Fond funciar. Decizia nr. 17/2015. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD

Comentarii

0

Decizia nr. 17/2015 pronunțată de Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD la data de 12-02-2015 în dosarul nr. 3173/112/2014

ROMÂNIA

TRIBUNALUL BISTRIȚA-NĂSĂUD

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA CIVILĂ NR.17/R/2015

Ședința publică din data de 12 februarie 2015

Tribunalul constituit din:

PREȘEDINTE: C. N., judecător

JUDECĂTOR: I. S., vicepreședinte tribunal JUDECĂTOR: I. S. B.

GREFIER: V. V.

S-a luat în examinare contestația în anulare formulată de contestatorii V. LETIȚIA, V. E., V. V. I., V. P. și B. L.-S., împotriva deciziei civile nr.455/R/2013 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud în dosarul nr._, având ca obiect fond funciar.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă reprezentantul contestatorilor recurenți, avocat Ș. A. în substituirea avocatului A. B., cu delegație de substituire la dosar, iar pentru intimata H. S. se prezintă avocat O. O., cu împuternicire avocațială la dosar – fila 37, lipsă fiind părțile litigante.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei, după care:

Se constată că s-a achitat taxa de timbru datorat, aspect față de care tribunalul stabilește că, contestația în anulare este legal timbrată.

De asemenea, se constată că la filele 53-54 contestatorii au depus la dosar note de ședință prin care și-au expus punctul de vedere vis-a-vis de excepția tardivității contestației în anulare invocată de către intimata H. S.. Un exemplar de pe notele de ședință se comunică cu reprezentantul intimatei.

S-a atașat prezentului dosarul nr._ al Judecătoriei Năsăud în care s-a pronunțat decizia civilă a cărei anulare se solicită.

Tribunalul pune în discuție excepția tardivității introducerii contestației în anulare, invocată de intimata H. S..

Reprezentantul intimatei, avocat O. O., apreciază contestația în anulare ca fiind tardiv introdusă raportat la data luării la cunoștință a deciziei contestate, cel mai târziu la data de 4.02.2014, data depunerii cheltuielilor de judecată la poștă acordate în toate fazele procesuale, inclusiv cele acordate prin decizia a cărei anulare se cere, motiv pentru care solicită admiterea excepției ca fiind întemeiată și, în consecință să se dispună respingerea contestației în anulare ca fiind tardiv formulată, cu cheltuieli de judecată potrivit chitanței de la fila 38 din dosar.

Reprezentantul contestatorilor, avocat Ș. A., solicită respingerea excepției tardivității contestației în anulare invocată de intimata H. S., apreciind-o ca nefiind întemeiată, întrucât la acel moment, respectiv 4.02.2014 într-adevăr contestatorii au pus la dispoziția intimatei prin mandat poștal cheltuielile de judecată acordate în toate fazele procesuale, inclusiv cele acordate prin decizia contestată a cărei anulare se cere, însă la acea dată aveau cunoștință doar de minuta hotărârii nu și de hotărârea motivată, cu cheltuieli de judecată în recurs potrivit chitanței pe care o depune la dosarul cauzei.

TRIBUNALUL

Deliberând, constată:

Prin contestația în anulare înregistrată sub nr. de mai sus, contestatorii V. Letiția, născuta B., V. E., V. V.-I., V. P. si B. L.-S., născuta V., în calitate de moștenitori ai defunctului V. I., au solicitat ca in temeiul dispozițiilor art. 318 alin.1 teza finala din Codul de procedura civilă să le fie admisă contestația in anulare, sa se dispună anularea deciziei civile nr.455/R/2013 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud si, rejudecand recursul declarat impotriva sentinței civile nr. 1565/2013, sa se admită recursul formulat de antecesorul reclamanților, cu cheltuieli de judecata pentru următoarele motive.

Prin Decizia Civila nr. 455/R/2013 din data de 21.11.2013 pronunțata de Tribunalul Bistrita-Nasaud, Secția I civila, in dosarul nr._ s-a respins recursul declarat de reclamantul V. I. împotriva sentinței civile nr. 1565/2013 pronunțata de Judecătoria Nasaud in dosarul nr. 2638/R/265/2012, ca nefondat, reclamantul fiind obligat si la plata cheltuielilor de judecata in cuantum de 1500 Lei.

La data de 05.02.2014 reclamantul V. I. a decedat, iar calitate de moștenitori au contestatorii, asa cum rezulta din Certificatul de Moștenitor nr. 29 din data de 25.02.2014.

Apreciază ca sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 318 alin. 1 Cod de procedura civila din anul 1865 pentru admiterea contestației in anulare, deoarece instanța de recurs nu a analizat toate motivele de recurs cuprinse in recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 1565/2013, referitor la motivul invocat in finalul paginii 4 din recurs, in care se invoca jurisprudenta CEDO, cu referire directa la cauza TOSCUTA si alții impotriva României, precum si argumentele referitoare la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului pe vechiul amplasament. In pagina 13 din Decizia civila nr. 455/R/2013, instanța de recurs a reținut susținerile recurentului, fiind elocvente in acest sens următoarele mențiuni: "Astfel, legea prevede in mod imperativ in zona colinara, zona in care se afla suprafața de teren forestier din litigiu, aflata in arealul comunei Maieru( aspect care este de notorietate publica si necontestat de nici una dintre parti). Regula generala ( care in fapt emana din spiritul Legii nr. 18/1991 reflectând o chestiune normala, fireasca) este aceea ca dreptul de proprietate se reconstituie cu prioritate maxima pe vechiul amplasament. D. in cazuri excepționale, ca o derogare de la acest principiu consacrat de lege, legea prevede o derogare speciala, in sensul de a se putea eventual reconstitui dreptul de proprietate si pe un alt amplasament, conform prevederilor ort 41 alin 4 din lege in trupuri izolate sau la lizierea pădurii. In interpretarea sistematica logico-juridica a articolelor sus menționate ale Legii nr. 18/1991 rezulta ca excepția are aplicabilitate doar in situația in care regula generala in mod practic nu se poate aplica. Parata, conform actelor deduse judecații, deținea si deține in mod egal o suprafața de teren forestier, in aval( si in prezent aceasta suprafața de teren forestier poate fi solicitata de către parata nefiind înregistrata nicio alta cerere de reconstituire asupra acesteia de o alta persoana). Ca atare, in conformitate cu jurisprudenta CEDO, cu referire directa la cauza TOSCUTA si alții împotriva României, parata, practic, nu se afla in rizico pericolul de a-si pierde reconstituirea dreptului de proprietate pe amplasamentul statuat intre parti de mai bine de 80 de ani ( conform actelor si înscrisurilor depuse la dosarul cauzei). " In considerentele hotărârii, deși se face referire la modul in care instanța de fond a interpretat si aplicat dispozițiile Legii nr. 18/1991 reținandu-se ca, in mod corect, s-a respins cererea de anulare a titlului de proprietate emis in favoarea paratei-intimate H. S., instanța de recurs nu a analizat motivul bazat pe jurisprudenta CEDO, motiv invocat de recurenta. Analiza acestui motiv era importanta deoarece: Autoritățile investite cu soluționarea cererilor de reconstituire au statuat asupra faptului ca recurentul are dreptul sa i se reconstituie proprietatea, aspect care nu a fost contestat de nimeni si cu privire la care nu s-au

formulat acțiuni injustiție. Reconstituirea dreptului de proprietate potrivit unei definiții cuprinse in

Dicționarul Limbii Romane "A RECONSTITUI reconstitui tranz. și fig. (obiecte, acte etc.) A constitui din nou; a aduce la starea sau la forma de altă dată; a reface.", presupune restabilirea situației anterioare, adică restituirea in favoarea vechiului proprietar a terenului pe amplasamentul avut inițial si nu in alta parte. Refuzul de a reconstitui dreptul de proprietate pe vechiul amplasament si de a anula titlul de proprietate emis in favoarea paratei-intimate H.

S., echivalează cu o atingere adusa dreptului de proprietate care nu este compatibila cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, potrivit cărora „Orice persoana fizica si juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si in condițiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internațional Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor." Este de observat ca art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO prevede dreptul statelor de a adopta legile pe care le considera necesare, pentru a reglementa folosința bunurilor sau pentru a asigura plata impozitelor, ori a altor contribuții sau amenzilor, fara insa a se prevedea posibilitatea pentru state de a adopta legi prin care sa se aducă atingere dreptului de proprietate. La paragraful 34 din Hotărârea TOSCUTA împotriva României se menționează ca „ Curtea reamintește ca o privare de proprietate care intra sub incidența acestui articol poate fi justificata doar daca se demonstrează, in special, ca aceasta a intervenit pentru cauza de utilitate publica si in condițiile prevăzute de lege. In plus, orice ingerința, in folosința proprietății trebuie sa răspundă criteriului proportionalitatii. Un echilibru just trebuie sa fie păstrat intre cerințele interesului general al comunității si imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Interesul de a asigura un astfel de echilibru este inerent intregii convenții Curtea amintește, de asemenea, ca echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus daca individul vizat suporta o sarcina speciala si exorbitanta [ Brumarescu impotriva României (GC), nr. 28.342/95, pct. 78 si 79, CEDO 1999-VIII].

