Pretenţii. Încheierea nr. 134/2015. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD
| Comentarii |
|
Încheierea nr. 134/2015 pronunțată de Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD la data de 22-04-2015 în dosarul nr. 3203/112/2014
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BISTRIȚA-NĂSĂUD
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
ÎNCHEIEREA CIVILĂ NR. 134/F/2015
Ședința publică din data de 22 aprilie 2015
Tribunalul constituit din:
PREȘEDINTE: G. C. F., președinte secție
GREFIER: M. - M. E.
Pe rol fiind judecarea cauzei civile formulată de reclamantul D. C., împotriva pârâților D. E. C. și S. de A. Reasigurare Astra SA București, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru reclamant avocat M. T., pentru pârâta S. de A. Reasigurare Astra SA - consilier juridic C. E. Dicones, pentru pârâta D. E. C. se prezintă avocat B. M., cu împuternicire avocațială depusă la dosar, lipsă fiind reclamantul D. C. și pârâta D. E. C..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care:
Reprezentantul reclamantului, avocat M. T., arată că pârâta D. E. C. prin întâmpinarea depusă la dosar a invocat mai multe excepții, astfel, referitor la excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Bistrița-Năsăud invocată, arată că având în vedere că în cauză sunt doi pârâți și că principiul competenței alternative rezultată din acțiunea în asigurări acțiunea se poate depune la instanța de domiciliu a celui păgubit, apreciază că Tribunalul Bistrița-Năsăud este competent să soluționeze cauza, întrucât reclamantul are domiciliul pe raza de competență a acestei instanței.
Reprezentantul pârâtei, consilier juridic C. E. Dicones, arată că își susține poziția din întâmpinare referitor la excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Bistrița-Năsăud, apreciind că Tribunalul Cluj este competent teritorial să soluționeze pricina și prin prisma faptului că accidentul de circulație s-a petrecut pe raza județului Cluj, sucursala care a emis polița de asigurare RCA a fost sucursala Cluj care a și instrumentat dosarul de daună aferent, iar, de altfel, ar fi în interesul justiției ca și prezentul dosar să fie soluționat de către Tribunalul Cluj.
Reprezentantul pârâtei, avocat B. M., solicită admiterea excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Bistrița-Năsăud, apreciind că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 107 alin. 1 C.proc.civ., iar în subsidiar este de acord cu poziția societății de asigurare exprimată prin întâmpinare.
Tribunalul, având în vedere că aceste pretenții au la bază contractul de asigurare încheiat între cele două pârâte, pune în discuție dacă această cauză este de competența secției civile pure sau a instanței specializată în materia litigiilor între profesioniști.
Reprezentantul reclamantului, avocat M. T., arată că secția civilă pură este competentă să soluționeze prezenta cauză și nu secția specializată în materia litigiilor între profesioniști, întrucât nu suntem în situația ca despăgubirile să fie solicitate strict de partea vătămată sau păgubită în urma accidentului rutier, ci de rudele decedatului.
Reprezentantul pârâtei, consilier juridic C. E. Dicones, arată că lasă la aprecierea instanței soluționarea excepției.
Reprezentantul pârâtei, avocat B. M., solicită instanței admiterea excepției, apreciind că Tribunalul Specializat Cluj este competent să soluționeze pricina.
Tribunalul pune în discuția reprezentanților pârâtelor aplicabilitatea sau nu a dispozițiilor art. 115 alin. 3 C.proc.civ., care prevăd că în materia asigurării obligatorii de răspundere civilă, terțul prejudiciat poate introduce acțiune directă și la instanța domiciliului sau, după caz, a sediului său.
Reprezentantul pârâtei, consilier juridic C. E. Dicones, arată că, pe de o parte, în opinia sa legea specială este cea aplicabilă - art. 64 alin. (2) lit. a) din Ordinul CSA nr. 14/2011, iar pe de altă parte, terțul prejudiciat în acest caz nu este victima directă a accidentului, ci un aparținător care solicită daune morale deși nu a suferit vătămări corporale.
Reprezentantul pârâtei, avocat B. M., arată că ar putea fi aplicabile prevederile art. 115 pct. 3 C.proc.civ. referitoare la locul unde s-a produs riscul asigurat.
Având în vedere că excepția competenței primează soluționării tuturor celorlalte excepții, tribunalul reține cauza în pronunțare asupra acesteia, urmând ca pronunțarea să aibă loc azi, orele 14,00.
TRIBUNALUL
Deliberând constată,
Prin acțiunea civilă înregistrată la această instanță sub nr. de mai sus reclamantul D. C. a chemat în judecată pe pârâtele D. D. C. și S. de A. Reasigurare Astra S.A. București solicitând obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 300.000 euro cu titlu de daune morale și a cheltuielilor de judecată ocazionate în cauză.
În motivare s-a arătat că reclamantul este fratele numitului D. O., decedat la data de 20.11.2011, în urma unui tragic eveniment rutier ce a avut loc pe raza localității Iclod din județul Cluj.
Accidentul de circulație în urma căruia a decedat fratele a fost provocat de pârâta de rang I, care a condus autoturismul marca Rover, cu număr de înmatriculare_, asigurat în regim RCA de către pârâta de rang II.
Daunele morale se cuvin a fi plătite în solidar în temeiul răspunderii civile delictuale și a răspunderii civile pentru accidente auto pe baza poliței de asigurare RCA_/2011 cu valabilitate pe perioada 04.06._11.
