Cereri privind apărarea drepturilor nepatrimoniale. Sentința nr. 462/2015. Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Sentința nr. 462/2015 pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 30-06-2015 în dosarul nr. 3460/108/2014*
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A. Operator - 3207/2504
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 462
Ședința publică din data de 30 iunie 2015
Președinte L. L. Grefier A. B.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, acțiunii civile formulată de reclamantul N. A., în contradictoriu cu S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect cereri privind apărarea drepturilor nepatrimoniale.
La apelul nominal nu se prezintă nimeni.
Părțile nu au fost citate, fiind amânată pronunțarea hotărârii judecătorești din ședința publică din data de 23 iunie 2015, pentru azi.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că, prin serviciul registratură al instanței, la data de 29.06.2015 reclamantul a depus la dosarul cauzei concluzii scrise.
Dezbaterile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 23.06.2015, încheiere ce face parte integrantă din prezentă hotărâre, când s-a amânat pronunțarea pentru termenul de astăzi, instanța trece la soluționarea cauzei.
TRIBUNALUL
Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul A. la data de 17.06.2014, reclamantul N. A. a solicitat dispunerea obligării pârâtului la plata sumei de 100.000 lei, reprezentând daune morale.
În cererea de chemare în judecată, reclamantul arată că, la data 17.03.2011, s-a dispus măsura reținerii pentru o perioadă de 24 de ore, fiind acuzat de către procurorii D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Timișoara, de săvârșirea infracțiunii de act sexual cu un minor.
Reclamantul mai arată că, prin încheierea penală nr. 27/CC/18.03.2011, pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, s-a respins propunerea de arestare preventivă formulată de Ministerul Public, dispunându-se luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara pentru o perioada de 30 de zile, începând cu data de 18 martie 2011 până la data de 16 aprilie 2011 inclusiv.
Împotriva acestei hotărâri, a formulat recurs Ministerul Public, recurs respins de către Curtea de Apel Timișoara în data de 23.03.2011.
Ca urmare a soluționării dosarului nr._, prin sentința civilă nr. 520/21.12.2011, Tribunalul T. a dispus achitarea pentru comiterea infracțiunii de act sexual cu un minor, în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10, alin. 1 lit. d Cod Procedură Penală. Împotriva soluției primei instanței Ministerul Public a formulat apel și ulterior recurs, ambele căi de atac fiind respinse, astfel că prin decizia penală nr. 103/A/25.05.2012 a Curții de Apel Timișoara, respectiv decizia nr. 164/18.01.2013 a înaltei Curți de Casație și Justiție, soluția de achitare a primei instanțe a rămas definitivă.
De altfel, reclamantul arată că, reținerea nelegală este constatată chiar în încheierea Tribunalului T. nr. 27/CC/2011, pronunțată în dosarul nr._, încheiere prin care este respinsă propunerea Ministerului Public de arestare preventivă, instanța motivându-și hotărârea prin aceea că, potrivit datelor din dosar existente la acea dată, nu existau indicii în legătură cu săvârșirea vreunei fapte prevăzute de legea penală, aceste indicii existând doar cu privire la un singur act sexual cu minorul L. A.. Aceeași instanță însă, în cuprinsul aceleiași încheieri precizează că minorul L. A. a dat în fața organelor de cercetare penală două declarații, susținerile acestuia fiind contradictorii, niciuna dintre cele două declarații neputând servi la aflarea adevărului, neputând fi coroborate cu nici o altă probă din dosar. În aceste condiții, este evident faptul că reținerea și mai apoi restrângerea libertății prin luarea măsurii de a nu părăsi țara sunt în mod vădit nelegale, la dosarul cauzei neexistând indicii sau probe cu privire la săvârșirea vreunei fapte prevăzute de legea penală, aspect confirmat ulterior prin achitarea subsemnatului în cele trei instanțe.
Reclamantul mai arată că, ca urmare a reținerii sale și a articolelor apărute în presă, familia a rămas cu traume severe, fiind provocate discuții interminabile cu privire la acuzațiile aduse. Toți cunoscuții și prietenii au răcit relațiile cu întreaga familie.
Cu privire la fiica sa, reclamantul arată că, la acea vreme avea vârsta de 21 ani a fost profund afectată, ea participând la perchezițiile efectuate de către procurorii D.I.I.C.O.T. acasă, iar ulterior în cercul de prieteni fiind chestionată constant cu privire la problemele tatălui său și la acuzațiile aduse acestuia, ceea ce a condus la o reticență a acesteia sub aspectul interacționării cu aceștia. Urmare a traumelor suferite, aceasta a fost nevoită să apeleze la serviciile unui psiholog, reușind cu greu să depășească momentul în care mascații au descins la locuința de domiciliu pentru efectuarea perchezițiilor.
Mai mult, reclamantul arată că, în timpul cercetărilor a fost umilit și amenințat de către organele de cercetare penală, în special de către reprezentantul Ministerului Public, nefiind suficientă atitudinea familiei și a prietenilor, care aveau urme de îndoială cu privire la sinceritatea celor susținute.