In condițiile date, instanța de recurs, daca examina motivul de recurs bazat pe jurisprudenta CEDO, motiv invocat in recurs, trebuia sa asigure prioritate art. 1 din Protocolul nr. 1 a CEDO, sa admită recursul si sa modifice hotărârea instanței de fond in sensul admiterii cererii formulata de antecesorul contestatorilor. Aceasta concluzie se desprinde si din dispozitiile art. 11, art. 20 alin. 2, art 148 alin.2 si alin. 4 din Constituția României. Într-adevăr, contestația în anulare oferă părților un mijloc procedural eficient pentru a obține o nouă judecată în cazul săvârșirii unor importante neregularități procedurale, de natură a nesocoti principiul dreptului la apărare sau al contradictorialității. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare prin intermediul căreia părțile pot obține desființarea unei hotărâri judecătorești în cazurile limitativ prevăzute de lege, ea putând fi exercitată în scopul retractării hotărârilor judecătorești pronunțate cu nesocotirea unor norme procedurale, norme enumerate expres de legiuitor în cadrul textelor legale redate mai sus. In aplicarea art. 20 al in.2, art. 148 alin. 2 si ari. 11 din Constituția României, judecătorul național are nu doar dreptul, dar și obligația asigurării aplicării reglementărilor și jurisprudenței europene, revenindu-i rolul de a aprecia cu privire la prioritatea tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, precum și cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările ce vizează dreptul comunitar sau drepturile omului. În calitate de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, judecătorul național are obligația de a asigura efectul deplin al normelor acestuia, fară să fie nevoie să aștepte abrogarea acestuia de către legiuitor. In sensul celor anterior invederate sunt cauza Vermeire împotriva Belgiei -hotărârea din 29 noiembrie 1991 - . nr. 214 p.84x26, hotărârea D. E. împotriva României - cererea_/01 - 103 publicată în Monitorul Oficial nr. 830 din 5.12.2007. Potrivit ort 148 alin.2 Constituția României, urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar potrivit ari. 20 alin.2 dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne au prioritate reglementările internaționale. Potrivit ort 11 din Constituția României „(1) Statul roman se obliga sa îndeplinească întocmai si cu buna-credinta obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. (3) In cazul in care un tratat la care România urmează sa devină parte cuprinde dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai dupa revizuirea Constituției. " Așadar, potrivit Constituției, principiul priorității este consacrat atât pentru ^ dreptul comunitar cât și pentru tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. Drepturile și libertățile fundamentale conținute de CEDO sunt cuprinse și în Carta Drepturilor Fundamentale (cap. I-III și subcap. VI - referitor la justiție), Carta garantând atât drepturile fundamentale ale cetățenilor Uniunii Europene, cât și drepturi de natură procesuală. In decembrie 2009 a intrat în vigoare TratatuldelaLisabona care cuprinde o prevedere potrivit căreia Carta dobândește aceeași valoare legală ca și Tratatul. Prin urmare, în ce privește drepturile de natură procesuală se impune atât recunoașterea Convenției Europene a Drepturilor Omului, cât și a Cartei drepturilor fundamentale. Respectarea drepturilor cetățenilor UE este parte integrantă a principiilor generale de drept, apărate atât de CEDO cât și de Curtea de Justiție, aplicabilitatea directă a dreptului comunitar însemnând aplicarea deplină și uniformă a reglementărilor sale în toate statele membre, instanțele naționale având obligația să asigure efectul direct deplin înlăturând orice normă contrară internă, respectarea acestui principiu decurgând din ordinea juridică comunitară care a devenit parte integrantă a ordinii juridice a statelor membre (cauza C. ). În aplicarea dreptului, judecătorul român se află atât sub jurisdicția Uniunii Europene, ținând cont de jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg, dar și sub jurisdicția de la Strasbourg căruia România i s-a supus necondiționat la 20 iunie 1994 când a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aplicarea prioritară a Convenției și obligativitatea jurisprudenței CEDO sunt principii directoare în dreptul și jurisdicția internă a țării noastre, fixate clar prin art. 20 alin. 2 Constituție.

Pentru aceste considerente, opinează in sensul in care contestația in anulare formulata este admisibila din punct de vedere procedural.

Potrivit prevederilor art. 318 alin. 1 din Codul de procedura civila, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea data este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admitandu-l numai în parte, a omis din greșeala sa cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare" Susțin ca decizia civila nr. 455/R/2013 din data de 21.11.2013 a fost data fara cercetarea tuturor motivelor de modificare in parte a sentinței recurate, in sensul admiterii capătului de cerere privind anularea titlului de proprietate nr._/03.1.1995, afirmație bazata pe următoarele argumente: Instanța nu a analizat cererea de recurs sub aspectul jurisprudenței CEDO invocata de recurent in susținerea argumentelor sale de admitere a recursului.

Pentru aceste considerente, solicita aplicarea directa in speța pendinte, a dispozițiilor art. 6 CEDO. Constituția României nu definește ceea ce se înțelege prin sintagma „proces echitabil" însă, potrivit art. 20 alin. 1 dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor trebuie să fie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului cu pactele și cu tratatele la care România este parte. Prin art. 6 din CEDO (ratificat prin Legea 30/94) a fost consacrat dreptul la un proces echitabil, aceasta presupunând în abordarea Curții Europene printre altele și „egalitatea armelor" și „motivarea hotărârii". Mai apoi, jurisprudența organelor de la Strasbourg s-a dovedit a avea un caracter evolutiv cu privire la câmpul de aplicare a art. 6 . Din perspectiva egalității armelor, Curtea Europeană a reținut în cauza Dombo E. B.V. contra Olandei din 27.10.1993 că acest principiu cere ca „fiecare parte la un proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-și expune cauza în fața instanței în condiții în care să nu o dezavantajeze semnificativ vis-a-vis de partea adversă. „ Este adevărat că legiuitorul are dreptul de a consacra procedura de acces la justiție, iar accesul la justiție nu presupune automat și accesul la căile extraordinare de atac, însă, odată reglementată o astfel de cale trebuie avut în vedere ca dreptul la un proces echitabil să fie garantat în aceeași măsură părților implicate într-o judecată, drepturile protejate fiind concrete și efective. Dreptul de a invoca „omisiunea cercetării motivelor” este un drept garantat. Un alt argument pentru care se impune aplicarea directă a art. 6 CEDO îl constituie dreptul la un proces echitabil din perspectiva motivării hotărârii. Omisiunea instanței de a cerceta argumentele pârtilor a fost analizată de Curtea Europeană în cauzele S.-Troija c.Spaniei, Perez c. Franței E. der Hurk vs.Olanda, Albina c. României, curtea reținând „ art. 6 implică în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al tuturor argumentelor, elementelor de probă ale părților ". Față de cele expuse, pe de o parte opinează in sensul in care contestația in anulare formulata este admisibila, iar pe de alta parte solicita aplicarea directa a dispozițiilor art. 6 CEDO, cu precizarea ca principiul securității juridice nu este unul absolut, Curtea de la Strasbourg recomandând redeschiderea unor procese ca fiind cea mai potrivită măsură reparatorie atunci când procedurile derulate în fața instanțelor nu au respectat cerințele art. 6 CEDO (cauza L. vs. România). Pe cale de consecință, în respectarea dreptului la un proces echitabil pentru menținerea „egalității armelor", opinează in susținerea admisibilității contestației în anulare.

Considera ca modalitatea de soluționare a recursului echivalează in fapt cu o necercetare a motivelor invocate de antecesorul contestatorilor si se subsumează încălcării flagrante a dispozițiilor art. 6 CEDO care garantează dreptul la un proces echitabil.Disponibilitatea suprafețelor necesare satisfacerii reconstituirii dreptului de proprietate al antecesorului subsemnaților rezulta din chiar starea de fapt existenta intre cele doua familii care conform dispozițiilor imperative ale art. 730 alin. 1 cod civil cat si a art. 673,art. 674 Cod de procedura civila- "familiei V. i-a revenit porțiunea din amonte", astfel ca, potrivit art. 969 si art. 970 Cod civil, familia P. este ținuta de acest partaj amiabil si obligata sa suporte efectele juridice ale acestuia. Este adevărat ca terenul a fost deținut in coproprietate atat de familia Vranau cat si de familia P., dar regimul juridic de folosința/posesie si dispoziție a acestei coproprietati a fost stabilit prin partajul sus menționat, terenul fiind utilizat/folosit in pașnica folosința de familii, in condițiile sus menționate, prevăzute imperativ si asumate fara nicio obiecție. Este de observat ca in primul ciclu procesual instanța de fond a reținut ca, prin punerea in posesie a paratei H. S. cu lotul de teren împădurit in partea in care familia Vranau a folosit conform partajului amiabil, s-au incalcat drepturile de proprietate ale acestei familii, asupra terenurilor moștenite, terenul reconstituit in favoarea paratei suprapunandu-se peste terenurile solicitate de Vranau I. a i se reconstitui dreptul de proprietate. In speță, în mod evident fiind vorba de reconstituirea dreptului de proprietate se pune problema respectării vechiului amplasament, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 2 alin. 1 din Legea 1/2000 ,Jn aplicarea prevederilor prezentei legi reconstituirea dreptului de proprietate se face pe vechile amplasamente, daca acestea sunt libere." Parata H. S. nu a probat niciodată pe parcursul ciclurilor procesuale ca ar fi avut un minim drept de posesie, folosința, dispoziție asupra suprafeței de teren aflate in litigiu, mai mult, nu a contestat dreptul contestatorilor prin niciun fel de proba ca respectiva suprafața de teren nu ar aparține antecesorului subsemnaților.

Concluzionând, afirma ca instanța de recurs trebuia sa inlature de la aplicare dispozițiile cuprinse in Legea nr. 18/1991 care prevedeau reconstituirea dreptului de proprietate pe alte amplasamente decât vechiul amplasament, sa aplice direct prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO si in consecința, sa admită recursul, sa modifice hotărârea instanței de fond, in sensul admiterii cererii formulate de V. I. si sa anuleze titlul de proprietate nr ._/1995 eliberat paratei H. S., susținând că această contestație in anulare este făcuta in termenul prevăzut de art. 319 alin. 1 din Codul de procedura civila.

In drept, se invocă art. 318 alin.l, art. 319, art. 320, Cod de procedura civila din anul 1865; art. 11, art. 20, art. 148 alin 2 si alin. 4 Constituția României; art. 1 din Protocolul nr.l la CEDO.

Intimata H. S., legal citată, nu s-a prezentat în instanță însă și-a trimis reprezentant ales care a formulat întâmpinare (f.33-36) prin care pe cale de excepție se invocă tardivitatea contestației în anulare, iar pe fond pe fond, solicită respingerea contestației în anulare ca neîntemeiată, cu consecința menținerii Deciziei Civile nr. 455/R/2013 ca legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive.

Contestația în anulare promovată se întemeiază pe dispozițiile art. 318 alin. 1 teza finală din C.pr.civ. apreciind contestatorii că instanța de recurs nu a analizat motivul invocat la finalul paginii 4 din recurs, în care se evocă jurisprudența CEDO din cauza Toșcuță și alții împotriva României, cu directă aplicare asupra reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului pe vechiul amplasament.