S-a menționat că reclamantul a avut cu fratele său o relație deosebită, pe toate planurile, fiind apropiați ca vârstă și petrecându-și încă de mici foarte mult timp împreună.
Din momentul aflării veștii despre moartea tragică a acestuia și până în prezent reclamantul și toată familia sa au trăit doar zile grele și de restriște, fiind lipsiți de prezența luminoasă și spiritul mereu pozitiv ale fratelui.
Suferința psihică provocată de dispariția fulgerătoare și nedreaptă a fratelui în accidentul stupid de circulație l-a măcinat și devastat pe reclamant, iar această suferință continuă și astăzi, evenimentul în care acesta a dispărut din viața reclamantului provocându-i un grav prejudiciu afectiv.
Fiind un profesionist excelent și un om de o extraordinară valoare intelectuală și morală, fiind un deosebit om de comunicare și de onoare, reclamantul și familia sa au fost tot timpul avantajați și priviți cu aceeași simpatie și prețuire cu care era privit fratele.
Datorită poziției sociale, a competențelor profesionale deosebite ale fratelui întreaga familie a reclamantului a avut avantaje atât materiale, cât și profesionale, dar mai ales stimă și prețuire, adică avantaje morale.
S-a subliniat că repararea daunelor morale constituie o componentă importantă a răspunderii civile, iar această răspundere are ca scop nu numai repararea daunelor materiale, ci și a celor morale, iar repararea prejudiciilor corespunde unor necesități sociale.
În literatura juridică și în practica judiciară s-a admis că pentru a interveni răspunderea civilă delictuală trebuie îndeplinite condițiile de existență ale acesteia (elementele constitutive) și anume: prejudiciul (material sau moral), fapta ilicită, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, culpa sau vinovăția autorului faptei ilicite.
În cazul de față, elementele sus arătate există în mod cumulativ în ceea ce privește pe pârâta de rang I, iar prin efectul asigurării de răspundere civilă pentru accidente - polița nr._/2011 aceste elemente există și în ceea ce privește pe pârâta de rang II.
În drept, s-au invocat prevederile art. 1381 și următoarele din Codul civil, prevederile Legii nr. 136/1995.
Prin întâmpinarea depusă la dosar de pârâta S. de A. Reasigurare Astra S.A. București, în termenul legal prevăzut de art. 201 C.proc.civ. (f. 35) s-a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca tardiv introdusă, respectiv ca neîntemeiată.
În motivare s-a arătat că după cum chiar reclamantul a învederat, pe rolul Judecătoriei G. există dosarul nr._, în care împotriva pârâtei de rang I s-a pornit urmărirea penală pentru infracțiunea de ucidere din culpă.
În cadrul respectivului dosar reclamantul putea și trebuia să se constituie ca parte civilă, în condițiile art. 20 din Codul de procedură penală. După cum o arată extrasul din portal just.ro reclamantul nu s-a constituit parte civilă până la începerea cercetării judecătorești, ceea ce atrage inadmisibilitatea acțiunii.
De asemenea, chiar dacă ar fi dorit să se prevaleze de dispozițiile art. 27 alin. (1) din Codul de procedură penală reclamantul putea și trebuia să observe că dreptul la acțiune este supus termenului de prescripție, în acest sens pronunțându-se instanța supremă prin decizia nr. 3562 din 20 noiembrie 2013 (atașată), înalta Curte de Casație și Justiție reținând ca regulă că „termenul de prescripție începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut de existența pagubei și a persoanei vinovate”.
În speță, faptul ilicit cauzator de prejudicii și existența prejudiciului au fost cunoscute la data decesului victimei accidentului de circulație.
Problema litigioasă ce se impune a fi soluționată este reprezentată de data de la care începe să curgă termenul de prescripție, raportat la identificarea, din perspectiva celui vătămat, a persoanei vinovate.
Reclamantul a susținut că prescripția a început să curgă la data la care, prin hotărâre judecătorească definitivă, a fost stabilit gradul de culpă al autorului accidentului și răspunderea sa penală, acesta fiind condamnat pentru ucidere din culpă.
Înalta Curte apreciază că această interpretare contravine dispozițiilor speciale în materia prescripției extinctive, „existența unui proces penal, neconstituind, [...] un caz de întrerupere a cursului prescripției.
Astfel, o asemenea interpretare este aplicabilă, așa cum judicios a reținut instanța de apel, numai în situația în care acțiunea civilă ar fi fost pornită în cadrul procesului penal și ar fi rămas nesoluționată [...].
Or, în cazul dedus judecății se constată că reclamanții nu au uzitat de calea procedurală pusă la dispoziția sa de legea procesual penală, întrucât nu s-au constituit părți civile în procesul penal.
Pe de altă parte, [...] persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubei materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune. Judecata în fața instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.
Aceasta este situația vizată de principiul potrivit căruia penalul ține în loc civilul, aplicabil însă, doar în situația în care, în fața instanței civile, partea vătămată care nu s-a constituit parte civilă a intentat un proces, în termenul general de prescripție, judecata în fața instanței civile urmând a fi suspendată până la soluționarea laturii penale".
Față de data producerii nefericitului eveniment - 20.11.2011 – și raportat la data introducerii acțiunii s-a apreciat că a intervenit termenul de prescripție, iar în acest sens fiind invocată excepția intervenției prescripției.
