Uzucapiune. Decizia nr. 492/2013. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 492/2013 pronunțată de Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD la data de 18-12-2013 în dosarul nr. 2289/265/2011*
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BISTRIȚA NĂSĂUD
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 492/R/2013
Ședința publică din data de 18 decembrie 2013
Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: M. L. B., judecător
JUDECĂTOR: G. C. F., președinte secție
JUDECĂTOR: R. I. B.
GREFIER: L. D.
S-a luat în examinare recursul civil declarat de revizuientul S. L. împotriva sentinței civile nr. 626/2013 pronunțată de Judecătoria Năsăud în dosarul nr._, având ca obiect uzucapiune-revizuire recurs.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru revizuientul-recurent avocat G. A.-R. cu împuternicire avocațială la dosar și reprezentantul intimaților G. V., Gvrilaș E., avocat Feier M. P. cu împuternicire avocațială la dosar, lipsă fiind părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Reprezentanții părților arată că nu mai au cereri de formulat în cauză.
Tribunalul constată că nu mai sunt de formulat cereri prealabile soluționării recursului și dispune dezbaterea acestuia dând cuvântul reprezentanților părților în susținere.
Reprezentanta revizuientului, avocat G. A.-R., solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, a se dispune modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii excepției prescripției achizitive, a se admite cererea de revizuire pentru motivele arătate în scris și pe care le susține în ședință, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată potrivit chitanței justificative pe care o depune la dosar.
Reprezentantul intimaților, avocat Feier M. P., solicită respingerea recursului ca fiind nefondat, a se menține ca legală și temeinică sentința recurată pentru motivele arătate în întâmpinare și pe care le susține în ședință, cu obligarea revizuientului la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
TRIBUNALUL
Deliberând constată,
Prin sentința civilă nr. 626/2013 pronunțată de Judecătoria Năsăud la data de 21 martie 2013 în dosarul nr._ s-a respins ca neîntemeiată excepția tardivității invocării excepției prescripției achizitive; s-a admis excepția prescripției achizitive invocată de pârâți care vizează imobilele terenuri în litigiu înscrise în CF nr._ și_ Telciu, ambele provenite din conversia pe hârtie a CF 4105 Telciu, transcrisă din CF 3552 Telciu, nr. top. 355, 356, 351/1, 352/1, 353/1 și cad. C1 top. 351/1; s-a respins ca neîntemeiată cererea de revizuire a sentinței civile nr. 1859/1974 pronunțată în dosarul nr. 1986/1974 al Judecătoriei Năsăud formulată de revizuientul S. L. împotriva intimaților G. V. și G. E..
A fost obligat revizuientul să plătească intimaților suma de 2000 lei reprezentând cheltuieli de judecată în ambele cicluri procesuale.
S-a respins ca neîntemeiată cererea de cheltuieli de judecată formulată de către revizuientul S. L..
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond, în baza probatoriului administrat, a reținut faptul că prin sentința civilă nr. 1859/1974 a Judecătoriei Năsăud s-a admis acțiunea civilă introdusă de intimații-reclamanți G. V. și G. E. în contradictoriu cu revizuientul - pârât S. Wolf și în consecință s-a constatat că intimații au dobândit dreptul de proprietate cu titlu de uzucapiune asupra întregului imobil înscris în CF 3552 Telciu de sub nr. top 351, 352, 353, 355 și 356 compus din casă, curte și grădină în intravilan, în suprafață totală de 1275 mp, imobil situat între vecinii B. I. și Natu Paramon.
Concomitent s-a dispus obligarea pârâtului să tolereze întabularea dreptului de proprietate asupra imobilelor din litigiu în favoarea reclamanților și cu consecința directă privind înscrierea acestui drept în CF.
În considerentele acestei hotărâri și conform expunerii inițiale s-a reținut că imobilele din litigiu au fost vândute de către tatăl pârâtului, numitul S. Siga în anul 1939, în favoarea soților Pollak Itig și G. și ulterior cu înstrăinarea acestor imobile în anul 1973 în favoarea soților G. V. și E..
Excepția uzucapiunii vizează condițiile și termenul prevăzut de dispozițiile art. 1453 și următoarele Cod civil, cât și joncțiunea posesiilor și întrunirea elementelor pentru o posesie utilă de peste 30 de ani.
Potrivit art. 322 pct. 4 din Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitive prin neapelare (cum este situația din speță), se poate cere, printre altele, ,,dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină".
Instanța a analizat strict cererea de revizuire prin prisma motivului de revizuire invocat, fără să procedeze la o extindere pentru celelalte motive de revizuire prevăzute de art. 322 Cod procedură civilă, chiar dacă în considerente se vizează și înscrisurile atașate și cu inocularea ideii de similitudine între imobilele evidențiate în adresa nr. 19/1955 emisă de Comitetul executiv al Sfatului Popular al Comunei Telciu și imobilul din litigiu.
Deoarece prin decizia civilă nr. 199/R/2012 s-a menținut dispoziția și analiza instanței de fond care vizează respingerea excepției tardivității promovării cererii de revizuire, conform îndrumărilor din decizia de casare s-a impus analiza în speță a condițiilor și motivului de revizuire invocat și ipoteza de pronunțare pe fondul cauzei.