Contestația în anulare este tardiv introdusă. Contestația promovată pe teza finală a art. 318 alin. 1 C.pr.civ. se promovează potrivit dispozițiilor art. 319 alin. 1 C.pr.civ. „în termen de 15 zile de când contestatorul a luat la cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data de când hotărârea a rămas irevocabilă." Există așadar 2 momente de la care începe să curgă termenul de decădere pentru introducerea contestației, unul subiectiv, 15 zile de la luarea la cunoștință de hotărâre și unul obiectiv, în cazul în care nu s-a luat la cunoștință de existența hotărârii, un an de la rămânerea ei irevocabilă. În speță, contestația în anulare a fost introdusă în data de 18.11.2014, cu trei zile înaintea împlinirii termenului de un an calculat de la data pronunțării Deciziei civile nr. 455/R/2013 din 21.11.2013, fiind astfel promovată în timp util conform celui de-al doilea termen de decădere reglementat de art. 319 alin. 1, însă în cazul pendinte este aplicabil termenul de 15 zile. Menționează că la data de 04.02.2014 pârâții i-au pus la dispoziție prin mandat poștal cheltuielile de judecată acordate în toate fazele procesuale, inclusiv cele acordate prin Decizia Civilă nr. 455/R/2013. Este evident că putem considera că aceștia au luat la cunoștință de Decizie cel mai târziu la data depunerii cheltuielilor de judecată la postă, 04.02.2014. Potrivit prevederilor legale menționate anterior de la această dată curge termenul de 15 zile în care trebuia promovată o eventuală contestație în anularet 20,02.2014fiind ultima zi în care o astfel de cale de atac putea fi introdusă.

Contestația în anulare este neîntemeiată.

a)Toate motivele invocate în recurs au fost analizate. Contestația în anulare promovată este întemeiată pe Instanța de recurs nu a analizat motivul invocat la finalul paginii 4 din recurs, în care se invoca jurisprudența CEDO din cauza Toșcuță și alții împotriva României, precum și argumentele referitoare la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului pe vechiul amplasament. Contrar susținerilor contestatorilor instanța de recurs a analizat întru totul motivele invocate în calea de atac, inclusiv cele referitoare al reconstituirea pe vechiul amplasament. Astfel, pe pagina 14 a Decizie Civile nr. 455/R/2013 regăsim motivele Instanței de Recurs prin care se resping argumentele privind incidența dispozițiilor art. 13. alin 2 și 41 alin. 4 din Lega nr. 18/1991:- alin. 4 și 5, pag. 14 a Deciziei: „pârâta comisie locală nu dispune de un nou amplasament pentru punerea în posesie a proprietății H. S., afirmație susținută de adeverința nr. 2385/11.08.2009, emisă de aceeași comună la solicitarea expertului, anexată raportului întocmit de aceasta. Nu în ultimul rând, și de o importanță majoră în cauză, este faptul că se verifică circumstanța a două persoane aflate în situații juridice identice, așa încât trebuie să li se aplice regimuri juridice egale, fiind nepermisă ruperea echilibrului echității Aceasta întrucât și reclamantul a obținut teren în temeiul Legii nr. 18/1991 nemodificată, pe titlul de proprietate nr. 19.166/14.01.1994, restituit în natură, pe un amplasament limitrof cu cel al adversarei lui. Așa fiind, în mod logic, dacă suprafața lui trebuie și este la liziera pădurii comunale, atunci și cel al intimatei H. întrunește aceleași caracteristici." A.. 7, pag. 14 a Deciziei: „...în ceea ce o privește pe pârâtă, în retrocedare s-au putut îmbina două principii instituite de legea fondului, chiar pentru ipoteze distincte, cel din art. 41 alin. 4 cu cel al acordării reparației pe vechiul amplasament..."; Concluzionând instanța a reținut în alin. 8, pag. 14 că față de cele până acum reținute se apreciază că toate criticile recursului sunt nefondate, instanța de trimitere conformându-se limitelor între care s-a apreciat necesară rejudecarea litigiului și a realizat o corectă interpretare a probelor administrate." Este evident că argumentele prezentate anterior analizează din toate punctele de vedere susținerile recurenților. Potrivit doctrinei și jurisprudenței unanime în materie, Instanța de recurs este îndreptățită să răspundă la motivele de recurs și printr-un considerent comun, scop în care poate grupa diferitele argumente. Neexaminarea distinctă a fiecărui motiv de recurs nu constituie, prin ea însăși o omisiune în sensul dispozițiilor art. 318 C.pr.civ., dacă instanța a răspuns la motivele de casare printr-un considerent comun.

b)Jurisprudența CEDO din cauza Toșcuță și alții împotriva României nu este aplicabilă în speță. Contestatorii se plâng de faptul că neluând în considerare argumentele referitoare la jurisprudența cauza Toșcuță și alții împotriva României, instanța de recurs nu a înlăturat de la aplicare dispozițiile cuprinse în Legea nr. 18/1991 care prevedea reconstituirea dreptului de proprietare pe alte amplasamente decât vechiul amplasament și să aplice direct prevederile art. 1 din protocolul nr. 1 CEDO. Contrar susținerilor acestora, jurisprudența CEDO invocată nu este aplicabilă în speță. Astfel, în cauza Toșcuță reclamanților A. Toscuta, P. I. S. Toscuta și alții obținuseră recunoașterea calității lor de proprietari prin decizii administrative, fiind obligați să lase terenul în litigiu în proprietatea unei alte persoane în urma admiterii acțiunii în anulare a titlurilor lor de proprietate. Problema care a condus spre încălcarea dreptului de proprietate în această cauză a fost că reclamanților nu li s-a justificat faptul că celeilalte persoane i-au fost extinse terenurile în detrimentul drepturilor lor și în absența unei despăgubiri. Este lesne de observat, că speța noastră nu are nici o legătură cu jurisprudența CEDO din cauza Toșcuță. Ba mai mult, în spiritul legii și al CEDO, instanța reține că „nu în ultimul rând, și de o importanță majoră în cauză, este faptul că se verifică circumstanța a două persoane aflate în situații juridice identice, așa încât trebuie să li se aplice regimuri juridice egale, fiind nepermisă ruperea echilibrului echității. Aceasta întrucât și reclamantul a obținut teren în temeiul Legii nr. 18/1991 nemodificată, pe titlul de proprietate nr. 19.166/14.01.1994, restituit în natură, pe un amplasament limitrof cu cel al adversarei lui. Așa fiind, în mod logic, dacă suprafața lui trebuie și este la liziera pădurii comunale, atunci și cel al intimatei H. întrunește aceleași caracteristici." Contrar susținerilor contestatorilor, chiar admiterea acțiunii lor și anularea titlului de proprietate al intimatei ar produce o încălcare a dreptului meu de proprietate garantat prin art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, astfel că hotărârea instanței de recurs este în totală concordanță cu jurisprudența CEDO în materie și cu normele de drept intern aplicabile.

În drept, se invocă prevederile art. 318 alin. 1, 319 alin. 1, prevederile Legii nr. 18/1991, art. 1 din Protocolul nr. 1 din CEDO.

Prin notele de ședință depuse la dosar (f.53-54) contestatorii au solicitat respingerea excepției tardivității contestației in anulare, invocata de intimata H. S. prin intampinare, luând in considerare următoarele argumente:

Contestatorii au formulat contestația in anulare cu respectarea celor doua termene prevăzute de art. 319 alin. (2) teza a doua: "împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silita, contestația poate fi introdusa în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștința de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabila" . a arătat si intimata in întâmpinare, la data de 04.02.2014 au pus la dispoziția acesteia, prin mandat postal, cheltuielile de judecata acordate in toate fazele procesuale, inclusiv cele acordate prin decizia civila nr. 455/R/2013, însă la acea dată aveau cunoștința doar de minuta acestei hotărâri (informațiile fiind obținute de pe portalul instanțelor de judecata) si nu de hotărârea motivata. In literatura s-a arătat ca nu echivalează cu o cunoaștere a hotărârii, cunoașterea minutei. Minuta fiind actul procesual in care se consemnează pe scurt rezultatul deliberării, contestatorul nu are cum sa cunoască, la data prezentării acesteia, daca instanța a săvârșit o neregularitate procedurala care sa poată fi invocata prin calea de atac, dovada momentului la care contestatorul a luat cunoștința de hotărâre putând fi făcuta prin orice mijloc de proba, atat de către contestator cat si de către intimat. Întrucât intimata este cea care a invocat excepția tardivității, aceasta trebuie sa o dovedească, așa cum prevede si art. 249 din Codul de procedura civila: "cel care face o susținere in cursul procesului trebuie sa o dovedească". Solicită admiterea contestația în anulare așa cum a fost ea formulata, menținându-și toate argumentele invocate prin contestația in anulare, considerând ca sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 318 alin. 1 Cod de procedura civila din anul 1865 pentru admiterea contestației in anulare, deoarece instanța de recurs nu a analizat toate motivele de recurs cuprinse in recursul declarat împotriva sentinței civile nr.1565/2013, respectiv nu a analizat motivele referitoare la legislația si jurisprudența CEDO (cu referire directa la cauza T. si alții împotriva României) și nici argumentele referitoare la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului pe vechiul amplasament. In considerentele hotărârii, deși se face referire la modul în care instanța de fond a interpretat si aplicat dispozițiile Legii nr. 18/1991 reținându-se ca, în mod corect, s-a respins cererea de anulare a titlului de proprietate emis în favoarea paratei-intimate H. S., instanța de recurs nu a analizat motivul bazat pe jurisprudenta CEDO, aceasta fiind aplicabila in cazul de fata. Instanța de recurs, daca examina motivul de recurs bazat pe jurisprudenta CEDO, trebuia sa asigure prioritate art. 1 din Protocolul nr. 1 a CEDO, sa admită recursul si sa modifice hotărârea instanței de fond in sensul admiterii cererii formulata de antecesorul contestatorilor. Aceasta concluzie se desprinde si din dispozițiile art. 11, art. 20 alin. 2, art. 148 alin. 2 si 4 din Constituția României. Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea contestația în anulare introdusa de contestatori, așa cum a fost ea formulata si, in consecință, sa se dispună anularea deciziei civile nr. 455/R/2013 din data de 21.11.2013, pronunțata de Tribunalul Bistrita-Nasaud, Secția I civila, in dosarul nr._, si rejudecând recursul declarat impotriva sentinței civile nr. 1565/2013, sa se admită recursul formulat de antecesorul contestatorilor.