În drept, reclamantul invocă dispozițiile art. art. 504 C.pr.pen 1968, art. 539 - 542 NCPP, ari. 998 - 999 vechiul Cod civil, art. 5 parag. 1 și 5 CEDO, art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la CEDO.
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauei, pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, solicită respingerea acțiunii formulate ca netemeinică și nelegală.
În întâmpinare, pârâtul arată că, privarea de libertate așa cum este definită de art. 504 Cod Procedură Penală nu se încadrează și în cazul reclamantului, iar potrivit acestui text de lege, sunt stabilite anumite condiții pe care reclamantul nu le îndeplinește. Astfel, în prima ipostază reclamantul nu a fost condamnat și apoi achitat în urma judecării.
Pârâtul mai arată că, procurorii D.I.I.C.O.T. l-au trimis în judecată pe reclamant pentru săvârșirea infracțiunii de acte sexuale cu minori, respectiv minorul L. A., în vârstă de 17 ani, pentru care a plătit suma de 60 lei.
Astfel, trimiterea în judecată formulată de organele D.I.I.C.O.T. împotriva reclamantului, s-a bazat printre alte dovezi privind celalalt inculpat în cauză – B. I., care a fost condamnat pentru aceste fapte, pe declarația minorului L. A. care a declarat în cursul urmăririi penale că a întreținut un act sexual cu pârâtul pentru suma de 60 lei, arătând faptul că pârâtul cunoștea faptul că L. A. este minor.
În drept, pârâtul invocă dispozițiile art. 205 – 208 Cod Procedură Civilă, art. 504 și 506 Cod Procedură Penală și art. 5 alin. 1 lit. c din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
Din probele administrate în cauză, instanța reține în fapt următoarele:
Prin rechizitoriul D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Timișoara nr. 184/D/P/2010, înregistrat pe rolul Tribunalului T. la data de 10.05.2011sub nr._, așa cum a fost precizat în scris la data de 28.07.2011, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților B. I., pentru comiterea infracțiunilor de trafic de minori prevăzut de art. 13 alin. 1 din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod Penal, act sexual cu un minor, prevăzut de art. 198 alin. 3 Cod Penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod Penal, pornografia infantilă în sisteme informatice, prevăzută de art. 51 alin. 1 din Legea nr. 161/2003, toate cu aplicarea art. 33 lit. a Cod Penal, N. A. pentru comiterea infracțiunii de act sexual cu un minor, prevăzut de art. 198 alin. 3 Cod Penal și C. A. pentru comiterea infracțiunii de act sexual cu un minor, prevăzut de art. 198 alin. 3 Cod Penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod Penal.
La data de 17.03.2011 față de reclamant s-a dispus măsura reținerii pentru o perioadă de 14 de ore, fiind acuzat de către procurorii D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Timișoara, de săvârșirea infracțiunii de act sexual cu un minor.
Prin sentința penală nr. 520/21.12.2011 pronunțată de Tribunalul T., rămasă definitivă prin decizia penală nr. 103/A/25.05.2012 a Curții de Apel Timișoara și decizia penală nr. 164/18.01.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus printre altele, în baza art. 11 pct. 2 Cod Procedură Penală, raportat la art. 10 alin. 1 lit. d Cod Procedură Penală, achită inculpatul N. A. pentru comiterea infracțiunii de act sexual cu un minor, prevăzut de art. 198 alin. 3 Cod Penal.
Prima instanță a reținut în ceea ce privește pe inculpatul N. A., din analiza coroborată a întregului material probatoriu administrat în cauză, instanța constată că există numeroase dubii cu privire la întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de act sexual cu un minor, prevăzut de art. 198 alin. 3 Cod Penal, reținută în sarcina acestuia, neputând fi reținute probele certe de vinovăție cu privire la realizarea cumulativă a elementelor care compun latura obiectivă – respectiv cu privire la existența unei activități derulate de acesta, direct sau indirect, de oferire a vreunei sume de bani sau altui folos părții vătămate L. A., care să fi determinat întreținerea actului sexual.
În același timp, se constată că există un dubiu serios cu privire la cunoașterea de către inculpat a vârstei reale a părții vătămate, respectiv a stării de minoritate de acesteia la momentul întreținerii relațiilor sexuale, eroare de fapt a inculpatului cu privire la acest aspect având influență asupra existenței vinovăției cerute de lege pentru calificarea faptei drept infracțiune.
În ceea ce îl privește pe inculpatul N. A., acesta a manifestat o poziție constantă pe întreg parcursul procesului penal, recunoscând întreținerea respectivului act sexual oral cu partea vătămată L. A., însă precizând că acesta nu a fost determinat de oferirea sau darea vreunei sume de bani sau alt folos și nici nu a cunoscut starea de minoritate a părții vătămate.
Conform art. 504 Cod Procedură Penală, prin hotărârea instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărârea definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. 1 lit. j.