De asemenea, raportat la prevederile art. 27 alin. (7) Codul de procedură penală trebuie arătat că, în eventualitatea în care excepțiile mai sus ridicate sunt considerate insuficient argumentate, prezenta cauză se impune a fi suspendată până la soluționarea procesului penal în primă instanță.
În ceea ce privește competența teritorială a instanței, se apreciază că reclamantul trebuia să observe dispozițiile art. 107 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ori, dând câștig de cauză principiului "specialia generalibus derogant", să observe prevederile art. 64 alin. (2) lit. a) din Ordinul CSA nr. 14/2011 ("Acțiunea în justiție împotriva asigurătorului RCA poate fi exercitată, în mod alternativ, la oricare dintre sediile asigurătorului, respectiv sediul social ori sucursala care a emis polița de asigurare RCA sau sucursala care a lichidat dauna").
Or, se observă cu claritate că sucursala emitentă a poliței de asigurare a fost sucursala Cluj, care a și instrumentat dosarul de daună aferent. De altfel, este evident că nefericitul eveniment s-a petrecut în județul Cluj și ar fi în interesul justiției ca și prezentul dosar să fie dedus spre soluționare Tribunalului Cluj. Față de aceste aspecte, s-a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Bistrița-Năsăud.
Cererea reclamantului este netimbrată, raportat la dispozițiile O.U.G. nr. 80/2013. Se arată că legiuitorul, prin art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 înțelege să scutească de la plata taxei judiciare de timbru cererile referitoare la cauzele penale, respectiv la pretențiile civile în cadrul cauzelor penale, iar nu pretențiile civile exercitate pe calea unei acțiuni separate. În acest sens, s-a invocat excepția netimbrării cererii.
În materie de răspundere civilă auto obligatorie, legiuitorul a reglementat cu strictețe modul de stabilire a despăgubirilor către terțele persoane păgubite, acoperind o arie mult mai restrânsă decât cea conferită de Codul civil în materie de răspundere civilă delictuală. Astfel, din rațiuni economice, asigurătorul RCA preia prin contract, în condițiile legale, doar o parte din răspunderea conducătorului auto vinovat, restul rămânând în sarcina sa exclusivă.
În ceea ce privește despăgubirile acordate reclamantului, societatea pârâtă răspunde în raport de întinderea răspunderii asiguratului, iar repararea daunelor materiale și morale poate fi efectuată numai în condițiile și în limitele stabilite de art. 24 din Normele RCA aprobate prin Ordinul CSA nr. 5/2010 (în vigoare la data producerii evenimentului asigurat), dacă acestea sunt probate și justificate și nu au fost despăgubite din fondurile de asigurări sociale.
Potrivit capitolului II Stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului - art. 49 pct. 2 din Normele Ordinului CSA nr. 5/2010: „La stabilirea despăgubirilor în cazul [...] decesului unor persoane se au în vedere următoarele: [...] 2. în caz de deces:
a) cheltuielile de înmormântare, inclusiv pentru piatra funerară, precum și cele efectuate cu îndeplinirea ritualurilor religioase, probate cu documente justificative;
b) cheltuielile cu transportul cadavrului, inclusiv cele de îmbălsămare, probate cu documente justificative, de la localitatea unde a avut loc decesul până la localitatea în care se face înmormântarea;
c) veniturile nete nerealizate și alte eventuale cheltuieli rezultate în perioada de la data producerii accidentului și până la data decesului, prevăzute la pct. 1, dacă acestea au fost cauzate de producerea accidentului;
d) daunele morale: în conformitate cu legislația și jurisprudența din România".
Prin urmare, despăgubirile materiale urmează a fi corect dimensionate, în măsura în care sunt dovedite, căci pârâta, în calitate de asigurător de răspundere civilă, nu poate acoperi decât strict prejudiciile cauzate ca urmare a evenimentului rutier.
Cu privire la daunele morale, s-a solicitat diminuarea cuantumului acestora,
deoarece nu este just apreciat de reclamant, fiind disproporționat în raport cu
prejudiciile suferite, întrucât, deși nu se poate realiza o reparare efectivă a acestui prejudiciu, se impune a se asigura o compensație echitabilă pentru prejudiciul cauzat în raport de suferințele psihice cauzate ca urmare a accidentului.
Cuantumul daunelor morale trebuie stabilit de instanță astfel încât să reprezinte o compensare a suferinței morale a reclamantului. Cuantificarea acestei suferințe este în mod obiectiv greu de realizat în termeni pecuniari însă practica judiciară a stabilit anumite criterii și a concretizat modul de determinare a despăgubirilor.
Sumele solicitate cu titlu de daune morale sunt excesive, prin raportare la practica consacrată în materie, astfel că pot fi considerate că depășesc scopul acoperirii prejudiciului, constituind un venit nejustificat pentru reclamant.
Raportat la jurisprudența instanțelor naționale în această materie, stabilirea unor daune morale la nivelul celor solicitate ar reprezenta o sarcină excesivă, suplimentară și disproporționată raportat la prejudiciul moral efectiv suportat de către reclamant. În speță, se impune a se face aplicarea principiului proporționalității, astfel încât rezultă ca necesară asigurarea unui echilibru între sancțiune și comportament.
Totodată, la stabilirea cuantumului daunelor morale nu trebuie să se tindă către atingerea limitei maxime de despăgubire prevăzută prin ordinul aplicabil, ci, despăgubirea acordată trebuie să fie apreciată de către instanță în mod rezonabil și echitabil, pentru a se evita obținerea unui câștig necuvenit.