În rejudecare, s-a procedat la soluționarea cu prioritate a excepției prescripției achizitive invocate potrivit art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 și operantă în privința imobilelor înscrise în CF nr._ și_ Telciu, ambele provenite din conversia pe hârtie a CF 4105 Telciu, transcrisă din CF 3552 Tclciu, nr. top. 355, 356, 351/1, 352/1, 353/1 și cad. C1 top. 351/1.
În ce privește tardivitatea invocării excepției, s-a apreciat prin analiza efectuată că excepția invocată este una de fond, care poate fi invocată oricând, fără vreo limitare procedurală și prin reținerea dispozițiilor art. 136 Cod procedură civilă, raportat la dispozițiile art. 115, art. 132 Cod procedură civilă, astfel încât se impune respingerea ca neîntemeiată.
Mai mult, datorită fazei de rejudecare, s-a reținut că excepția a fost invocată in limine litis, respectiv până la prima zi de înfățișare în rejudecare, termenele anterioare fiind acordate soluționării unor incidente procedurale, situație față de care se impune respingerea excepției tardivității ca inoperante.
Datorită invocării excepției prescripției achizitive în speță s-a impus și o examinare pe fond, respectiv cu privire la incidența dispozițiilor art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 și a condițiilor specifice pentru acest caz de uzucapiune tabulară și care vizează existența unui drept real care poate fi dobândit prin uzucapiune, înscrierea acestui drept în cartea funciară, posesia de bună-credință timp de 10 ani de către titularul dreptului.
Potrivit textului de lege evidențiat și care reglementează uzucapiunea tabulară “în cazul când s-au înscris fără cauză legitimă drepturi reale, care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite, dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună - credință potrivit legii, timp de 10 ani”.
O primă ipoteză incidentă se referă la prezumția de bună-credință a intimaților G., sens în care s-au administrat atât probe cu înscrisuri, cât și proba testimonială.
Astfel, conform mențiunilor din răspunsul nr. 3525/18.10.2011 comunicat de către Primăria comunei Telciu, rezultă că la data cumpărării imobilului de către intimații G., imobilul în litigiu figura în registrul agricol al localității în anul 1974, la poziția soților Polac I. și Polac G., fiind ulterior transcris pe numele soților G., prin efectul transmisiunii imobiliare survenite între aceștia.
Este real conform susținerilor revizuientului că nu s-a întocmit act scris pentru această tranzacție, dar dovedirea unui antecontract de vânzare-cumpărare poate fi probată prin orice mijloc de probă, în condițiile dreptului comun și nu mai este condiționată de forma scrisă și prezentarea înscrisului sub semnătură privată.
Totuși obiectul dosarului nr. 1986/1974 al Judecătoriei Năsăud l-a constituit uzucapiunea în condițiile și termenul prevăzut de dispozițiile art. 1453 și următoarele Cod civil, cât și joncțiunea posesiilor și întrunirea elementelor pentru o posesie utilă de peste 30 de ani, nicidecum validitatea unui antecontract de vânzare-cumpărare.
Elementul de bună-credință derivă pe de o parte din conținutul înscrierilor din registrul agricol al localității care era în concordanță cu aspectele de notorietate din localitate, „ceea ce știa tot satul”, respectiv că imobilul era proprietatea numiților Polak și care l-au folosit în această calitate cel puțin de la data la care intimații G. s-au mutat în Telciu, în anul 1958.
În același sens, numiții Polak au dat declarațiile în fața instanței, aspect ce le-a întărit intimaților convingerea și absența vreunui dubiu asupra calității lor de proprietari asupra imobilului sau asupra bunei lor credințe.
Relevantă sub aspectul bunei-credințe este și depoziția martorei P. M. în vârsta de 75 de ani, care conferă informații directe privind structura imobilelor din litigiu, cât și posesia acestora, modalitatea de transmisiune imobiliară și percepția asupra uzanței acestor imobile și faptul că anterior înstrăinării către intimații G., imobilele au constituit proprietatea cetățenilor evrei Polak G. și a soțului ei pe care îl știa sub numele de Polak, că aceștia erau considerați proprietari de toată lumea în localitate și că în această calitate, la momentul plecării în SUA au vândut casa și grădina aferentă intimaților G..
Percepția acestei martore rezidă în elemente de contemporaneitate, constatate în mod direct prin prisma vârstei, fiind născută în anul 1938, a faptului că s-a mutat în zonă efectiv în anul 1959, când s-a căsătorit în vecinătatea imobilului din litigiu, dar și prin raportare la vizitele anterioare efectuate unei rude care locuia în vecinătatea casei cumpărate de intimați.