Examinând prioritar, conform art. 137 Cod proc. civ., excepția tardivității formulării contestației în anulare, discutată în condiții de contradictorialitate, tribunalul reține temeinicia.

Prin decizia civilă nr.455/R/2013 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud în dosarul nr._ s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul V. I., domiciliat în localitatea Maieru, .. 1021, jud. Bistrița-Năsăud împotriva sentinței civile nr. 1565/2013 pronunțată de Judecătoria Năsăud în dosar nr. 2638/R/265/2012; a fost obligat recurentul să plătească intimatei H. S., domiciliată în localitatea Maieru, nr. 87, jud. Bistrița-Năsăud, suma de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele.

Prin sentința civilă nr. 254/2008 pronunțată de Judecătoria Năsăud în dosarul n._ s-a admis în parte acțiunea numai față de coreclamantul V. I. și s-a respins față de coreclamanta V. Letiția, în contradictoriu cu pârâții H. S., C. locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Maieru și C. județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Bistrița-Năsăud și, în consecință:

s-a anulat titlu de proprietate nr. 19.166 din data de 3 noiembrie 1995 emis de C. județeană Bistrița-Năsăud; s-a respins capătul de cerere privind emiterea unui nou titlu de proprietate în favoarea reclamantului V. I., ca fiind prematur introdus, a fost obligată pârâta H. S. să plătească reclamantului V. I. suma de 900 lei cu titlu cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria Năsăud sub nr._, reclamantul V. I. ș.a. au chemat în judecată pe pârâții H. S. ș.a., solicitând instanței ca pin sentința ce va fi pronunțată, în baza probelor administrate, să se dispună anularea titlului de proprietate nr. 19.166 din 3 noiembrie 1995 eliberat în favoarea pârâtei H. S., privind 1 ha teren cu vegetație forestieră. Pârâta H. S. s-a opus admiterii acțiunii pe motiv că terenul reconstituit provine din moștenirea antecesorilor săi.

Din probele administrate în cauză, respectiv xerocopia de pe T.P. nr. 19.166, f. 5, documentația care a stat la baza eliberării titlului de proprietate în favoarea pârâtei H. S. (f. 36-48), T.P. nr. 19.116 din 14 ianuarie 1994 eliberat în favoarea reclamantului V. I., împreună cu documentația aferentă (f. 49-61), înscrisul depus la dosar de reclamantul V. I. cu documentația aferentă (f. 76-87), raportul de expertiză topo întocmit în cauză de expert B. L. (f. 148-152) și completarea la acest raport de expertiză (154-16), declarațiile martorilor H. F. și S. A. (f. 159-161), judecătoria a statuat că la data de 19 martie 1991, pârâta H. S. a depus cerere la C. locală Maieru, constituită în baza Legii nr. 18/1991 republicată, pentru a i se reconstitui dreptul de proprietate asupra unui hectar de teren cu vegetație forestieră, situat în ridul „Între Anieș”, din hotarul localității Anieș, teren ce provine de la antecesorii său, depunând în acest sens și copia de pe extrasul de c.f. 1841 Maieru. Cererea pârâtei H. S. a fost admisă și, în favoarea sa, a fost eliberat titlul de proprietate nr. 19.166 de către C. județeană Bistrița-Năsăud. De asemenea, și reclamantul V. I. a înaintat cerere la C. locală Maieru, atât în baza Legii nr. 18/1991 republicată, cât și în baza Legii nr. 247/2005 pentru a i se reconstitui dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață totală de cca. 6 ha, de natură fânaț, pădure și pășune, care provine de la antecesorii săi, întabulați și ei tot în c.f. 1841 Maieru, deci terenul se referă la același rid. În ceea ce privește terenul de natură pădure, cererea i-a fost încuviințată numai pentru suprafața de 5.000 mp și pentru această suprafață i-a fost eliberat T.P. nr. 19.116/14 ianuarie 1994.

Din probele de la dosar rezultă că reclamantul V. I. este în grad de rudenie cu H. S., antecesorul lor comun fiind P. I.. Antecesorul lor comun a lăsat ca descendenți pe P. Ș., căsătorită V., care a fost mama reclamantului V. I. și pe P. V., care a fost tatăl lui P. F. căsătorită P., aceasta din urmă fiind mama pârâtei H. S.. D. urmare, reclamantul V. I. este verișor cu pârâta H. S..

Familia P. a deținut în ridul „Între Anieș” (Hagiulea) o suprafață mare de teren, de ordinul hectarelor, de natură pădure, fânaț și pășune. În decursul anilor, mai precis în perioada anilor dintre cele două războaie mondiale, între familia V. Ș. și V. și familia P. V. și Saveta a existat o înțelegere cu privire la modalitatea de folosință asupra imobilelor terenuri moștenite de la antecesorul comun P. I.. În urma acestei înțelegeri, familiei V. i-au revenit în folosință terenurile din amonte, învecinate cu pădurea comunală și pârâul Anieșul M., iar familia P. terenurile din aval. În prezent, între terenurile folosite de familia V. și terenurile folosite de familia P. este lotul de teren folosit de O. A., care este ginerele martorei H. F., aceasta din urmă cumpărând de la familia V. terenul folosit în prezent de O. A.. Din declarația acestei martore rezultă că familia P. nu a deținut terenuri cu pădure mare, ci numai cu niște tufărișuri. Din completarea la raportul de expertiză topo rezultă că în baza T.P. H. S. a fost pusă în posesie asupra lotului de 11.320 mp teren împădurit, deci mai mult decât este în titlu și în al doilea rând în partea din amonte, anume în partea în care a folosit familia V., în urma partajului amiabil. În baza titlului de proprietate, V. I. a fost pus în posesie cu mai puțin de 5000 mp. Din schița de la f. 156 rezultă că în partea din amonte de O. A. folosește numai familia V.. Rezultă, deci, că în baza partajului amiabil, partaj consacrat și legislativ – anume atât în art. 730 alin. 1 Cod civil, cât și art. 673/4 Cod procedură civilă, familiei V. i-a revenit porțiunea din amonte, astfel că, potrivit art. 969 și 970 Cod civil, familia P. este ținută de acest partaj amiabil și obligată să îl respecte. Prin faptul că pârâta H. S. a fost pusă în posesie cu lotul de teren împădurit în partea în care familia V. a folosit conform partajului amiabil, s-au încălcat drepturile de proprietate ale acestei familii, asupra terenurilor moștenite. In acest caz, terenul reconstituit în favoarea numitei H. S. se suprapune peste terenurile solicitate de V. I. a i se reconstitui dreptul de proprietate. Întrucât V. I. a dovedit că el este îndreptățit la terenurile din amonte pe care l deține în urma partajului amiabil, s-a considerat întemeiată acțiunea sub acest aspect, astfel că, având în vedere dispozițiile art. III din Legea nr. 169/1998, instanța urmează a admite capătul de cerere privind anularea TP nr. 19.166/1995 eliberat în favoarea pârâtei H. S., ca fiind întemeiat. În ceea ce privește reconstituirea pe numele său a întregii suprafețe de teren împădurit solicitat în baza Legii nr. 247/2005, acest capăt de cerere nu poate fi admis, pentru că instanța de judecată nu poate, pentru prima dată, să dispună sub acest aspect, în prealabil fiind necesar să se pronunțe C. locală Maieru, pe rolul căreia se află cererea lui V. I., cu privire la restul suprafeței de teren cu vegetație forestieră, situat în ridul „Hargiulea” din hotarul localității Anieș. De asemenea, având în vedere că numai reclamantul V. I. este îndreptățit la reconstituire, fiind bunuri imobile moștenite toate de la părinții săi, nu și bunuri dobândite în timpul căsătoriei sale, acțiunea s-a admis numai față de V. I., nu și față de soția sa V. Letiția.

Având în vedere că acțiunea reclamantului V. I. a fost admisă, pârâta H. S. urmează a fi obligată să plătească acestuia suma de 900 lei cu titlu cheltuieli de judecată, justificat cu onorariu pentru avocat și onorariu expert, aceste cheltuieli neinfluențând cu nimic aspectul că acțiunea urmează a fi admisă numai în parte, capătul principal de cerere fiind tocmai anularea titlului de proprietate.

Împotriva sentinței expuse a declarat recurs, în termen legal, pârâta H. S., care a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii de anulare a titlului de proprietate. În ședința publică din 25.06.2008, recurenta, prin mandatar, a solicitat, în principal casarea cu trimitere spre rejudecare și doar în subsidiar modificarea sentinței, invocând în fapt motivele din cererea de recurs.Recursul a fost motivat prin cererea de recurs, în care s-a invocat nelegalitatea și netemeinicia sentinței, arătându-se că prima instanță nu s-a pronunțat asupra excepției inadmisibilității și cea a tardivității acțiunii, prin care reclamanții solicită anularea modului de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea recurentei, soluționând acțiunea pe alte temeiuri de drept decât cele invocate de reclamanți. Intimații V. I. și Letiția, prin avocat, au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului (f. 14).

Prin decizia civilă nr. 256/R/2008 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud s-a admis, ca fiind fondat, recursul declarat de pârâta H. S. împotriva sentinței civile nr. 254/2008 pronunțată de Judecătoria Năsăud în dosarul civil nr._, s-a casat în întregime sentința atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, Judecătoria Năsăud.