Regula care cârmuiește repararea prejudiciului în materia asigurărilor este aceea că se au în vedere numai prejudiciile efective suferite, nu și beneficiul nerealizat.
Ori, având în vedere cuantumul despăgubirilor solicitate, se pune întrebarea: Dacă nu s-ar fi produs accidentul, oare reclamantul avea o situație materială atât de bună astfel încât să asigure 300.000 euro? Sau, dacă nu ar fi fost instituită obligația asigurării autoturismelor și nu ar fi existat asigurător, atunci instanța ar obliga conducătorul auto răspunzător de producerea accidentului la plata unor despăgubiri la fel de mari?
Faptul că despăgubirile urmează să fie preluate de asigurătorul RCA în baza unui contract de asigurare nu poate constitui motiv de amplificare a nivelului acestor despăgubiri numai pentru că "are cine și de unde să plătească". O astfel de abordare, fără justificare în prevederile legale, creează grave discrepanțe între diversele categorii de victime, deși nu se poate considera că durerea pricinuită prin deces ar fi mai mică în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție pentru care nu există asigurător care să preia plata daunelor morale.
S-a învederat că, potrivit practicii constante a Curții de Apel Cluj (hotărârea pronunțată în dosarul nr._ ), pentru o faptă de omor deosebit de grav, deci pentru săvârșirea unei infracțiuni mult mai grave, instanța de apel a condamnat inculpatul să achite fiecăreia dintre părțile civile suma de 15.000 euro. Și atunci, se pune întrebarea, oare cum ar putea fi obligată pârâta de rang II, care nici măcar nu a săvârșit o infracțiune, la plata unei sume mai mari decât cea la care este obligat un inculpat în mod obișnuit pentru o infracțiune extrem de gravă?
Se apreciază că instanța învestită cu soluționarea unor astfel de cereri de despăgubire trebuie să țină seama și de faptul că vătămarea corporală a fost produsă din culpă, iar nu cu intenție. La stabilirea cuantumului despăgubirilor, acest aspect are o mare relevanță și nu poate fi ignorat. Este adevărat că asigurătorul preia răspunderea civilă, însă preia repararea prejudiciului la care pârâta de rând I ar fi fost obligată, raportat la propriile posibilități de acoperire a prejudiciului și în niciun caz nu ar trebui raportată despăgubirea ce urmează a fi acordată la disponibilitățile bănești pe care o terță persoană - respectiv societatea de asigurare - le are.
Motivarea instanței trebuie să vizeze între altele și identificarea unor criterii obiective concrete, de exemplu situația materială a reclamantului, precum și raportarea despăgubirilor acordate la condițiile socio-economice individuale ale reclamantului și ale pârâtei de rând I.
În concluzie, se afirmă că nu se contestă suferința provocată reclamantului prin decesul persoanei apropiate, dar nivelul daunelor morale trebuie să fie în limite rezonabile, în concordanță cu jurisprudența în materie, cu venitul mediu pe cap de locuitor și cu nivelul general de dezvoltare economică a României. Pretențiile reclamantului sunt mari, în condițiile actualei crize economice de care nu trebuie să se facă abstracție.
De altfel, chiar jurisprudența de dată recentă a Tribunalului Bistrița-Năsăud (sentința civilă nr. 423/2013 pronunțată în dosarul nr._ ), cenzurează drastic pretențiile reprezentând daune morale ale rudelor persoanelor decedate în urma unui accident cu mai multe victime.
În același sens, al cenzurării drastice ai pretențiilor părților civile în privința daunelor morale s-a pronunțat instanța supremă prin decizia nr. 115A din 29.04 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr._ .
Trebuie subliniat și aspectul că doctrina și jurisprudența de dată recentă în mod covârșitor au apreciat că daunele morale trebuie, la rândul lor, dovedite, esențiale fiind nu simplul aspect al producerii decesului ca urmare a unui eveniment nefericit, ci prejudiciul moral suferit de către reclamant. Or, reclamantul nu face dovada acestuia și nici nu înțelege să propună probe în acest sens, drept pentru care pretențiile sale sunt nefondate.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 205 și urm., art. 194 din C.proc.civ., Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare, Ordinul CSA nr. 5/2010, art. 20 și urm. C.proc.pen., art. 29 OUG nr. 80/2013.
Prin întâmpinarea depusă la dosar de pârâta D. D. C. la data de 20 martie 2015 (f. 111) s-a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, în principal și nefondată, în subsidiar; obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare s-a arătat că pârâta a fost constant citată la o adresă la care nu a locuit niciodată: în Cluj-N., Calea Dorobanților, nr. 112, ., județul Cluj. Este real că în urmă cu mai mulți ani a locuit la o adresă apropiată în Cluj-N., ., ..
De mai bine de 3 ani locuiește însă la adresa din Cluj-N., Aiudului, nr. 26 B, ., împreună cu soțul și copiii săi. Rezultatul comunicării actelor de procedură la o adresă la care nu a locuit, a fost aceea a privării sale de dreptul de a depune întâmpinare, cu consecința decăderii din dreptul de a mai formula apărări și a solicita probe în dosar.
În consecință toate actele de procedură întocmite până în prezent sunt lovite de nulitate, conform art. 175 C.proc.civ., urmând a fi desființate. Ca urmare a constatării acestei nulități, s-a solicitat a se dispune repunerea pârâtei în termenul de a depune întâmpinare, conform art. 186 C.proc.civ.