La dosarul cauzei s-a depus și copia cărții de muncă a intimatului G. V., din care rezultă faptul că acesta s-a mutat în localitatea Telciu în anul 1958 ocupând funcția de director/învățător la școala din localitate, astfel încât nu avea cunoștință de vreo posibilă altă situație juridică a imobilului decât cea prezentată de vânzător și de notorietatea acestei stări de fapt în localitate.
per a contrario, declarația martorului propus de revizuient, respectiv a numitului B. Gheorge, a fost înlăturată, deoarece susținerile martorului nu se coroborează cu celelalte probe și reflectă o confuzie sau chiar inadvertență.
Astfel, aceste afirmații din cuprinsul depoziției vin în contradicție chiar cu susținerile revizuentului, care arată că antecesorul său ar fi plecat în Israel în anul 1951. Astfel, martorul născut din anul 1947 arată că pe când avea circa 12 ani, în preajma anilor 1959 făcea focul în soba unor cetățeni evrei la solicitarea acestora și că ulterior, după anul 1960, numitul Wolf ar fi plecat în Israel și nu s-a mai întors.
Totuși deși se regăsesc în speță elementele de operare a uzucapiunii tabulare prevăzută de art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 și a condițiilor specifice pentru acest caz de uzucapiune tabulară, respectiv existența unui drept real care poate fi dobândit prin uzucapiune, întabularea acestui drept în cartea funciară de către intimații G. în baza încheierii de CF nr. 495/23.12.1976, prin înscrierea hotărârii judecătorești a cărei revizuire se solicită și implicit posesia de bună-credință timp de 10 ani de către titularul dreptului, în speță soții intimați, acest mod de operare și dobândire a dreptului de proprietate poate viza numai imobilele terenuri nu și imobilele construcții.
În concluzie, uzucapiunea tabulară paralizează efectele revizuirii hotărârii atacate, protejând drepturile tabulare posedate cu bună - credință timp de 10 ani și care rămân valabil dobândite, dar așa cum s-a evidențiat anterior numai pentru imobilele terenuri, nu și pentru imobilele construcții.
Acest caz de uzucapiune tabulară sau prin convalescența titlului evidențiază faptul că titlul, pe baza căruia s-a efectuat întabularea, deși nevalabil, prin trecerea termenului de 10 ani, se curăță de viciile sale, devenind pe deplin valabil. În acest mod, starea de aparență tabulară, creată prin întabulare, se consolidează, având menirea de corelare cu realitatea sau starea de fapt.
În acest context analiza pe fond a cazului de revizuire supus atenției reclamă prioritar cercetarea în faza de rejudecare pe cale incidentală a existenței sau inexistenței infracțiunii de mărturie mincinoasă și în funcție de constatarea la care se ajunge, pronunțarea asupra temeiniciei cererii de revizuire.
Din probele administrate s-a concluzionat că nu se regăsesc elementele constitutive ale comiterii infracțiunii de mărturie mincinoasă, nici în forma coautoratului, nici în forma instigării, cu precădere pe considerentul absenței laturii subiective și a elementului intențional ce derivă și din analiza prezumției de bună-credință ce funcționează cu precădere pentru intimații G., dar indirect și pentru soții Pollak, care în circumstanțele vremii au preluat uzanța imobilelor în litigiu, după deplasarea în străinătate a cetățeanului S. Wolf, antecesorul revizuientului.
În altă ordine de idei pentru netemeinicia cererii de revizuire promovate s-au reținut ca elemente de netemeinicie și următoarele argumente:
- faptul că imobilele la care face referire adresa comunicată în anul 1955 Sfatului Popular al Raionului Năsăud au o cu totul altă componență decât imobilele intimaților, care nu au deloc anexe gospodărești, iar adresa respectivă face referire la existența în curte a unei clădiri din piatră cu două încăperi (folosită ca măcelărie și ce urma a fi folosită în viitor ca centru de colectare al laptelui), care de asemenea nu există;
- depoziția martorei P. M. a relevat același aspect, respectiv faptul că imobilul intimaților nu are și nici nu a avut grajd și șură și că în curtea casei lui Polak nu a existat niciodată vreo construcție din piatră sau beton, iar centrul de colectare al laptelui, ar fi fost amplasat în altă parte, lângă școala din localitate;
- imobilele intimaților conform înscrierii din cartea funciară, prezintă o identificare cu date de CF, iar cele redate în cuprinsul adresei nu sunt identificate cu date de CF sau vecinătăți, cu excepția componenței acestora și a faptului că după plecarea cetățeanului evreu S. Wolf în Israel, în anul 1951 și trecerea în patrimoniul statului au fost ocupate de un funcționar al Sfatului popular, căruia în contul contravalorii chiriei i s-a acordat permisiunea să efectueze reparații generale, pentru evitarea distrugerii bunurilor;
- acest înscris evidențiat a stat la baza retrocedării imobilelor în natură către antecesorul revizuientului, însă dispoziția de retrocedare a fost anulată prin sentința nr. 237/2004 a Tribunalului Bistrița-Năsăud în dosar nr. 3290/2002, rămasă definitivă prin respingerea apelului și a recursului formulat.
Mai mult, în apel înscrisul a fost invocat în fața Curții de Apel Cluj care a stabilit prin decizia nr. 2218/A/2004 faptul că „nu s-a făcut dovada identității dintre imobilul trecut în acea adresă și cel în litigiu".