Tribunalul a conchis că recursul este fondat, fiind dat motivul de casare cu trimitere spre rejudecare, prevăzut de art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, necercetarea fondului pricinii cu care instanța a fost investită. Instanța de fond a fost investită cu o acțiune prin care reclamanții au solicitat anularea titlului de proprietate nr. 19.166/03.11.1995 emis pe numele pârâtei pentru teren cu vegetație forestieră, invocând în motivare dispozițiile art. 4 și 11 din Legea nr. 18/1991 iar, în fapt, au arătat că terenul cu care a fost pusă în posesie pârâta le aparține și aceasta nu este îndreptățită să beneficieze de reconstituirea dreptului de proprietate pentru acesta (f. 3-4 dosar fond). Prin precizarea de la fila 76 dosar fond, intitulată „notă explicativă”, reclamantul personal susține că pârâta H. S. a primit teren din proprietatea lor și se impune anularea titlului de proprietate, iar aceasta urmează să primească titlul de proprietate în altă parte sau de pe terenurile cu nr. top. 9802, 9803, 9804. Intimata, prin întâmpinarea depusă la fondul cauzei, a invocat două excepții: cea a inadmisibilității acțiunii și cea a tardivității acesteia. Prima instanță nu a pus în discuția părților aceste excepții și nici nu le-a soluționat în vreo modalitate, în conținutul sentinței nefiind făcută nici o mențiune în legătură cu aceste excepții. De asemenea, instanța de fond a admis acțiunea reclamanților și a dispus anularea titlului de proprietate emis pârâtei, statuând că aceasta nu este îndreptățită la reconstituire, deși prin acțiune reclamanții au invocat faptul că pârâta nu este îndreptățită la acel amplasament. Potrivit art. 129 Cod procedură civilă, instanței îi revine obligația de a califica acțiunea cu care este investită având în vedere atât motivele de drept, cât și cele de fapt invocate de reclamant. În speță, deși instanța de fond a fost investită cu o acțiune intitulată „în anularea titlului de proprietate”, potrivit motivelor invocate, acțiunea este una care se încadrează în dispozițiile art. III lit. a din Legea nr. 169/1997, în constatarea nulității titlului de proprietate pentru motivul că reclamanta nu este îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate pe amplasamentul indicat în titlul de proprietate. Cum prima instanță nu a soluționat acțiunea cu care a fost investită, statuând asupra însăși îndreptățirii reclamantei la reconstituire și nu doar cu privire la amplasamentul terenului și cum nu a soluționat nici excepțiile invocate, sentința este rezultatul necercetării fondului pricinii astfel că, în baza art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, recursul s-a admis și sentința a fost casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Pentru a se asigura o judecată unitară, în baza art. 312 alin. 3, sentința s-a casat în întregime, urmând ca în rejudecare să se facă aplicarea art. 315 Cod procedură civilă în privința dispoziției de respingere ca prematură a cererii de eliberare a titlului de proprietate în favoarea lui V. I., dispoziție care nu a fost criticată și se bucură de prezumția de legalitate și temeinicie. Cu ocazia rejudecării, instanța va pune în discuție excepțiile invocate și le va soluționa cu prioritate și doar în măsura în care acestea vor fi respinse va trece la soluționarea fondului. La soluționarea excepțiilor instanța va ține seama de faptul că reclamanții sunt terți față de titlul de proprietate și că acestora nu le-au fost comunicate actele de reconstituire emise în favoarea recurentei, că ei nu solicită anularea hotărârii Comisiei județene prin care s-a constatat calitatea recurentei de persoană îndreptățită să beneficieze de reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui teren cu vegetație forestieră ci se solicită doar constatarea nulității titlului de proprietate emis ulterior, invocând nelegala punere în posesie pe amplasamentul indicat în acest titlu. Se va avea în vedere faptul că punerea în posesie a pârâtei-recurente s-a efectuat ca urmare a reconstituirii dispuse în baza art. 41 din Legea nr. 18/1991 în calitate de coproprietară asupra cotei de 150/360 părți din terenul înscris în c.f. 1841 (top 9801, 9802, 9803, 9804) și că, potrivit art. 41 alin. 4 din Legea nr. 18/1991 beneficiarilor reconstituirii li se vor acorda terenuri din trupuri izolate sau la lizierea pădurii. Totodată, se va avea în vedere că reclamantul și fratele său (P.) au beneficiat în baza Legii nr. 18/1991 de reconstituire pentru teren cu vegetație forestieră de peste 1 ha în calitate de moștenitori ai proprietarilor deposedați, că diferența au solicitat-o în baza Legii nr. 247/2005 (f. 41-51 dosar fond), urmând să facă aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. 2 din Legea nr. 1/2000 modificată de Legea nr. 247/2005) dacă se va proba faptul că punerea în posesie a pârâtei s-a efectuat cu respectarea dispozițiilor art. 41 din Legea nr. 18/1991, modificată.

Prin sentința civilă nr. 3349/2011 dată de Judecătoria Năsăud în dosar nr._ s-a respins ca nefondată excepția inadmisibilității acțiunii civile formulată de reclamanți, excepție invocată de către pârâta H. S.; s-a respins ca nefondată excepția tardivității acțiunii civile formulată de reclamanți, excepție invocată de către pârâta H. S.; s-a respins ca nefondată acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanții V. I. și V. Letiția împotriva pârâtelor H. S., C. locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Maieru și C. județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Bistrița Năsăud; s-a respins ca nefondată cererea de intervenție accesorie (în sprijinul reclamanților) formulată de intervenienții V. P. și V.; s-a respins ca prematur formulată cererea de eliberare a titlului de proprietate în favoarea reclamantului V. I.; reclamanții au fost obligați să plătească pârâtei H. S. suma de 2300 lei cu titlu cheltuieli de judecată; intervenienții accesorii V. P. și V. T. au fost obligați să plătească pârâtei H. S. suma de 590 lei cu titlu cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reținut că prin T.P. nr._/1995 emis de pârâta C. județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Bistrița-Năsăud (aflat în copie la f. 5 din dosarul nr._ ) s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea pârâtei H. S., în calitate de moștenitoare a defunctei P. F., asupra unui teren cu vegetație forestieră în suprafața totală de 1 ha, în u.a. III, . ca vecinătăți la nord și est V. I., la sud H. F., iar la vest Ocolul Silvic – Sîngeorz-Băi. Pârâta H. S. a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în calitate de fiică a numitei P. F. (fostă P.), cerere înregistrată la Primăria comunei Maieru sub nr. 236/20.03.1991 și aflată în copie la fila 36 din dosarul_ . La cerere s-a anexat extrasul Cf 1841 Maieru nr. top 9801 (f. 37 din același dosar) în care numita P. F. este coproprietară tabulară cu o cotă de 150/360 părți asupra unui teren în suprafață de 5 ha și 7744 mp, precum și acte de stare civilă constând din certificat de căsătorie H. V. și P. S. și din Certificat de naștere P. S.. În consecință, s-a apreciat că pârâta H. S. a fost și este o persoană îndreptățită la reconstituire, urmând a analiza în cele ce urmează dacă pârâta H. S. a fost și este o persoană îndreptățită la amplasamentul indicat în titlul de proprietate. La data emiterii T.P. nr._/1995 era în vigoare Legea nr. 18/1991, fără modificările aduse prin Legea nr. 169/1997, nr. 1/2000 și nr. 247/2005, urmând a se verifica valabilitatea punerii în posesie în funcție de dispozițiile legale în vigoare la data emiterii titlului de proprietate. Potrivit dispozițiilor art. 41 alin. 4 din Legea nr. 18/1991, nemodificată, beneficiarilor reconstituirii li se vor acorda terenuri din trupuri izolate sau la liziera pădurii. Deci, în concepția Legii nr. 18/1991 nemodificată reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor cu vegetație forestieră nu se făcea pe vechiul amplasament. Potrivit Adresei nr. 3145/13.10.2010 emisă de Primăria comunei Maieru (f. 141) terenul ce vegetație forestieră din T.P nr._/1995 se află la liziera pădurii. Potrivit dispozițiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 1/2000 cu modificările și completările ulterioare ,,Drepturile dobândite cu respectarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, pentru care au fost eliberate adeverințe de proprietate, proces-verbal de punere în posesie sau titlu de proprietate, rămân valabile fără nici o altă confirmare”. În consecință, punerea în posesie a pârâtei H. S. cu terenul cu vegetație forestieră în suprafață de 1 ha, în u.a. III, .-a efectuat în conformitate cu dispozițiile art. 41 alin. 4 din Legea nr. 18/1991 nemodificată, pârâta H. S. fiind îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate pe amplasamentul indicat în titlul de proprietate. Față de cele arătate, s-a respins ca nefondată acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanți și, pe cale de consecință, s-a respins ca nefondată cererea de intervenție accesorie (în sprijinul reclamanților) formulată de intervenienții V. P. și V. T..

Dispoziția de respingere ca prematură a cererii de eliberare a titlului de proprietate în favoarea reclamantului V. I. din cuprinsul Sentinței civile nr. 254/2008 a Judecătoriei Năsăud nu a fost criticată în recurs, motiv pentru care se bucură de prezumția de legalitate și temeinicie, urmând a fi reiterată și în dispozitivul prezentei sentințe.

În baza art. 274 și următoarele Cod procedură civilă, reclamanții au fost obligați să plătească pârâtei H. S. suma de 2300 lei cu titlu cheltuieli de judecată ce constau din onorariu avocat în primul ciclu procesual (800 lei la fond – f. 162 și 164 și 900 lei în recurs – f. 25 și 26) și din onorariu parțial avocat în rejudecare la fond (600 lei – fila 230).

În baza aceluiași temei legal, intervenienții accesorii V. P. și V. T. au fost obligați să plătească pârâtei H. S. suma de 590 lei cu titlu cheltuieli de judecată ce constau din onorariu parțial avocat în rejudecare la fond (590 lei – f. 230).

Instanța nu a acordat cheltuielile de judecată solicitate de către pârâta H. S. cu titlu onorariu expert datorită lipsei înscrisurilor justificative.

Prin decizia civilă nr. 157/R/2012 s-a admis recursul declarat de reclamantul V. I. împotriva sentinței civile nr. 3349/2011 pronunțată de Judecătoria Năsăud la data de 30 noiembrie 2011 în dosarul nr._, s-a casat în tot hotărârea atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond, Judecătoria Năsăud, cu motivarea că din cuprinsul dosarului de fond rezultă că nu a fost întocmită vreo minută care să cuprindă soluția adoptată asupra acțiunii deduse judecății și care să constituie dispozitivul hotărârii pronunțate, lipsa minutei atrăgând nulitatea hotărârii.