A fost invocată excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Bistrița-Năsăud.
În temeiul art. 107 alin. 1 C.proc.civ. cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază pârâtul.
Această regulă generală se aplică în prezenta cauză, lucru care atrage necesitatea declinării competenței instanței de judecată în favoarea Tribunalului specializat Cluj, ca fiind instanța de la locul de domiciliu al pârâtei.
Nu se aplică în cauză competența teritorială alternativă, conform art. 113 pct. 9 C.proc.civ.
Chiar dacă s-ar face trimitere la o astfel de competență alternativă, trebuie avut în vedere că fapta a fost săvârșită în localitatea Iclod, județul Cluj, acolo s-a creat și prejudiciul, iar competența este tot a instanțelor din județul Cluj.
Prin prisma art. 112 C.proc.civ., pârâta fiind debitorul principal, alternativa în funcție de pluralitatea de pârâți atrage tot competența instanțelor clujene. Apoi, dacă s-ar invoca art. 115 C.proc.civ., s-ar putea aplica doar prevederea de la pct. 3, locul producerii riscului asigurat, adică în Cluj.
S-a invocat excepția de conexitate. Cum a arătat chiar reclamantul în cererea de chemare în judecată, pârâta este trimisă în judecată în dosarul penal nr._ la Judecătoria G., pentru săvârșirea infracțiunilor de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. 1 și 2 din Codul penal și vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 1 și 3 din Codul penal, cu aplicarea art. 33 lit. b din Codul penal.
În acest proces penal s-au constituit parte civilă D. A. M. - soția victimei D. O. S. și cele două fiice minore D. M. și D. L..
Observăm că acțiunea civilă, pornită de moștenitorii defunctului D. O., este judecată în cadrul dosarului penal.
În conformitate cu prevederile art. 139 alin. 1 C.proc.civ. "Pentru asigurarea unei bune judecăți, în primă instanță este posibilă conexarea mai multor procese în care sunt aceleași părți sau chiar împreună cu alte părți și al căror obiect și cauză au între ele o strânsă legătură".
Se impune trimiterea prezentului dosar completului de judecată investit cu judecarea dosarului nr._ pentru discutarea acestei excepții și admiterea ei. Este foarte important de subliniat faptul că în procesul penal este chemat în calitate de parte responsabilă civilmente CNANDR, entitate care este singura responsabilă de producerea accidentului.
În ipoteza respingerii cererii de conexitate, s-a solicitat a se dispune suspendarea judecării prezentei cauze până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr._, în temeiul art. 413 pct. 2 C.proc.civ. în principal și pct. 1 în subsidiar.
A fost invocată și excepția de inadmisibilitate. Așa cum s-a arătat mai sus, din partea succesorilor defunctului D. O. S. s-a formulat o cerere de constituire de parte civilă prin care se solicită, în contradictoriu cu pârâta și societatea de asigurări sumele de 10.342.209 RON cu titlu de daune materiale și morale, suma de 14.277 RON daune materiale și suma de 1.500.000 lei daune morale.
Reclamantul, nu participă în dosarul penal, dar potrivit art. 27 din noul Cod de procedură penală dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune. Din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă foarte limpede că reclamantul nu solicită plata sumelor cu titlu de daune, în calitate de parte vătămată, ci în calitate de succesor al defunctului său frate.
În înțelesul dat de lege, succesor este sinonim cu moștenitor. Calitatea de succesor de care se prevalează reclamantul este cea legală, nu testamentară. În această calitate el este înlăturat de la moștenire de fiicele și soția supraviețuitoare a defunctului D. O.. Reclamantul nu are calitate de succesor după defunctul său frate.
Potrivit art. 964 din Codul civil, principiile generale ale devoluțiunii legale a moștenirii sunt: Rudele defunctului vin la moștenire în următoarea ordine: a) clasa întâi: descendenții;/ b) clasa a doua: ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați;/c) clasa a treia: ascendenții ordinari;/d) clasa a patra: colateralii ordinari.
Acțiunea promovată de reclamant este inadmisibilă pentru că îi lipsește calitatea specială prevăzută de legea penală, anume aceea de succesor.
Nici legea civilă nu îl îndreptățește pe reclamant să solicite daune în calitate de rudă cu defunctul, el nefiind moștenitor al acestuia. Dacă s-ar trece peste excepția de inadmisibilitate a acțiunii, atunci reclamantul nu are calitate procesuală activă, astfel că în subsidiar s-a ridicat această excepție derivată din cea a inadmisibilității.
Între titularul cererii și titularul dreptului, nu există o identitate, cererea o formulează reclamantul, dar titulari ai dreptului sunt moștenitorii defunctului, care de altfel au formulat o cerere proprie în cadrul dosarului penal.