În acest sens sunt elocvente și considerentele expuse în cadrul deciziei civile nr. 2218/A/2004 a Curții de Apel Cluj potrivit cărora nu s-a făcut dovada identității dintre imobilul evidențiat în adresa nr. 19/1955 și cel care a constituit obiectul litigiului propriu-zis (se vizează nr. top 355, 356 și cu dezmembrările aferente din nr. top inițiale, respectiv nr. top noi 351/1, 352/1, 353/1), iar pentru cumpărătorii succesivi P. s-a reținut operarea prezumției de bună-credință.
Deși nu este o reală autoritate de lucru judecat, în cauză s-a apreciat că este incidentă „excepția puterii lucrului judecat", excepție dezvoltată doctrinar și consacrată de practica judiciară.
Astfel, în decizia nr. 2087/2010 a ÎCCJ se arată „... puterea lucrului judecat care are la bază regula potrivit căreia o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre în condițiile unei diversități de acțiuni și a unei identități de chestiuni - întrucât prezumția autorității lucrului judecat impune consecvență și unitate în judecarea acțiunilor succesive-conexe".
În mod corelativ s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție a României și prin decizia nr. 5834/19.09.2007, unde se precizează următoarele: „Nesocotirea principiului autorității de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasă odată tranșată de instanță să nu mai poată fi adusă înaintea judecății, iar pe de altă parte ca ceea ce a stabilit o primă instanță să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanțe ulterioare”.
Autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepției procesuale (non bis in idem), ci și sub forma prezumției de lucru judecat, a efectului pozitiv al lucrului judecat, în sensul că o hotărâre irevocabilă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți, neputându-se primi vreo dovadă contrară față de caracterul absolut al prezumției (art. 1202 alin. 2 Cod civil).
Puterea lucrului judecat nu este limitată la dispozitivul hotărârii, ci ea se întinde și asupra considerentelor hotărârii, care constituie susținerea necesară a dispozitivului, constituind corp comun cu acesta.
De altfel, revizuientul nu a probat susținerea cu privire la identitatea dintre imobilul obiect al sentinței a cărei revizuire se solicită și cel din adresa comunicată în anul 1955 a Sfatului Popular al Raionului Năsăud, iar analogia cu funcționarul care a preluat ca și chiriaș imobilele în litigiu și persoana lui Pollak Ițig (I.) – secretar în anul 1951 al comunei Telciu trebuie confirmată cu date certe.
Raportat la starea de facto expusă și considerentele redate în detaliu instanța a respins cererea de revizuire, prin prisma dispozițiilor art. 322 pct. 4 Cod procedură civilă atât cu privire la motivele de fond invocate cât și ca urmare a împlinirii termenului prescripției prevăzute de art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938.
În temeiul dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă, instanța a obligat revizuientul să plătească intimaților suma de 2000 lei reprezentând cheltuieli de judecată în ambele cicluri procesuale și constând din contravaloare onorarii avocațiale și prin raportare la chitanțele justificative anexate, reținându-se practic prin prisma soluției adoptate o culpă procesuală în acest sens ce subzistă pentru revizuient.
În mod corelativ, instanța a respins ca neîntemeiată cererea de cheltuieli de judecată formulată de către revizuientul S. L..
În drept s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, art. 322 pct. 4, art. 274 Cod procedură civilă.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii excepției prescripției achizitive, admiterii cererii de revizuire și constatând săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă de numiții Pollac Ișțig și Pollac Glda, respectiv de intimați, desființarea sentinței atacate, rejudecarea cauzei obiect al dosarului nr. 1986/1974 și respingerea acțiunii formulate, cu cheltuieli de judecată în fond și în recurs.
În motivare s-a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii tabulare, întrucât pârâții G. nu sunt posesori de bună-credință, deoarece și-au înscris dreptul de proprietate pe baza unor declarații mincinoase.
Intimații G. susțin că au cumpărat imobilul în litigiu de la Polac Ițig și Polac G. în anul 1973, fără să existe vreo dovadă care să ateste această tranzacție. Contrar susținerilor instanței de fond, antecontractul de vânzare-cumpărare, se încheie în forma scrisă, forma autentică nefiind obligatorie
La rândul lor, Polac Ițig șiG. susțin că ar fi cumpărat imobilul de la S. Siga, în anul 1939 și de atunci l-au folosit neîntrerupt, pașnic și sub nume de proprietar, până l-au înstrăinat intimaților.
Din coala evolutivă a cărții funciare 3552 Telciu reiese faptul că S. Siga, tatăl lui S. Wolf și-a întabulat dreptul de proprietate asupra imobilelor din litigiu în anul 1942, iar S. Wolf în anul 1947, cu toate că se susține de către intimați că aceștia ar fi părăsit țara în anul 1939.
În anul 1947 S. Wolf era proprietar tabular și folosea imobilele, fapt cunoscut de instanță, de intimații G. și de martorii din dosarul nr. 1986/1974.