Prin sentința civilă nr. 1564/2013 din dosar nr._ pronunțată de aceeași judecătorie s-a respins cererea de repunere pe rol formulată de reclamantul V. I.; s-a respins ca nefondată excepția tardivității acțiunii civile, invocată de către pârâta H. S.; s-a respins ca nefondată excepția inadmisibilității acțiunii civile, invocată de către pârâta H. S.; s-a respins ca prematur formulată cererea de eliberare a titlului de proprietate în favoarea reclamantului V. I.; s-a respins ca nefondată acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanții V. I. și V. Letiția împotriva pârâtelor H. S., C. locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Maieru și C. județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Bistrița-Năsăud; s-a respins ca nefondată cererea de intervenție accesorie (în sprijinul reclamanților) formulată de intervenienții V. P. și V. T.; reclamanții au fost obligați să plătească pârâtei H. S. suma de 4960 lei cu titlu cheltuieli de judecată; intervenienții accesorii V. P. și V. T. au fost obligați să plătească pârâtei H. S. suma de 1290 lei cu titlu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de la fila 162 s-a admis sesizarea din oficiu cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de judecată a reclamanților și intervenienților; s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 1565 din 26.06.2013 pronunțată de Judecătoria Năsăud în dosarul nr. 2638/R/265/2012 în sensul că s-a consemnat la paragrafele 7 și 8 în mod corect „suma de 4160 lei” în loc de „suma de 4960 lei”, respectiv „suma de 590 lei” în loc de „suma de 1290 lei”; s-au menținut restul dispozițiilor sentinței civile nr. 1565/2013.

Sentința s-a motivat după cum urmează.

Motivul pentru care s-a casat sentința civilă nr. 3349/2011 pronunțată de Judecătoria Năsăud a constat în lipsa minutei la dosarul cauzei, nemaifiind analizate motivele de recurs formulate de reclamantul V. I..Din analiza motivelor de recurs formulate, s-a constatat că acestea privesc în totalitate soluția pronunțată pe fondul cauzei și nu soluționarea excepțiilor invocate de părți în respectivul ciclu procesual, dintre care se enumeră: excepția inadmisibilității acțiunii civile, excepția tardivității acțiunii civile și excepția prematurității cererii de eliberare a titlului de proprietate în favoarea reclamantului V. I.. D. pentru care, soluționarea acestor excepții prin sentința civilă nr. 3349/2011 pronunțată în dosarul nr._ se bucură de prezumția de legalitate și temeinicie a puterii de lucru judecat, urmând a fi reiterate și în dispozitivul prezentei sentințe.

Dispoziția de respingere ca prematură a cererii de eliberare a titlului de proprietate în favoarea reclamantului V. I. din cuprinsul Sentinței civile nr. 254/2008 a Judecătoriei Năsăud nu a fost criticată în recurs (primul ciclu procesual), motiv pentru care se bucură de prezumția de legalitate și temeinicie, fiind reiterată și în dispozitivul sentinței civile nr. 3349/2011 (al doilea ciclu procesual).

În ceea ce privește excepția tardivității acțiunii civile, excepție invocată de către pârâta H. S., s-a reținut că reclamanții nu au solicitat anularea hotărârii Comisiei județene prin care s-a constatat calitatea pârâtei H. S. de persoană îndreptățită să beneficieze de reconstituirea dreptului de proprietatea asupra unui teren cu vegetație forestieră, ci doar constatarea nulității titlului de proprietate emis ulterior actelor de reconstituire, invocând nelegala punere în posesie pe amplasamentul indicat în titlu, nulitatea absolută a titlului de proprietate putând fi invocată oricând de către persoanele care justifică un interes legitim, motiv pentru care s-a respins ca nefondată excepția tardivității acțiunii civile.

Cu privire la excepția inadmisibilități acțiunii civile, reclamanții V. I. și V. Letiția sunt terți față de T.P nr._/1995 emis de pârâta C. Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Bistrița Năsăud și, în consecință, reclamanților nu le-au fost comunicate actele de reconstituire emise în favoarea pârâtei H. S. (propunerea comisiei locale și hotărârea comisiei județene). Față de cele arătate, instanța apreciază că reclamanții, în calitatea lor de terți, pot solicita în mod direct instanței de judecată constatarea nulității absolute a titlului de proprietate emis în favoarea pârâtei H. S. pentru motivul că aceasta nu este îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate pe amplasamentul indicat în titlul de proprietate, excepția inadmisibilității acțiunii civile invocată de către pârâta H. S. urmând a fi respinsă ca nefondată.

În ceea ce privește fondul cauzei, judecătoria a subliniat că obiectul cauzei, astfel cum a fost corect calificat din punct de vedere juridic de Tribunalul Bistrița Năsăud prin decizia civilă nr. 256/R/2008 din dosar nr._ (ceea ce a constituit unul dintre principalele motive de casare a sentinței civile nr. 254/2008) constă în anularea titlului de proprietate nr._/1995 emis de pârâta C. județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Bistrița-Năsăud în favoarea pârâtei H. S. (în calitate de moștenitoare a defunctei P. F. asupra unui teren cu vegetație forestieră în suprafață totală de 1 ha, în u.a. III, . prisma motivelor invocate, care se încadrează în dispozițiile art. III lit. a din Legea nr.169/1997, în constatarea nulității titlului de proprietate pentru motivul că pârâta H. S. nu este îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate pe amplasamentul indicat în titlul de proprietate. Prin urmare, instanța nu este investită cu verificarea legalității însăși a dreptului pârâtei H. S. la reconstituire, drept pentru care nu se pot analiza motivele cuprinse în cererea de recurs cu privire la soluționarea favorabilă a cererii de reconstituire, ci doar va verifica dacă punerea în posesie s-a efectuat potrivit dispozițiilor legale.

Pârâta H. S. a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în calitate de fiică a numitei P. F. (fostă P.), cerere înregistrată la Primăria .. 236/20.03.1991. La cerere s-a anexat extrasul Cf 1841 Maieru nr. top 9801, în care numita P. F. este coproprietară tabulară cu o cotă de 150/360 părți asupra unui teren în suprafață de 5 ha și 7744 mp, precum și acte de stare civilă, constând din certificat de căsătorie H. V. și P. S. și din Certificat de naștere P. S.. În consecință, pârâta H. S. a fost și este o persoană îndreptățită la reconstituire. Prin titlul de proprietate nr._/1995 emis de pârâta C. județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Bistrița-Năsăud s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea pârâtei H. S., în calitate de moștenitoare a defunctei P. F., asupra unui teren cu vegetație forestieră în suprafață totală de 1 ha, în u.a. III, . ca vecinătăți la nord și est V. I., la sud H. F., iar la vest Ocolul Silvic - Sîngeorz Băi. La data emiterii titlului de proprietate nr._/1995 era în vigoare Legea nr. 18/1991, fără modificările aduse prin Legea nr. 169/1997, nr. 1/2000 și nr. 247/2005, urmând ca valabilitatea punerii în posesie să se verifice în funcție de dispozițiile legale în vigoare la data emiterii titlului de proprietate. Așa cum a stabilit Tribunalul Bistrița-Năsăud prin decizia civilă nr. 256/R/2008 din dosar nr._, punerea în posesie a pârâtei H. S. s-a efectuat ca urmare a reconstituirii dispuse în baza art. 41 din Legea nr.18/1991 în calitate de coproprietară asupra cotei de 150/360 părți din terenul înscris în c.f. 1841 (top 9801, 9802, 9803, 9804). Potrivit art. 41 alin. 4 din Legea nr.18/1991 beneficiarilor reconstituirii li se vor acorda terenuri din trupuri izolate sau la lizierea pădurii. Dacă se va proba faptul că punerea în posesie a pârâtei s-a efectuat cu respectarea dispozițiilor art. 41 din Legea nr.18/1991, modificată, instanța va trebui să facă aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. 2 din Legea nr.1/2000 modificată de Legea nr.247/2005. Potrivit dispozițiilor art. 41 alin. 4 din Legea nr. 18/1991 nemodificată, beneficiarilor reconstituirii li se vor acorda terenuri din trupuri izolate sau la liziera pădurii. Deci, în concepția Legii nr. 18/1991 nemodificată, reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor cu vegetație forestieră nu se făcea pe vechiul amplasament, principiu ce a fost reglementat de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997. Totodată, art. 2 alin. 2 din Legea nr. 1/2000 statuează faptul că drepturile dobândite cu respectarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, pentru care au fost eliberate adeverințe de proprietate, proces-verbal de punere în posesie sau titlu de proprietate, rămân valabile fără nicio altă confirmare. Terenul cu vegetație forestieră din titlul de proprietate nr._/1995 se află la liziera pădurii, astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat de expert Breier I. N. depus pentru termenul din 17.03.2008 în dosarul nr._ (a se vedea planurile de situație 1și 2 de la filele 83, respectiv84 din acest dosar), dar și din adresa nr. 3145/13.10.2010 emisă de Primăria comunei Maieru (fila 141 din dosarul nr. 2002/R/265/2008). Susținerea recurentului referitoare la faptul că art. 41 alin. 4, normă specială referitoare la păduri (invocată de instanța de fond), se interpretează prin norma de drept comun art. 13 alin. (2), în sensul că reconstituirea în cazul pădurilor se face din trupuri izolate sau la liziera pădurii, dar în principiu pe vechiul amplasament și excepțional pe un alt amplasament nu poate fi reținută deoarece această regulă privește doar terenurile cooperativelor agricole de producție situate în extravilanul localităților situate în zona colinară. Punerea în posesie a pârâtei H. S. cu terenul cu vegetație forestieră în suprafață de 1 ha, în u.a. III, .-a efectuat în conformitate cu dispozițiile art. 41 alin. 4 din Legea nr. 18/1991 nemodificată, pârâta H. S. fiind îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate pe amplasamentul indicat în titlul de proprietate, care este valabil fără nicio confirmare, în temeiul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 2/2001. În aceste condiții, nu a procedat la analiza aspectului constând în verificarea dacă punerea în posesie a pârâtei H. S. s-a făcut sau nu pe vechiul amplasament, regulă introdusă o dată cu . Legii nr. 1/2001 în cazul cererilor pentru reconstituirea dreptului de proprietate atât pentru terenurile agricole, cât și pentru terenurile forestiere.

Față de cele arătate, s-a respins ca nefondată acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanți și, pe cale de consecință, s-a respins ca nefondată cererea de intervenție accesorie (în sprijinul reclamanților) formulată de intervenienții V. P. și V. T..