Acțiunea este și nefondată. Pârâta nu este vinovată de producerea accidentului rutier în care a fost victimă fratele reclamantului. Vinovat de producerea accidentului rutier este CNADNR, care este administratorul porțiunii de drum unde a avut loc accidentul. Deși era sezonul rece, CNADR S.A., ca și administrator de drum nu a făcut nimic pentru a asigura condițiile optime de circulație pe drumurile publice, cum ar fi patrularea drumurilor, aruncarea preventiv cu material antiderapant și din nou semnalizarea rutieră necesară prevenirii șoferilor. Poleiul, care a transformat drumul într-un patinoar, a fost un fenomen pe care niciun participant la trafic nu l-a putut prevedea, singurul fiind administratorului drumului, care trebuia să asigure materialul antiderapant. Nu trebuie să se omită faptul că la momentul producerii accidentului, mașina condusă de victima D. O. S. era avariată tot datorită neintervenției administratorului drumului cu material antiderapant. De asemenea, autoutilitarele SMURD și ambulanței sosite la fața locului au oprit cu mare greutate, la limita acroșării celor adunați la accident la fel și mașina poliției, deși aceștia deja fuseseră avertizați despre pericolul poleiului, când a fost anunțat accidentul. A mai contribuit decisiv la producerea accidentului lipsa parapetului de pe marginea drumului, care era la acel moment distrus. Pentru lipsa amenajărilor rutiere, așa cum sunt ele definite de art. 6 din OUG nr. 195/2002, CNADNR se face vinovată integral. După cum s-a constatat prin procesul verbal de cercetare la fața locului și cum rezultă din planșele foto, în zona producerii accidentului lipseau parapeții (balustradele) laterale.
Din raportul de expertiză efectuat de dl. ing. M. I., rezultă următoarele: "Faptul că victima D. A.-M. a fost proiectată în partea stângă a autoturismului și că autoturismul a lovit cu partea stângă spre spate arată o deplasare oblică a autoturismului față de podeț, deplasare care nu era posibilă dacă balustrada era completă. Este dificil a preciza care era traiectoria autoturismului după impactul cu balustrada și care puteau fi urmările lui". Este cert că dacă autoturismul condus de pârâtă lovea balustrada laterală, acesta nu lovea victimele, care se aflau în partea de după balustrada lipsă. Autoturismul ori se oprea, ori ca efect al izbirii, mergea în partea opusă locului situării victimelor.
În acest context s-a solicitat verificarea incidenței dispozițiilor art. 47 C.pen. (nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută).
Posibilitatea de a prevedea existența poleiului pe acea porțiune de drum era imposibilă, la fel și posibilitatea evitării producerii accidentului, raportat la starea de fapt expusă mai sus.
Răspunderea pârâtei, indiferent dacă are la bază existența unei infracțiuni sau a unei culpe civile, pornește de la prevederile art. 1349 din Codul civil, care arată că: "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”.
Așadar, atragerea răspunderii presupune existența sau întrunirea cumulativă a următoarelor elemente constitutive sau condiții de admisibilitate: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, culpa, greșeala sau vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.
În absența oricăruia dintre aceste elemente, angajarea răspunderii civile delictuale nu este admisibilă. Or, cel puțin elementul de culpă lipește în speță și elementul faptă ilicită. Potrivit art. 1351 din Codul civil: „(1) Dacă legea nu prevede altfel sau părțile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forță majoră sau de caz fortuit. (3) Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs".
De asemenea, s-a solicitat a se constata că pretențiile sub aspectul daunelor morale sunt exagerate. Absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, face ca daunele să fie stabilite de instanța de judecată în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului auto, importanța valorilor lezate acesteia, în ce măsură au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite, în ce măsură i-a fost afectată situația familială, socială și profesională.
Literatura juridică a definit dauna morală sau prejudiciul moral astfel: dauna morală constă în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică și psihică a omului, la sănătate și integritate corporală, la cinste, demnitate, onoare, la prestigiu social și profesional, precum și a altor valori. În cazul accidentelor rutiere soldate cu victime, daunele morale sunt consecințele negative de natură nepatrimonială cauzate unei persoane strict determinate (victima accidentului), prin fapta ilicită și culpabilă a altei persoane (autorul accidentului), care constau în atingeri aduse personalității fizice, psihice și sociale, prin lezarea unui drept nepatrimonial, prejudiciu a cărui reparare prin compensare bănească urmează regulile răspunderii civile delictuale.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză mare de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o . criterii cum ar fi consecințele negative suferite de victimă, atât în plan fizic cât și psihic, importanța valorilor morale lezate acesteia, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care victimei i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 107 alin. 1, art. 112, art. 113 pct. 9, art. 115, art. 139 alin. 1, art. 175, art. 186, art. 413 pct. 1 și 2 C.proc.civ., art. 27 din noul Cod de procedură penală, art. 6 din OUG nr. 195/2002, art. 964, art. 1349, art. 1351 din Codul civil.
La termenul de judecată din data de 22 aprilie 2015, tribunalul a pus în discuție excepția necompetenței teritoriale de soluționare a cauzei, invocată de pârâte și din oficiu excepția necompetenței materiale a secției de judecare a prezentei cauze.
Examinând cu prioritate competența de soluționare a cauzei tribunalul reține că aceasta revine Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe considerentul că litigiu declanșat împotriva societății de asigurare are la bază contractul de asigurare dintre pârâte, iar asigurătorul este profesionist.
Necompetența teritorială invocată de pârâte nu poate fi reținută.
Este adevărat că regula generală este cea instituită de art. 107 C.proc.civ. și anume promovarea acțiunii la instanța în circumscripția căreia se află domiciliul sau sediul pârâtului, respectiv al unuia dintre aceștia conform art. 112 C.proc.civ. (fără vreo ordine de prioritate) în ipoteza pluralității de pârâți.
Însă această regulă generală se aplică ori de câte ori nu există vreo altă reglementare care să prevadă o anumită competență exclusivă ori o competență alternativă.
În prezenta cauză pretențiile îndreptate împotriva societății de asigurare au la bază contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă încheiat de societatea de asigurare în calitate de asigurător cu pârâta D. E. C., în calitate de asigurat.
Ca atare, litigiul poate fi calificat ca unul în materie de asigurări, în privința căruia competența este reglementată de art. 115 C.proc.civ.
Așadar, natura litigiului, stabilită ca fiind una de asigurări și existența unei reglementări în materie de competență proprie acestui litigiu, exclud aplicarea normelor de competență din art. 113 pct. 9 C.proc.civ.
Art. 115 alin. 3 C.proc.civ. prevede că în materia asigurării obligatorii de răspundere civilă, terțul prejudiciat poate introduce acțiune directă și la instanța domiciliului sau, după caz, a sediului său.
Prin urmare, norma instituie o competență alternativă, la alegerea reclamantului, conform art. 116 C.proc.civ., în favoarea instanței de la domiciliul sau sediul oricăruia dintre pârâte, potrivit art. 107 și art. 112 C.proc.civ. ori a instanței de la domiciliul sau sediul reclamantului.
Art. 115 alin. 3 C.proc.civ. constituie o normă specială, prioritară față de dispozițiile alin. 1 ale normei, deoarece are în vedere exclusiv raporturile de asigurare obligatorie de răspundere civilă și numai persoana terțului vătămat.
Raportat la prevederile alin. 3 al art. 115 C.proc.civ., rezultă că norma cuprinsă în alin. 1 este incidentă în materia asigurărilor facultative, precum și a asigurării obligatorii de răspundere civilă când acțiunea este promovată de una dintre părțile contractului de asigurare ori de cel subrogat în drepturile părților, care preia drepturile părții și nu de un terț.
Având în vedere că în cauză acțiunea s-a promovat de un terț față de contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă încheiat între pârâte, în cauză sunt incidente prevederile art. 115 alin. 3 C.proc.civ., astfel încât competența teritorială revine Tribunalului Bistrița-Năsăud.
Nu pot fi reținute prevederile art. 64 alin. 2 lit. a din Ordinul CSA nr. 14/2011, invocate de societatea de asigurare.
Acest ordin a fost în vigoare la data sesizării instanței – 19.11.2014, conform datei înscrise pe plicul poștal de expediție (f. 27), fiind abrogat cu începere din 1 ianuarie 2015 prin art. 75 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.
Textul art. 64 alin. 2 lit. a din Ordinul nr. 14/2011 are următorul conținut „(2) În cazul în care în drepturile persoanei prejudiciate s-a subrogat asigurătorul acesteia, asigurătorul RCA efectuează plata despăgubirilor astfel: a) dacă nu există obiecții asupra sumelor solicitate, acestea se vor achita în cel mult 15 zile calendaristice de la data avizării scrise, efectuată de asigurătorul subrogat în drepturile persoanei păgubite, însoțită de documentele justificative. Avizarea de plată poate fi făcută la sediul social sau la oricare dintre unitățile teritoriale ale asigurătorului RCA care desfășoară activități de constatare, de lichidare a daunelor auto și de efectuare a plăților de despăgubiri. Acțiunea în justiție împotriva asigurătorului RCA poate fi exercitată, în mod alternativ, la oricare dintre sediile asigurătorului, respectiv sediul social ori sucursala care a emis polița de asigurare RCA sau sucursala care a lichidat dauna”.
Așa cum rezultă cu destulă evidență din cuprinsul său norma este incidentă în litigiile dintre asigurătorul RCA a persoanei vinovate de producerea prejudiciului și asigurătorul persoanei prejudiciate subrogat în drepturile acesteia ca urmare a plății despăgubirii în temeiul unui contract de asigurare.
Or, în speță litigiul se poartă între o persoană care se pretinde vătămată, terț față de raportul de asigurare obligatorie de răspundere civilă, autorul prejudiciului pretins și asigurătorul autorului accidentului din care rezultă vătămarea pretinsă.
Pe de altă parte, această normă nu exclude aplicarea prevederilor Codului de procedură civilă în materie de competență (act normativ cu forță juridică superioară ordinului), ci doar precizează care este sediul asigurătorului unde poate fi promovată acțiunea. Ea consacră regula generală în materie prevăzută de art. 107 C.proc.civ., aceea a judecății la sediul pârâtului, sediu care în ipoteza asigurătorului pârât poate fi cel social ori sucursala care a emis polița de asigurare RCA sau sucursala care a lichidat dauna. Însă, așa cum s-a arătat mai sus, regula generală de competență este incidentă numai atunci când nu există o reglementare prioritară în aplicare, așa cum este cea reținută de tribunal și anume art. 115 alin. 3 C.proc.civ.
Prin urmare, excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Bistrița-Năsăud invocată de pârâte este neîntemeiată.
Cu privire la competența materială tribunalul reține că în raport de valoarea obiectului litigiului, aceasta revine tribunalului și nu judecătoriei, conform art. 95 pct. 1 C.proc.civ. raportat la art. 94 pct. 1 lit. k C.proc.civ.
Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a invocat existența unor raporturi juridice care își au izvorul în contractul de asigurare încheiat între pârâte, fiind astfel vorba despre raporturi juridice între persoane dintre care una (societatea de asigurare) are calitatea de profesionist în materia activităților de producție, comerț sau prestări de servicii.
Potrivit dispozitiilor art. 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 în cadrul tribunalelor funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părților, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, societăți, registrul comerțului, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și, în raport cu natura și numărul cauzelor, complete specializate pentru cauze maritime și fluviale.
Art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 prevede posibilitatea înființării în cadrul secțiilor civile a unor complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii.
La nivelul Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal s-a reorganizat ca secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în cadrul căreia funcționează complete specializate în judecarea litigiilor de contencios administrativ și fiscal, respectiv a litigiilor cu profesioniști (fostele litigii de natură comercială).
Deși criteriul de delimitare a cauzelor prin raportare la dreptul material și-a pierdut functionalitatea, niciuna dintre normele noului cod civil ori ale Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare a acestuia, nu interzic separarea litigiilor în care cel puțin una dintre părți are calitatea de profesionist în materia „activităților de producție, comerț sau prestări de servicii” (expresie care potrivit art. 8 din Legea nr. 71/2011, înlocuiește expresiile „acte de comerț”, respectiv „fapte de comerț”) și conferirea competenței de soluționare a acestora completelor specializate.
La nivelul secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal a avut loc doar o schimbare de denumire fără vreo influență cu privire la natura litigiilor. În competența acestei secții au rămas toate cauzele care erau în competența sa și anterior reorganizării.
Or, anterior acestui moment, secția a II-a civilă, de contencios administrativ ș fiscală (fostă secție comercială, de contencios administrativ și fiscal) soluționa toate cauzele a căror natură „comercială” era determinată prin aplicarea dispozitiilor art. 3, art. 4, art. 7, art. 9 și art. 56 din Codicele de comert din 1887.
Potrivit art. 227 din Legea nr. 71/2011 „dacă legea specială prevede că anumite cauze sunt de competenta tribunalelor comerciale ori, după caz, de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor sau curtilor de apel, după . Codului civil, competența de judecată revine tribunalelor specializate sau, după caz, secțiilor civile ale tribunalelor, reorganizate potrivit art. 228, respectiv secțiilor civile reorganizate conform art. 225”.
În consecință, nu se poate reține intenția legiuitorului de a transfera competența de solutionare a acestor cauze în favoarea secțiilor pur civile ale tribunalelor, reorganizarea păstrând în favoarea secției II civile competența material în limitele competenței fostei secții comerciale.
Art. 3 din noul Cod civil prevede că dispozitiile codului se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil. Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere.
Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.
Din întreaga economie a textelor legale mai sus menționate rezultă că intentia legiuitorului, exprimată în mod expres și neindoielnic prin Legea nr. 71/2011, a fost aceea ca secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a tribunalului să-și mențină aceeași arie de competență materială ca și fosta secției comercială, de contencios administrativ și fiscal, ceea ce s-a și întâmplat în realitate, la nivelul acestei secții operând doar o reorganizare a acesteia numai sub aspectul denumirii.
Pentru determinarea întregii competențe materiale a secției a II-a civile, de contencios administartiv și fiscal trebuie avute în vedere inclusiv normele de competență de drept comun, cuprinse în Codul de procedură civilă, cu observarea însă a particularităților activității jurisdicționale a acesteia, particularități rezultate din specificul competenței sale materiale anterioare intrării în vigoare a noului Cod civil.
Este evident că transformarea fostelor secții comerciale în secții civile implică o continuitate cu privire la tipurile de cauze care intră în competența lor, aceasta fiind rațiunea care justifică menținerea lor ca secții separate.
În baza acestor considerente, tribunalul apreciază că în cauză competența materială revine secția a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal a tribunalului.
În acest sens a statuat constant și secția I civilă a Curții de Apel Cluj în cadrul unor regulatoare de competență (exemplificativ pot fi amintite dosarele nr._, nr._ ).
Așadar, în baza art. 115 alin. 3 C.proc.civ., art. 130 alin. 2, art. 131, art. 136 alin. 1 C.proc.civ., republicat, tribunalul va respinge ca neîntemeiată excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Bistrița-Năsăud; va admite excepția necompetenței materiale a secției I civile și în consecință va declina competența în favoarea secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Bistrița-Năsăud, conform art. 99 alin. 2 din Hotărârea CSM nr. 387/2005 completului C2 . litigiilor dintre profesioniști, care a avut stabilită ședință la data de 22 aprilie 2015, potrivit planificării aprobată de colegiul de conducere al instanței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE
Respinge ca neîntemeiată necompetenței teritoriale a Tribunalului Bistrița-Năsăud.
Admite excepția necompetenței materiale a secției I civile de soluționare a acțiunii civile formulate de reclamantul D. C., CNP_, cu domiciliul procesual ales la sediul profesional al apărătorului ales avocat M. T. în Bistrița, . 52, scara H, apartament 87, județul Bistrița-Năsăud împotriva pârâtelor D. D. C., CNP_, domiciliată în Cluj-N., . B, apartament 3, județul Cluj și S. de A. Reasigurare Astra S.A. București, cu sediul în București, .. 3, ., Cod fiscal R330904, nr. de înmatriculare în Registrul Comerțului J_, cont bancar RO67CITI_8014 deschis la Citi Bank București și în consecință va declina competența în favoarea secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Bistrița-Năsăud, conform art. 99 alin. 2 din Hotărârea CSM nr. 387/2005 completului C2 . litigiilor dintre profesioniști.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședința publică din data de 22 aprilie 2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
G. C. F. M.-M. E.
red. F.G.C./dact. F.G.C./27.04.2015/2 exemplare
| ← Succesiune. Decizia nr. 54/2015. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD | Fond funciar. Decizia nr. 45/2015. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD → |
|---|
