procedurale privitoare la competență cuprinse în Legea nr.105/19992, după aderarea României la Uniunea Europeană, în Convenția încheiată între Spania și România și nici Convenția d l Haga.
Nu este fondată critica recurentului privind nemotivarea deciziei atacate, în fapt și în drept, deoarece conține o amplă și pertinentă motivare atât în fapt cât și în drept. Apoi, motivarea unei hotărâri constituie o problemă de calitate, iar nu de cantitate, de conținut și nu de volum.
Din moment ce acțiunea reclamantului a fost respinsă pe baza excepției de necompetență a instanțelor române, și considerentele sentinței, respectiv ale deciziei, trebuiau să se circumscrie în mod obligatoriu soluției pronunțate, iar nu problemelor care vizează fondul cauzei.
În realitate, pe recurent îl nemulțumesc soluțiile instanțelor de fond, iar nu aspectul referitor la calitatea motivării lor.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.304 pct. 7 și 9 pr.civ. se va respinge recursul reclamantului împotriva sentinței tribunalului, ca nefondat.
În baza art.274 alin.1 pr.civ. recurentul aflat în culpă procesuală, va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în recurs, în favoarea intimatei, în sumă de 2.195 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul împotriva deciziei civile nr.359 din 10 iunie 2009 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Obligă pe numitul recurent să îi plătească intimatei suma de 2.195 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 28 octombrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
--- --- - - TARȚA
Red.DT:28.10.2009
Dact.CA:03.11.2009 - 5 ex.
Jud.fond.
Președinte:Marta Carmen VitosJudecători:Marta Carmen Vitos, Tania Antoaneta Nistor
| ← Stabilire program vizitare minor. Decizia 732/2009. Curtea de... | Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... → |
|---|