În data de 21.06.2013, ora 15⁰⁰, după strigarea cauzei și rămânerea în pronunțare, reprezentantul reclamantului a depus la registratura instanței o cerere de repunere pe rol a cauzei în vederea încuviințării și administrării probei cu înscrisurile atașate. Teza probatorie ar fi constat în înlăturarea excepției de prematuritate și în dovedirea fără echivoc a calității de proprietari asupra terenurilor înscris în titlul de proprietate a pârâtei. Ca temeiul de drept al acestei cereri a fost indicat art. 151 Cod procedură civilă. Ulterior, în data de 25.06.2013, reprezentantul reclamantului a depus precizări la cererea de repunere pe rol, invocând faptul că există o situație care impune noi lămuriri, constând în faptul că prin adresa nr. 448/p/20.06.2013, . faptul că terenul cu vegetație forestieră din titlul de proprietate nr._/1995 nu se suprapune cu liziera pădurii. Potrivit art. 151 Cod procedură civilă, pricina poate fi repusă pe rol dacă instanța găsește necesare noi lămuriri. Această situație nu este incidentă în cauză, soluția instanței fiind întemeiată pe probele legal administrate, a dispozițiilor legale în această materie și în limitele motivelor de recurs și a recomandărilor instanței de control judiciar. Înscrisurile depuse în probațiune o dată cu cererea de repunere de rol nu pot fi supuse analizei în condiții de legalitate și contradictorialitate. Mai mult decât atât, în cuprinsul motivelor de recurs formulate la data de 27.02.2012 împotriva sentinței civile nr. 3349/2011 și nici ulterior, până la închiderea dezbaterilor, nu s-a contestat conținutul adresei nr. 3145/13.10.2010 emisă de Primăria comunei Maieru (fila 141 din dosarul nr. 2002/R/265/2008) și nici nu s-a invocat faptul că terenul pus în posesie nu s-ar fi aflat la liziera pădurii, cu toate că acest aspect a stat la baza soluției dispuse în dosarul nr. 2002/R/265/2008. Totuși, din analiza succintă a înscrisurilor atașate cererii de repunere pe rol, s-a apreciat că nu sunt necesare noi lămuriri, raportat la conținutul adresei nr. 448/p/20.06.2013 emisă de . se comunică faptul că terenul cu vegetație forestieră din titlul de proprietate nr._/1995 „nu se suprapune cu liziera pădurii”) și al procesul-verbal nr. 20.06.2013 (în care se precizează că limita din aval, astfel cum a fost indicată de numita V. E., nu se suprapune cu liziera pădurii). Faptul că la momentul actual, la mai bine de 18 ani de la emiterea titlului de proprietate nr._/1995, terenul reconstituit nu se suprapune cu liziera pădurii, nu înseamnă că la momentul punerii în posesie terenul nu s-a aflat la liziera pădurii. Această concluzie rezultă atât din expertizele efectuate în cauză, cât și din planșele foto anexate la cererea de repunere pe rol, din care rezultă cu claritate că terenul împricinat este situat la marginea pădurii, o suprapunere efectivă cu liziera (marginea pădurii) fiind imposibilă.

În baza art. 274 și următoarele Cod procedură civilă, reclamanții au fost obligați să plătească pârâtei H. S. suma de 4160 lei cu titlu cheltuieli de judecată, ce constau din suma de 2300 lei cheltuieli de judecată stabilite prin sentința civilă nr. 3349/2011 (800 lei onorariu avocat dosar nr._ – fond, 900 lei onorariu avocat dosar nr._ – recurs, 600 lei parte onorariu avocat dosar nr. 2002/R/265/2008 – rejudecare fond, potrivit chitanței de la fila 230), 1860 lei onorariu avocat potrivit chitanțelor nr. 2079/27.08.2012 și nr. 2213/05.06.2012 din prezentul dosar.

În baza aceluiași temei legal, intervenienții accesorii V. P. și V. T. au fost obligați să plătească pârâtei H. S. suma de 590 lei cu titlu cheltuieli de judecată ce constau din onorariu parțial avocat în dosar 2002/R/265/2008 – rejudecare fond, potrivit chitanței de la fila 230).

Împotriva sentinței expuse a declarat recurs, în termen legal, reclamantul V. I., prin care a solicitat admiterea acestuia, modificarea în parte a hotărârii în sensul admiterii capătului de cerere privind anularea titlului de proprietate nr. 19.166/3.11.1995; cu cheltuieli de judecată în toate ciclurile procesuale, aducând sentinței criticile ce succed.

Instanța de fond nu a respectat dispozițiile legale în materie și nu a dat eficiență probelor administrate în cauză, respectiv: xerocopia de pe Titlul de proprietate nr._; documentația care a stat la baza eliberării titlului de proprietate în favoarea pârâtei H. S.; raportul de expertiză topo întocmit în cauză de expert B. L. și completarea acestui raport; declarațiile martorilor H. F., S. A. și Ometita A.; partajul amiabil, partajul consacrat și legislativ, încheiat între familii între cele două războaie mondiale, respectiv între familia V. Ș. și P. V. și Saveta în ceea ce privește modalitatea de folosință asupra imobilelor terenuri moștenite de la antecesorul comun P. I.; harta amenajistică care dovedește în mod irefutabil că terenul reconstituit în favoarea pârâtei H. S. se suprapune peste terenurile solicitate; înscrisurile noi pe care le-a depus prin cererea de repunere pe rol. Procedând în acest fel, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, cu ignorarea dispozițiilor legale în materie, neținând cont de o stare de fapt existentă între cele două familii care conform dispozițiilor imperative ale art. 730 alin. 1 Cod civil, cât și a art. 673 Cod procedură civilă – „familiei V. i-a revenit porțiunea din amonte”, astfel că, potrivit art. 969 și art. Cod civil, familia P. este ținută de acest partaj amiabil și obligată să suporte efectele juridice ale acestuia. Este adevărat că terenul era deținut în coproprietate atât de familia V., cât și de familia P., dar regimul juridic de folosință/posesie și dispoziție a acestei coproprietăți a fost stabilit prin partajul susmenționat, terenul fiind utilizat/folosit în pașnica folosință de familii în condițiile sus menționate, prevăzute imperativ și asumate fără nici o obiecție în actul sus menționat. Deși a arătat faptul că pârâta H. S. a fost pusă în posesie cu lotul de teren împădurit în partea în care familia recurentului a folosit conform partajului amiabil, încălcându-i-se în mod flagrant drepturile de proprietate ale familiei asupra terenurilor moștenite, instanța de fond în mod temeinic nu a luat în considerare existența acestuia, în sensul în care s-a subrogat voinței intime manifestată de părți în ceea ce privește modul de folosință a respectivei suprafețe de teren forestier de mai bine de 80 de ani, răsturnând practic, prin soluția dată cele consfințite de părți. Pârâta H. S. nu a probat niciodată pe parcursul acestor cicluri procesuale că ar fi avut un minim drept de posesie, folosință, dispoziție asupra suprafeței de teren aflate în litigiu. Mai mult, nu a contestat dreptul recurentului prin nici un mijloc de probă (înscrisuri, declarații, interogatoriu, etc.), că respectiva suprafață de teren nu ar aparține lui V. I.. Instanța de fond, din motive necunoscute, a încălcat principiul contradictorialității și egalității de tratament, cât și a prevederilor art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă, în sensul că a remarcat existența a două înscrisuri ce emanau de la aceeași entitate, respectiv Primăria comunei Maieru (adresa nr. 13.10.2010 și adresa nr. 448/20.06.2013, procesul verbal din 20.06.2013), și care au stat la baza fundamentării/motivării sentinței recurate. Instanța de fond a dat chintesență unui act emanat în anul 2010, neținând cont de principiul subsecvent al realității ce au fost consemnate prin adresa nr. 448/20.06.2013. De asemenea, a fost privat de dreptul de a depune noi înscrisuri care la data la care instanța a intrat pe fondul cauzei nu avea cum să le depună, cu toate că a arătat în mod expres că a efectuat diligențele în vederea obținerii acestora (cu titlu de exemplu – adresa nr. 115/c – emisă de Arhivele Naționale în data de 27.06.2013). Instanța de fond nu a respectat principiile: contradictorialității, al tratamentului egal al armelor și al oralității în sensul că la ultimul termen de judecată cu toate că i s-a remis în timp util o cerere de strigare a cauzei la orele 14, motivată, prezentându-se dovezi în acest sens, a închis faza de probațiune și a decis în mod netemeinic și nelegal . fondul cauzei în lipsa reprezentantului său legal. În conformitate cu prevederile art. 13 alin. 2 din Legea nr. 18/1991: „atribuirea efectivă a terenurilor se face, în zona colinară, de regulă pe vechile amplasamente iar în zonele de câmpie, pe sole stabilite de comisie și nu neapărat pe vechile amplasamente, în cadrul perimetrelor actuale ale cooperativelor”. Astfel, legea prevede în mod imperativ în zona colinară, zona în care se află suprafața de teren forestier din litigiu, aflată în arealul comunei Maieru (aspect care este de notorietate publică și necontestat de nici una dintre părți). Regula generală (care în fapt emană din spiritul Legii nr. 18/1991 reflectând o chestiune normală, firească) este aceea că dreptul de proprietate se reconstituie cu prioritate maximă pe vechiul amplasament. D. în cazuri excepționale, ca o derogare de la acest principiu consacrat de lege, lege prevede o derogare specială, în sensul de a se putea eventual reconstitui dreptul de proprietate și pe un alt amplasament, conform prevederilor art. 41 alin. 4 din lege în trupuri izolate sau la liziera pădurii. În interpretarea sistematică logico-juridică a articolelor sus menționate ale Legii nr. 18/1991 rezultă că excepția are aplicabilitate doar în situația în care regula generală în mod practic nu se poate aplica. Pârâta, conform actelor deduse judecății, deținea și deține în mod egal o suprafață de teren forestier, în aval (și în prezent această suprafață de teren forestier poate fi solicitată de către pârâtă nefiind înregistrată nici o altă cerere de reconstituire asupra acesteia de o altă persoană). Ca atare, în conformitate cu jurisprudența CEDO – cu referire directă la cauza Toscuta și alții împotriva României, pârâta, practic, nu se află în rizico pericolul de a-și pierde reconstituirea dreptului de proprietate pe amplasamentul statuat între părți de mai bine de 80 de ani (conform actelor și înscrisurilor depuse la dosarul cauzei).