Astfel, în motivarea acțiunii, reclamantul face referire atât la soluția de achitare cât și la privarea de libertate, temeiul acțiunii nu îi poate constitui decât dispozițiile art. 504 alin. 2 Cod Procedură Penală, dat fiind că reclamantul nu a fost achitat ca urmare a rejudecării cauzei.
Astfel, cum a precizat și în concluziile scrise, reclamantul pretinde daune morale pentru prejudiciul moral cauzat prin reținerea sa nelegală, conform art. 136 Cod Procedură Penală “În cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiune pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una dintre următoarele măsuri preventive: a) reținerea”.
Art. 143 alin. 1 Cod Procedură Penală “Măsura reținerii poate fi luată de procuror ori de organul de cercetare penală față de învinuit sau inculpat, numai după ascultarea acestuia în prezența apărătorului, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală”.
Conform art. 1401 alin. 1 Cod Procedură Penală “Împotriva ordonanței organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura preventivă a măsurii reținerii se poate face plângere, înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii, la procurorul care supraveghează cercetarea penală, iar împotriva ordonanței procurorului prin care s-a luat această măsură de poate face plângere, înainte de expirarea a 24 de ore, la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior”.
Conform art. 1401 alin. 3 Cod Procedură Penală “Când consideră că măsura reținerii este ilegală sau nu este justificată, procurorul dispune revocarea ei”.
Art. 5 parag. 5 din Convenția Europeană este condiționată de caracterul nelegal al privării de libertate. Dacă privarea de libertate a fost legală, dar nejustificată, art. 5 parag.5 nu își găsește aplicabilitatea.
Atât Constituția României în art. 52 alin. 31 cât și Codul de Procedură Penală în art. 504-507 prevăd disponibilitatea de a intenta o acțiune civilă în despăgubiri împotriva statului român în cazul privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal sau al condamnării pe nedrept.
Potrivit art. 504 alin. 2 – 4 Cod Procedură Penală, persoana privată de libertate sau a cărei libertate a fost restrânsă are dreptul la repararea prejudiciului cauzat dacă sunt întrunite:
a) privarea sau restrângerea libertății a avut un caracter nelegal;
b) caracterul nelegal poate fi stabilit prin act al procurorului sau hotărâre a instanței, prin care s-a pronunțat asupra fondului;
c) persoana privată de libertate sau a cărei libertate a fost restrânsă să nu fi contribuit la dispunerea în mod nelegal a măsurii vătămătoare.
Este necesar ca măsura preventivă în cauză, să fi fost constatată ca având un caracter nelegal, respectiv să fi fost dispusă cu încălcarea dispozițiilor legale prevăzute de Codul de Procedură Penală sau ale Convenției Europene.
Tribunalul constată că în prezenta cauză reclamantul nu a formulat plângere împotriva ordonanței de reținere din data de 17.03.2011 în condițiile art. 1401 Cod Procedură Penală, republicată înaintea expirării celor 24 de ore.
Susținerea reclamantului în sensul că măsura arestării preventive nu a fost luată și că și nici reținerea sa este neîntemeiată.
Reținerea și arestarea preventivă sunt două măsuri preventive, distincte astfel cum sunt și nelegalitatea de art. 136 alin. 1 lit. a și d Cod Procedură Penală, fiecare dintre acestea având prevăzută și o cale de atac. Astfel, că, instanța penală, prin încheierea nr. 27/CC/18.03.2011 a apreciat că luarea măsurii obligării de a nu părăsi țara cu privire la inculpatului N. A. este oportună, nu echivalează cu o eventuală nelegalitate a măsurii reținerii dispusă.
Tribunalul mai reține că instanțele penale investite cu soluționare în fapt a cauzei, nu a făcut nici o referire cu privire la o pretinsă nelegalitate a măsurii reținerii inculpatului.
Având în vedere faptul că măsura reținerii nu a fost atacată de inculpat, nu a fost revocată de procuror înainte de expirarea celor 24 de ore de reținere, nu a fost stabilit caracterul său nelegal, ceea ce face ca acțiunea reclamantului să nu fie întemeiată. Mai mult, pentru luarea măsurii reținerii, este suficientă constatarea unor indicii temeinice ce a săvârșit o faptă penală ori o hotărâre a unei instanțe penale de achitare, au la bază motive certe de vinovăție.
Pentru aceste motive, tribunalul va respinge acțiunea civilă astfel cum a fost formulată.
Văzând că nu se pune problema cheltuielilor de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea formulată de reclamantul N. A., cu domiciliul în A., ., nr. 38, ap. 3, CNP_ și domiciliul procesual ales la Lanevschi I. D., A., ., . cu pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, ., sector 5.
Fără cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în 30 de zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 30 iunie 2015.
Președinte, Grefier,
L. L. A. B.
Red. L.L.
Thred.A.B
4 ex./ 13.07.2015
2 .
Se comunică:
Reclamantul: N. A., A., dom.ales la SCA Lanevschi&Lanevschi – . .> Pârâtul - S. R. prin MFP prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice A., A., .-79
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 774/2015. Tribunalul ARAD | Rectificare carte funciară. Sentința nr. 1346/2015. Tribunalul... → |
|---|