Pentru a se reține buna-credință intimații trebuiau să facă dovada efectuării demersurilor pentru a afla modalitatea în care imobilele au trecut de la proprietarul S. Wolf la proprietarii Pollac, respectiv cum s-au transformat aceștia din chiriași în proprietari.
În adresa nr. 19/1955 se menționează că statul se considera proprietar în anul 1955 și acționa ca atare, imobilele fiind proprietatea lui S. Wolf, preluate de la acesta la plecarea sa în Israel în anul 1951.
Faptul că statul a dat imobilul unor chiriași pentru a nu se degrada este atestat de martorul B. G. a cărui mărturie a fost înlăturată.
Registrul agricol nu face dovada proprietății, în acesta fiind înscriși locuitorii unei localități fără a face distincție după cum sunt proprietari sau chiriași.
Intimații Pollak nu au folosit imobilul ca proprietari, ci ca și chiriași, după anul 1951, astfel că nu puteau uzucapa, pe de o parte, iar pe de altă parte, termenul de 30 de ani nu este împlinit din anul 1951 până în anul 1974.
Cu privire la fondul cauzei s-a arătat că intimații G. și martorii Pollak au săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă, deoarece:
1. S. Wolf și S. Siga nu au părăsit țara în anul 1939, din probele administrate rezultând că antecesorul reclamantului a dobândit proprietatea în anul 1947;
2. Numiții Pollac cu locuit în imobil în calitate de chiriași și nu de proprietari.
Întrucât martorii au alterat adevărul prin declarații mincinoase și au ascuns instanței împrejurări esențiale despre care aveau cunoștință, aceștia se fac vinovați de comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă.
S-a arătat că antecesorul reclamantului a avut în proprietate o singură casă.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 312 pct. 1, 2, 3 teza 1 raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Recursul a fost legal timbrat (f. 22).
Intimații, legal citați, prin întâmpinarea depusă la dosar (f. 25) au solicitat respingerea recursului și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
În motivare s-a arătat că prin cererea de recurs se solicită ca instanța de recurs să se pronunțe și asupra unor aspecte cu care instanța de fond nu a fost investită. Astfel, solicitarea „să constatați existența săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă de către numiții Pollac Itig și Pollac G. și de către intimații G. V. și E. este formulată direct în recurs, fără a se investi anterior instanța de fond cu o asemenea cerere.
Contrar probatoriului administrat, se susține reaua-credință a intimaților în dobândirea imobilelor de la numiții Polac I. și G., respectiv faptul că nu au fost și nu sunt posesori de bună-credință și că nu există o dovadă a înstrăinării imobilelor către aceștia.
S-a relevat că înscrierea intimaților în cartea funciară nu s-a făcut în baza
vreunui antecontract de vânzare-cumpărare, ci în baza unei hotărâri judecătorești, respectiv sentința civilă nr. 1859/1974 a Judecătoriei Năsăud. În acest sens sunt juste considerațiile instanței de fond în sensul că obiectul acestei hotărâri judecătorești nu l-a constituit validarea vreunui înscris sub semnătură privată, astfel că aprecierile cu privire la existența sau nu a înscrisului prin care s-a transmis proprietatea (de fapt, posesia) de la numiții Polac către intimați, sunt lipsite de relevanță în cauză.
În ceea ce privește existența la dosarul de uzucapiune a extrasului de carte funciară în care antecesorul recurentului figurează ca proprietar tabular, acesta nu poate dovedi reaua-credință a intimaților. Extrasul de carte funciară a stat la baza hotărârii judecătorești, deci a fost avut în vedere de către instanța de judecată la pronunțarea hotărârii, astfel că nu se poate susține că numiții Polac au încercat să ascundă acest aspect, ci chiar au explicat acest lucru prin faptul că ei dobândiseră bunul de la antecesorul proprietarului tabular înainte de înscrierea acestuia în cartea funciară. De altfel, nici Decretul-lege nr. 115/1938 și nici vechiul cod civil nu prevedeau posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate în baza unui ,,proces-verbal de posesiune faptică" ce a fost „dresat la fața locului în ziua de 14.03.1947", aspect ce este posibil să fi fost avut în vedere de Judecătoria Năsăud la data pronunțării sentinței a cărei revizuire se solicită.
În sensul bunei-credințe la dobândirea cu bună credință a posesiei asupra imobilului casă și teren în mod corect instanța de fond a avut în vedere probele existente la dosar, atât înscrisuri, cât și proba testimonială.
În acest sens relevant este răspunsul comunicat de către Primăria Comunei Telciu nr. 3525/18.10.2011, din care rezultă că la data cumpărării imobilului de către intimați, imobilul figura în registrul agricol al localității pe numele proprietarilor Polac I. și Polac G., fiind ulterior transcris pe numele intimaților.
La data achiziționării imobilului, situația de fapt a imobilului era de notorietate în localitate și în același sens a fost și depoziția martorei P. M. în vârstă de 75 de ani. Relevanța declarației rezultă din faptul că aceasta s-a căsătorit în vecini în anul 1959, dar cunoștea situația imobilului încă dinainte, deoarece își vizita frecvent o mătușă din vecinătatea casei cumpărate de intimați.
Martora a arătat că imobilul intimaților a fost înainte proprietatea cetățenilor evrei Polac G. și a soțului ei pe care îl știe sub numele de Polac, că aceștia erau considerați proprietari de toată lumea în localitate și că în această calitate, la momentul plecării în SUA, au vândut casa și grădina aferentă pârâților G..
La dosarul cauzei s-a depus și cartea de muncă a intimatului G. V. din care rezultă faptul că acesta s-a mutat în localitatea Telciu în anul 1958 ocupând funcția de director/profesor la școala din localitate, astfel că nu avea cunoștință de vreo posibilă altă situație juridică a imobilului decât cea prezentată de vânzător și de notorietatea acestei stări de fapt în localitate de care a luat cunoștință în decursul a 15 ani de locuire efectivă în această localitate.
Ori, în condițiile date, intimații au dobândit și posedat cu bună-credință imobilul, pe baza înscrierilor din registrul agricol al localității care era în concordanță cu ceea ce știa tot satul, respectiv că imobilul era proprietatea numiților Polac și care l-au folosit în această calitate cel puțin de la data la care intimații s-au mutat în Telciu. În același sens, numiții Polac au jurat și au dat declarații în fața instanței, s-a pronunțat o hotărâre judecătorească în acest sens, astfel că intimații nu au avut dubiu asupra calității lor de proprietari asupra imobilului sau asupra bunei lor credințe.
Cu privire la faptul că numiții Polac ar fi fost doar chiriași, cum afirmă recurentul, nu exista și nici în prezent nu există vreo dovadă, nefăcându-se dovada faptului că (1) Polac I. era funcționarul care locuia în chirie în imobilul despre care face referire înscrisul nr. 19/1955 (care nu poartă numele de „adresă" și nici nu rezultă a fi întocmit de către Primăria Telciu cum arată recurentul) și (2) nici că acel imobil este cel obiect al prezentei cauze. În consecință, în mod corect s-a apreciat de către instanța de fond îndeplinirea condițiilor art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, chiar dacă prin absurd cererea de revizuire ar putea fi considerată întemeiată, uzucapiunea tabulară paralizează efectele revizuirii hotărârii atacate, protejând drepturile tabulare posedate cu bună-credință timp de 10 ani și care rămân valabil dobândite.
Cu privire la cererea de revizuire s-a relevat că înscrisurile de care se prevalează recurentul vizează alte imobile deținute de antecesorul său decât cele cu privire la care intimații au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune.
În acest sens trebuie observat faptul că imobilele la care face referire înscrisul comunicat în anul 1955 Sfatului Popular al Raionului Năsăud au o cu totul altă componență decât imobilele intimaților, care nu au deloc anexe gospodărești, iar adresa respectivă face referire la existența în curte a unei clădiri din piatră cu două încăperi (folosită ca măcelărie și ce urma a fi folosită în viitor ca centru de colectare a laptelui), care de asemenea nu exista. Întrebată fiind martora P. M. a arătat faptul că imobilul intimaților nu are și nici nu a avut grajd și șură și că în curtea casei lui Polac nu a existat niciodată vreo construcție din piatră sau beton. În ce privește centrul de colectare a laptelui, martora afirmă că ar fi fost în altă parte, lângă școala din localitate.
Imobilele intimaților erau înscrise în cartea funciară, cele despre care se face vorbire în adresă nu sunt identificate în niciun fel.
Prin decizia nr. 2218/A/2004 Curtea de Apel Cluj a stabilit prin faptul că „nu s-a făcut dovada identității dintre imobilul trecut în adresa invocată mai sus și cel în litigiu”.
Instanța de fond, a reținut sub acest aspect, în mod corect, incidența puterii lucrului judecat, aspect criticat de către recurent, întrucât nu există identitate de obiect.
Critica formulată este rezultatul unei confuzii între excepția autorității de lucru judecat (veritabilă excepție procedurală) și excepția puterii lucrului judecat (ce are mai degrabă valențele unei apărări de fond).
Oricum, nici de această dată nu s-a făcut dovada identității dintre imobilul din adresa din anul 1955 trimisă Sfatului Popular al Raionului Năsăud și imobilul din hotărârea a cărei revizuire se cere.
Ba mai mult, probatoriul testimonial administrat (a se vedea declarația martorei P. M. cu referirile de mai sus) infirmă cele susținute.
În ceea ce privește declarația martorului propus de recurent, respectiv a numitului B. G. aceasta în mod corect a fost înlăturată, întrucât susținerile martorului sunt nu doar nereale, dar și nerealiste. Ele vin în contradicție chiar cu susținerile recurentului din cuprinsul cererii de revizuire, care arată că antecesorul său a plecat în Israel în anul 1951. Astfel, martorul arată că pe când avea cca. 12 ani făcea focul în soba unor cetățeni evrei la solicitarea acestora și că ulterior, după anul 1960 numitul Wolf ar fi plecat în Israel și nu s-a mai întors. În cuprinsul recursului, revizuientul modifică starea de fapt în sensul că antecesorul său ar fi plecat doar în 1960 tocmai pentru a se plia pe declarația martorului. Inconsecvența este vădită tot raportat la actele depuse de revizuient, din adresa din anul 1955 trimisă Sfatului Popular al Raionului Năsăud, rezultă că la data întocmirii (1955) S. Wolf era plecat, iar din conținutul acesteia rezultă că ar fi plecat în anul 1951 și nu cum încearcă să insinueze recurentul-revizuent.
Martorul este născut în anul 1947, ori în 1951 martorul avea maxim 4 ani și este exclus să fi fost capabil să facă focul în sobă, sau că cineva ar fi fost atât de inconștient să-l determine să facă focul în sobă sau să fie capabil să-și amintească asemenea lucruri raportat la vârstă. Evident, în cel mai bun caz este vorba de alte persoane deși este foarte posibil ca depoziția martorului să fie voit mincinoasă, având în vedere ultima susținere din depoziție în care rezultă că aștepta să fie „răsplătit" pentru depoziție de mandatara cu procură a recurentului.
În consecință, nu doar latura subiectivă a infracțiunii de mărturie mincinoasă nu este îndeplinită în cauză, cum afirmă instanța de fond, dar nici latura obiectivă a acesteia.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 312 și art. 274 C.proc.civ., art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, precum și sub toate aspectele conform art. 3041 C.proc.civ., tribunalul constată că recursul declarat este fondat numai în parte, în privința excepției prescripției achizitive.
Recurentul a sesizat instanța cu o cerere de revizuire a sentinței civile nr. 1859/1974 pronunțată de Judecătoria Năsăud în dosarul nr. 1986/1974, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 4 C.proc.civ.
În susținerea cererii s-a invocat comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă de intimații G. și de martorii Pollac audiați în acel dosar, ale căror declarații au stat la baza constatării dobândirii de către intimați a dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani.
Intimații G. V. și G. E. au invocat excepția prescripției achizitive întemeiată pe dispozițiile art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, text conform căruia în cazul în care s-au înscris fără cauză legitimă drepturi reale care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite, dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună-credință, potrivit legii, timp de 10 ani.
Instanța de fond admite excepția prescripției achizitive invocată și respinge ca neîntemeiată cererea de revizuire.
Contrar instanței de fond, tribunalul apreciază că în principal se impune analiza condițiilor revizuirii întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 4 C.proc.civ., analiza excepției depinzând de soluția dată cererii de revizuire formulată.
Așa cum rezultă din cuprinsul cererii de revizuire aceasta s-a întemeiat pe existența infracțiunii de mărturie mincinoasă comisă de martorii audiați în dosarul nr. 1986/1974 – numiții Pollac Ițig și Pollac G. în calitate de autori, respectiv de intimații G. V. și G. E. în calitate de instigatori.
În primul rând tribunalul remarcă faptul că deși s-a solicitat constatarea comiterii infracțiunii de mărturie mincinoasă de martorii audiați în dosarul nr. 1986/1974, revizuientul nu a înțeles să se judece în contradictoriu cu aceste persoane, deși din referatul organului de urmărire penală depus la dosar (f. 6 dosar inițial) rezultă că aceștia sunt în viață și locuiesc în Statele Unite ale Americii, la 547 E 68 street, Brookly.
Or, în lipsa atragerii acestora în proces nu poate fi constatată săvârșirea de către aceștia a infracțiunii de mărturie mincinoasă.
Pe de altă parte, elementele infracțiunii de mărturie mincinoasă nu sunt îndeplinite, lipsind atât latura obiectivă, cât și cea subiectivă.
Astfel, din depozițiile martorilor Pollac care arată că au dobândit imobilele de la proprietarul S. Wolf în anul 1939 și le-au folosit până în anul 1973, când le-au înstrăinat intimaților, că proprietarul era dispărut la data depunerii mărturiei – 13.11.1974 aspect care se coroborează cu conținutul adeverinței nr. 2647/23.10.1974 ce atesta faptul că numitul S. Wolf nu este cunoscut pe raza comunei, nu se poate reține că a existat o inducere în eroare prin prezentarea unei fapte mincinoase ca adevărate sau a unei fapte adevărate ca mincinoase, săvârșită cu intenție (directă sau indirectă), în condițiile în care la dosarul cauzei a existat extrasul de carte funciară în care proprietatea era înscrisă în favoarea numitului S. Wolf cu titlu de posesiune faptică.
Deși exista extrasul de carte funciară instanța de judecată a reținut uzucapiunea de 30 de ani fără a se efectua verificări pentru a se stabili data exactă la care proprietarul tabular a pierdut posesia imobilelor, ținându-se seama de mențiunile din registrul agricol ce atestau că imobilul figura cel puțin în posesia faptică a martorilor Pollac.
Acest fapt nu poate fi imputat însă martorilor, care au relevat o stare de fapt percepută de aceștia.
De fapt, această stare de fapt este atestată și de martora P. M. (f. 39 dosar fond).
În mod corect instanța de fond a înlăturat depoziția martorului B. G., care atestă faptul că în anul 1959 făcea foc în sobă la solicitarea proprietarului Wolf în condițiile în care însăși succesorul proprietarului arată în cuprinsul cererii de revizuire că plecarea proprietarului S. Wolf a avut loc în anul 1951, an în care martorul avea vârsta de 4 ani, vârstă ce exclude prestarea oricărei munci în beneficiul altuia.
În ceea ce privește pe intimații G., în cauză nu s-a dovedit că aceștia ar fi determinat martorii Pollac să declare aspectele consemnate în depoziția acestora, astfel încât nu poate fi reținută calitatea lor de instigatori la infracțiunea de mărturie mincinoasă.
Intimații au venit în localitate în anul 1958, an în care proprietarul de carte funciară S. Wolf era deja plecat în Israel, imobilul fiind folosit de martorii Pollac cunoscuți în localitate ca proprietari, astfel încât intimații au cunoscut situația juridică a imobilului existentă la acea dată și s-au încrezut în această stare de fapt necontestată.
Prin urmare, în mod corect instanța de fond a respins cererea de revizuire formulată.
În schimb, soluția adoptată în privința excepției invocate de intimați este greșită.
Așa cum arată expres intimații, excepția prescripției achizitive a fost invocată în scopul paralizării cererii de revizuire, în ipoteza în care o asemenea cerere ar fi admisă.
Prin urmare, instanța de fond trebuia să analizeze dacă în cauză sunt sau nu întrunite condițiile revizuirii și numai în ipoteza în care aprecia că hotărârea a cărei revizuire se solicită s-a adoptat în baza declarațiilor mincinoase ale intimaților și/sau ale martorilor Pollac audiați, admițând cererea de revizuire și desființând hotărârea atacată putea reține îndeplinirea condițiilor prescripției achizitive reglementată de art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938.
Aceasta deoarece numai într-o asemenea ipoteză, de desființare a titlului de proprietate al intimaților (dobândit în baza sentinței civile a cărei revizuire se solicită) era îndeplinită ipoteza normei art. 27 și anume înscrierea unui drept real fără cauză legitimă.
Altfel, în condițiile respingerii cererii de revizuire, sentința civilă nr. 1859/1974 își păstrează valabilitatea și intimații rămân proprietari în temeiul uzucapiunii de 30 de ani constatată prin această hotărâre, neputându-se reține înscrierea dreptului fără cauză legitimă.
În baza acestor considerente și făcând aplicarea dispozițiilor art. 312 C.proc.civ., tribunalul va admite în parte recursul declarat, va modifica în parte hotărârea atacată în sensul că va respinge excepția prescripției achizitive invocată de intimații G. V. și G. E. privitoare la imobilele terenuri din cf nr._ și_ Telciu, ambele provenite din conversia pe hârtie a cf 4105 Telciu, transcrisă din CF 3552 Telciu, nr. top. 355, 356, 351/1, 352/1, 353/1 și nr. cadastral C1 top. 351/1.
Vor fi menținute restul dispozițiilor hotărârii privitoare la respingerea excepției tardivității invocării excepției prescripției achizitive, la respingerea cererii de revizuire, la obligarea revizuientului la plata cheltuielilor de judecată la fond (determinate fiind de modul de soluționare pe fond a cererii de revizuire) și la respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată în favoarea revizuientului.
În temeiul art. 274, art. 276 C.proc.civ., având în vedere faptul că recursul revizuientului s-a admis în parte, astfel încât în privința părții admise intimații se află în culpă procesuală, iar în privința cererilor respinse recurentul se află în culpă procesuală, tribunalul va compensa în întregime cheltuielile de judecată efectuate de părți în recurs, reprezentând onorariul de avocat.
Întrucât taxa de timbru datorată în recurs privește cererea de revizuire respinsă aceasta nu poate fi acordată recurentului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite în parte recursul declarat de revizuientul S. L., cu domiciliul procesual ales în Bistrița, . nr. 42A, județul Bistrița-Năsăud, la sediul apărătorului ales av. G. A. R. împotriva sentinței civile nr. 626/2013 pronunțată de Judecătoria Năsăud la data de 21 martie 2013 în dosarul nr._, modifică în parte hotărârea atacată în sensul că,
Respinge excepția prescripției achizitive invocată de intimații G. V. și G. E. privitoare la imobilele terenuri din cf nr._ și_ Telciu, ambele provenite din conversia pe hârtie a cf 4105 Telciu, transcrisă din CF 3552 Telciu, nr. top. 355, 356, 351/1, 352/1, 353/1 și nr. cadastral C1 top. 351/1.
Menține restul dispozițiilor hotărârii.
Compensează cheltuielile de judecată efectuate de părți în recurs, reprezentând onorariu de avocat.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 18 decembrie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
M. L. B. G. C. F. R.-I. B. L. D.
red. F.G.C./dact. F.G.C./2 exemplare
20 decembrie 2013
judec. fond P. A. Tațiana
| ← Prestaţie tabulară. Decizia nr. 193/2013. Tribunalul BISTRIŢA... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1454/2013.... → |
|---|