Intimata H. S., în termen util, a formulat și depus la dosar întâmpinare prin care s-a opus admiterii recursului (cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată suportate în calea de atac), susținând că sentința atacată, în întregime, prezintă atributele de legalitate și temeinicie, reiterând toate apărările ridicate în ciclurile procesuale anterioare.

Intervenienții V. P. și V. T., prin scriptul de la fila 29 au adus la cunoștința instanței că nu înțeleg să aibă vreo legătură cu cauza pendinte.

Recursul s-a apreciat a nu fi fondat și s-a respins ca atare.

Prima instanță a soluționat cauza cu respectarea întrutotul a dezlegărilor pe fond date de Tribunalul Bistrița-Năsăud prin decizia civilă nr. 256/R/2008.

Principala rezolvare de drept a instanței de control a fost aceea că reconstituirea dreptului de proprietate al pârâtei s-a săvârșit sub imperiul art. 41 din Legea 18/1991, în forma inițială, iar punerea în posesie trebuie să fie conformă cu prevederea alineatului 4 al aceluiași articol, unde se stabilește că suprafețele cu vegetație forestieră vor fi acordate din trupuri izolate sau la liziera pădurilor. Amplasamentul atribuit pârâtei respectă fără îndoială condiția legală de mai sus. În acest sens s-au supus evaluării două înscrisuri provenind de la . informații contradictorii. Primul este depus la fila 141 din dosarul nr. 2002/R/265/2008 și atestă că terenul pus în posesie pârâtei este situat la liziera pădurii, iar al doilea, existent în dosarul prezent (nr._ ) la fila 84, prin care se subliniază exact contrariul, adresa fiind emisă în baza unui proces verbal întocmit de organele silvice (f. 86). Judecătoria, în urma analizării lor, în mod întemeiat a înlăturat forța probantă a documentului secund prin prisma celorlalte probe efectuate în cauză. Astfel, expertizele întocmite de experții B. L. (f. 134-137, 154-156 din dosar nr._ ) și Breier I. N. (f. 78-91 din dosar nr. 2002/R/265/2008) poziționează limpede în schițele anexe rapoartelor terenul cu vegetație forestieră atribuit în proprietate intimatei H. S. ca fiind situat exact la marginea pădurii comunale și este despărțită de drumul de exploatare și de pârâtul Anieșul M. doar de o mică suprafață de natură fânaț (6249 mp) aflată în posesia reclamantului. Contrar punctului de vedere exprimat prin procesul verbal de la fila 86 este și prezentarea terenului redată de ortofotoplanul de la filele 88-89, 98-99 din dosarul prezent. Examinarea actului conduce cu evidență și cu certitudine la concluzia prezentată anterior, dovezile corelându-se între ele. În plus, se sesizează că delimitarea între pădurea rămasă în proprietatea comunei și cea restituită persoanelor fizice, inclusiv pârâtei, a avut loc în prezența și în baza afirmațiilor reprezentantului Ocolului Silvic Maieru, împrejurare menționată de expertul Breier I. N. în expertiza amintită. Tot printre sublinierile acestuia se regăsește și aspectul că pârâta comisie locală nu dispune de un nou amplasament pentru punerea în posesie a proprietății H. S., afirmație susținută de adeverința nr. 2385/11.08.2009 emisă de aceeași comună la solicitarea expertului, anexată raportului întocmit de acesta (f. 90). Nu în ultimul rând, și de o importanță majoră în cauză, este faptul că se verifică circumstanța a două persoane aflate în situații juridice identice, așa încât trebuie să li se aplice regimuri juridice egale, fiind nepermisă ruperea echilibrului echității. Aceasta întrucât și reclamantul a obținut teren în temeiul Legii 18/1991 nemodificată, prin titlul de proprietate nr. 19.166/14.01.1994 (f. 49 dosar nr._ ), restituit în natură, pe un amplasament limitrof cu cel al adversarei lui. Așa fiind, în mod logic, dacă suprafața lui trebuie și este la liziera pădurii comunale, atunci și cel al intimatei H. întrunește aceleași caracteristici. Prin raportare la starea de fapt evocată, de asemenea legal s-a dat eficiență articolului 2 alin. 2 din Legea 1/2000, aceasta fiind cea de-a doua îndrumare a deciziei de casare nr. 256/R/2008. În același context este de remarcat că în ceea ce o privește pe pârâtă, în retrocedare s-au putut îmbina două principii instituite de legea fondului, chiar pentru ipoteze distincte, cel din art. 41 alin. 4 cu cel al acordării reparației pe vechiul amplasament, sens în care tribunalul prin decizia de casare a reținut îndreptățirea intimatei la acordarea măsurii reparatorii „în calitate de coproprietară asupra cotei de 150/360 părți din terenul înscris în c.f. 1841 (top 9801, atribuit o parte prin titlul atacat, 9802, 9803, 9804)”.

Față de cele până acum reținute s-a apreciat că toate criticile recursului sunt nefondate, instanța de trimitere conformându-se limitelor între care s-a considerat necesară rejudecarea litigiului și a realizat o corectă interpretare a probelor administrate. Încălcarea principiilor ce guvernează procesul civil nu se va reține ca fiind un motiv ce ar conduce la admiterea recursului. Judecătoria a dat satisfacție cererii apărătorului ales al reclamantului de strigare a cauzei după ora 13, lăsând cauza la a doua strigare, respectiv la ora 13,20, însă solicitantul nu s-a prezentat în instanță (f. 81). Necesitatea repunerii pe rol a dosarului pentru ca reclamantul să prezinte și alte înscrisuri nu putea fi însușită de prima instanță. Procesul a parcurs anterior patru cicluri procesuale, perioadă de timp suficientă pentru ca reclamantul să-și procure toate actele necesare care să-i fundamenteze demersul în justiție. Depunerea lor după închiderea dezbaterilor nu obliga judecătoria să le mai aibă în vedere, dar totuși le-a examinat. Fiind înscrisuri noi în sensul art. 305 Cod procedură civilă, le poate folosi în recurs, însă tribunalul le-a acordat valoare probatorie similară cu cea atestată de sentință.

Recurentul a căzut în pretenții, este în culpă procesuală și a fost obligat să plătească intimatei H. S. suma de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, justificate cu plata onorariului avocațial.

În ceea ce privește dresarea în termenul legal a contestației în anularea deciziei civile citate, tribunalul reține că sesizarea tribunalului a avut loc la data de 13.11.2014, data ștampilei poștale de expediție către instanța de judecată (f.22 verso). Incidența prevederilor art. art. 319 alin. (2) teza a doua din codul de procedură civilă nu este controversată, ci unanim susținută de litiganți, text legal ce stipulează că "împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silita, contestația poate fi introdusa în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștința de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabila", disputa purtând asupra momentului la care contestatorii au luat la cunoștință despre această decizie, în circumstanțele în care aceștia, voluntar și integral, la data de 04.02.2014 au pus la dispoziția intimatei H. S., prin mandat postal, cheltuielile de judecata acordate in toate fazele procesuale, inclusiv cele acordate prin decizia civila nr. 455/R/2013. Împrejurarea că la acea dată ar fi avut cunoștința doar de minuta acestei hotărâri (informațiile fiind obținute de pe portalul instanțelor de judecata) si nu de hotărârea motivata nu atrage consecința necunoașterii deciziei ori a echivocității luării ei la cunoștință, cum nefondat susțin contestatorii. Pe de o parte achitarea benevolă a tuturor cheltuielilor de judecată în sarcină puse prin hotărârea judecătorească respectivă semnifică asumarea hotărârii judecătorești, lipsa diligenței în cunoașterea conținutului deciziei ce o execută benevol fiind imputabilă exclusiv debitorilor. Pe de altă parte și esențială în soluționarea excepției tardivității formulării contestației în anulare este dresarea la data de 13.01.2014 de către recurentul V. I., antecesorul contestatorilor,a cererii de eliberare a unei copii după decizia civilă nr. 455/21.11.2014 contestată. Prin urmare luarea la cunoștință a conținutului integral al deciziei este neechivocă. Chiar dacă termenul de 15 zile impus de lege pentru dresarea contestației în anulare s-ar calcula de la data achitării integrale a cheltuielilor de judecată datorate în cauza respectivă, 4.02.2014, el este cu mult depășit raportat la momentul formulării contestației, 13.11.2014.

În consecință, excepția tardivității formulării contestației în anulare fiind întemeiată, pentru considerentele de fapt și drept expuse urmează a fi admisă, cu consecința respingerii contestației în anulare ca tardiv formulată și a obligării contestatorilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial justificat cu chitanța de la fila 38, în sumă de 1500 lei, datorate conform art. 274 Cod proc. civ. intimatei H. S..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite, ca fiind întemeiată excepția tardivității contestației în anulare, invocată de intimata H. S., și în consecință:

Respinge, ca tardiv formulată, contestația în anularea Deciziei civile nr.455/R/2013 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud în dosar nr._, formulată de contestatorii V. Letiția, V. E., ambele cu domiciliul în ., județul Bistrița-Năsăud, V. V.-I., domiciliat în mun.D., ., județul Cluj, V. Pavel, domiciliat în ., județul Bistrița-Năsăud și B. L.-Ș., domiciliată în ., județul Bistrița-Năsăud, în contradictoriu cu intimații H. S., domiciliată în ., județul Bistrița-Năsăud, C. locală Maieru pentru reconstituirea dreptului de proprietate, cu sediul în com.Maieru, ., județul Bistrița-Năsăud și C. Județeană Bistrița-Năsăud pentru reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, cu sediul în mun.Bistrița, Piața P. R., nr.1, județul Bistrița-Năsăud.

Obligă contestatorii, în solidar, să plătească intimatei H. S. suma de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din data de 12 februarie 2015.

Președinte, Judecători, Grefier,

C. N. I. S. – I. S. B. V. V.

Red.dact. N.C. 17.02.2015

← Rezoluţiune contract. Decizia nr. 24/2015. Tribunalul BISTRIŢA...		Partaj judiciar. Decizia nr. 18/2015. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Rezoluţiune contract. Decizia nr. 24/2015. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD