Revendicare imobiliară. Decizia nr. 93/2015. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 93/2015 pronunțată de Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD la data de 17-06-2015 în dosarul nr. 2164/265/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BISTRIȚA-NĂSĂUD
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 93/A/2015
Ședința publică din data de 17 iunie 2015
Tribunalul constituit din:
PREȘEDINTE: G. C. F., președinte secție
JUDECĂTOR: R.-I. B., judecător
GREFIER: M.-M. E.
S-a luat în examinare apelul civil declarat de reclamanții C. V. și C. M. împotriva sentinței civile nr. 1729/2014, pronunțată de Judecătoria Năsăud în dosarul civil nr._, având ca obiect acțiune posesorie.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru reclamantul-apelant C. V. - avocat M. N., iar pentru pârâții-intimați B. V. și B. G. avocat S. G., lipsă fiind reclamanții-apelanți C. V. și C. M., pârâții-intimați B. V., B. G., B. M., C. G., C. C. și B. A. D..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care:
Se constată că la data de 04.06.2015 pârâții-intimați au depus note scrise, iar la data de 11.06.2015 reclamanții-intimați au depus la dosar note scrise.
Reprezentantul reclamanților-apelanți, avocat M. N., arată că nu are alte cereri de formulat.
Reprezentantul intimaților, avocat S. G., de asemenea arată că nu are cereri de formulat.
Constatând că nu sunt cereri de formulat, tribunalul deschide dezbaterile asupra fondului apelului și dă cuvântul reprezentanților părților în susținere.
Reprezentantul reclamanților-apelanți, avocat M. N., solicită instanței admiterea apelului astfel cum a fost formulat în scris, în principal, anularea hotărârii și a încheierii de ședință atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, iar în subsidiar, schimbarea în tot a hotărârii apelante și rejudecând pe fond pricina admiterea acțiunii, plata de despăgubiri civile și cheltuieli de judecată la fond și în apel.
Reprezentantul intimaților, avocat S. G., solicită respingerea apelului ca nefondat, menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
Constatând lămurite aspectele de fapt și temeiurile de drept, tribunalul închide dezbaterile, pronunțarea hotărârii judecătorești urmând a avea loc azi, orele 14,00.
TRIBUNALUL
Deliberând constată,
Prin sentința civilă nr. 1729/2014 pronunțată la data de 8 august 2014 de Judecătoria Năsăud în dosarul nr._ s-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanții C. V. și C. M. în contradictoriu cu pârâții B. V., B. G., B. M., C. G. și Curtuius C. și B. A. D.; s-a admis în parte cererea pârâților privind plata cheltuielilor de judecată și au fost obligați reclamanții la plata sumei de 1200 lei către pârâți, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În motivare s-a arătat că acțiunile posesorii sunt acele acțiuni în justiție prin care posesorul urmărește să-și apere posesia împotriva oricăror tulburări sau să redobândească posesia atunci când a pierdut-o. Acțiunile posesorii se deosebesc de acțiunile petitorii deoarece prin ele se apără o stare de fapt – posesia – fără a se pune în discuție căreia dintre părțile din proces îi aparține dreptul de proprietate sau alt drept real asupra acelui bun.
Potrivit art. 1002 C.proc.civ. raportat la art. 949 și art. 951 alin.(2) Cod civil, pentru exercitarea acțiunii posesorii în reintegrare (cum este cazul de față) trebuie să fie întrunite două condiții: să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare; deposedarea sau tulburarea a fost făcută prin violență.
Violența, ca modalitate de executare a actelor de tulburare sau deposedare, este reprezentată de orice faptă contrară ordinii de drept și care determină rezistență din partea adversarului.
Pe fondul cauzei, instanța a constatat că susținerile reclamanților cu privire la natura acestei acțiuni sunt corecte. În acest sens, s-a reținut că acțiunea posesorie în reintegrare apără posesia (ca stare de fapt) indiferent de durata și calitatea acesteia (viciată sau neviciată) și chiar detenția, putând fi exercitată și împotriva adevăratului proprietar, coindivizar sau coposesor, fără a fi pus în discuție fondul dreptului. Textul legal – art. 951 alin. (2) cod civil – este menit să protejeze pe oricine împotriva violenței, inclusiv pe posesorul violent (atunci când posesorul a intrat, la rândul său, în posesie prin violență), cu toate că ar părea inechitabil.
Așadar cazurile prevăzute la art. 918 Cod civil, inclusiv cel de la lit. c), constituie cazurile legale de detenție precară care însă nu exclud posibilitatea detentorului precar de a introduce o astfel de acțiune posesorie în condițiile prevăzute de lege (potrivit art. 949 alin (2) și art. 918 alin. (2) Cod civil).
Cu toate aceste considerații instanța este obligată să analizeze existența unui moment în timp în care reclamanții au fost posesori (sau detentori) asupra terenului în suprafață de 69 de ari ce face obiectul cauzei, moment plasat în timp imediat anterior actului de violență, aspect ce rezultă din noțiunea “indiferent de durată”.
Referitor la posesia exercitată de reclamanți, probele administrate în cauză sunt contradictorii sub aspectul identificării efective a terenului ce face obiectul acțiunii posesorii și contrare în ceea ce privește exercitarea posesiei de către aceștia în perioada exercitării actelor de tulburare.
În cuprinsul acțiunii s-a precizat că obiectul vizează un teren în suprafață de cca. 69 arii situat în ridul “Dosul Măgurii – Preluca”, în extravilanul localității Romuli, între vecinii T. G., C. N., B. V. și un alt teren al reclamanților C. V. și C. M..
Din extrasul de carte funciară depus la dosar rezultă că suprafața terenului este de 13 ha, iar din adeverințele emise de Primăria comunei Romuli (f. 28, 44 și 104) rezultă că atât reclamanții, cât și pârâții B. V., B. G. și M. posedă diferite suprafețe în același rid - “Dosul Măgurii – Preluca”. Elocventă este adeverința nr. 1803/03.06.2014 (f. 104) în care se precizează că reclamanții posedă o suprafață de 4,56 ha, pârâta B. V. o suprafață de 0,65 ha, iar pârâții B. G. și M. o suprafață de 0,65 ari. De altfel, din întregul material probator, inclusiv din susținerile părților, rezultă că atât reclamanții, cât și pârâta B. V. posedă suprafețe de teren învecinate.
Mai departe, din declarația martorului C. D., propus de reclamant (f. 90), în care se identifică corect suprafața de 70 de ari ce face obiectul cauzei (rid, natură și vecinătăți), instanța a reținut că în vara anului 2013 pârâții din prezenta cauză se aflau la cosit pe terenul ce face obiectul cauzei (strângeau fânul cosit în prealabil tot de către aceștia). Reclamantul C. V. venind să-i aducă martorului benzină pentru cositoare (martorul având de cosit alt teren al lui C. V., învecinat – din partea de sus față de cel obiect al cauzei) i-a văzut pe pârâți pe terenul pe care reclamanții pretind că le aparține. Între părți s-a iscat un scandal, intervenind și organele de poliție. Băiatul lui B. V., pârâtul B. G. s-ar fi repezit să dea cu furca în C..
Un alt martor propus de reclamanți – Muscal A. (f. 99) a precizat alte suprafețe și vecinătăți pentru terenurile folosite de părți (4-5 ha de reclamanți și 1 ha și ceva de B. V.), însă nu a putut preciza pe care din aceste terenuri s-a iscat conflictul dintre părți și nici alte detalii legate de incidentul peterecut în vara anului 2013. Asemănătoare este și declarația ultimului martor propus de reclamanți – T. G. (f. 111). Nici declarațiile martorilor pârâților Cilian D. (f. 98) și R. V. (f. 110) nu sunt edificatoare cu privire la posesia terenurilor de către părți sau la incidentul petrecut.
Prin urmare, instanța s-a raportat la declarația martorului C. D. care se coroborează cu starea de fapt reținută în dosarul penal nr. 890/P/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Năsăud, dar și cu cea care rezultă din administrarea interogatoriilor părților.
Astfel, instanța a reținut că în data de 17.07.2013, reclamanții s-au deplasat pe terenul ce face obiectul cauzei (ridul “P.”) pentru a cosi fânul. Ajunși la fața locului au constatat că acel teren fusese deja cosit, iar pe teren i-au găsit pe pârâți strângând fânul. Reclamanții au solicitat pârâților să se oprească din activitate, dar aceștia au refuzat. Conflictul a degenerat, fiind soldat cu vătămarea reclamantei C. M. de către pârâtul B. G., față de care s-a pronunțat soluția de neîncepere a urmăririi penale pentru infracțiunea de lovire și alte violențe, apreciindu-se că fapta săvârșită nu a prezentat gardul de pericol social al unei infracțiuni.
Raportându-se la această stare de fapt, instanța a reținut că în data de 17.07.2013 asupra reclamanților s-au exercitat într-adevăr acte de violență de către pârâți pe fondul posesiei unui teren situat în ridul “P.”, astfel cum susțin și reclamanții în cuprinsul cererii de chemare în judecată, însă ceea ce reclamanții nu au dovedit este că respectivul teren s-a aflat în posesia acestora în momentul exercitării actelor de violență sau în perioada imediat anterioară.
Din contră, din probele administrate rezultă reversul și anume că pârâții au folosit acel teren, cel puțin în perioada imediat anterioară exercitării violențelor, din moment ce se aflau la adunat de fân, iar fânul fusese deja cosit tot de pârâți și nu de reclamanți, ambele părți pretinzându-se posesori ai acestui teren.
Potrivit art. 919 alin. (1) Cod civil “până la proba contrară, acela care stăpânește bunul este prezumat posesor”, iar din probatoriul administrat această prezumție este întărită însă cu privire la posesia pârâților asupra terenului ce face obiectul cauzei, indiferent de calitatea acesteia (viciată sau nu), în timp ce reclamanții nu au făcut dovada posesiei lor asupra acestui imobil începând de la un moment plasat în timp imediat anterior actului de violență.
În temeiul art. 453 alin. (1) Cod procedură civilă, având în vedere culpa procesuală a reclamanților în declanșarea litigiului, s-a dispus și obligarea acestora la plata sumei de 1200 lei către pârâți cu titlu de cheltuieli de judecată, justificate de plata onorariului de avocat (chitanța de la f. 115). Instanța a respins cheltuielile solicitate de pârâți cu privire la contravaloarea zilelor de muncă și transportul martorilor ca nedovedite (lipsă documente justificative și nici nu au fost solicitate de martori).
În drept s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 952 Cod civil, art. 453 alin. (1) Cod procedură civilă.
Împotriva aceste sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamanții, solicitând admiterea apelului în principal, anularea hotărârii apelate și a încheierii de ședință din data de 7 februarie 2014 și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, iar în subsidiar, schimbarea în tot a hotărârii apelate și rejudecând pe fond pricina admiterea în întregime a acțiunii formulate, cu plata cheltuielilor de judecată.
În motivare s-a arătat că potrivit dispozițiilor art. 254 alin. 1 C.proc.civ. probele se propun, sub sancțiunea decăderii, de către pârât prin întâmpinare.
Prin întâmpinarea formulată pârâții au solicitat un probatoriu testimonial cu martorii Cilian D. și R. D.. La primul termen de judecată din data de 7 februarie 2014, pârâții au solicitat în probațiune încuviințarea audierii martorilor Cilian D. și R. V.. Deși reclamanții s-au opus încuviințării martorului R. V., deoarece acesta nu a fost propus în condițiile prevăzute de art. 254 alin. 1 raportat la art. 205 și 208 C.proc.civ., arătând că pârâții sunt decăzuți din dreptul de a propune alte probe și având în vedere că nu s-a solicitat nici înlocuirea martorului indicat prin întâmpinare, instanța a încuviințat audierea martorului R. V.. Această dispoziție a instanței de fond este nelegală și dată cu încălcarea prevederilor procedurale incidente, cu atât mai mult cu cât nici nu s-a motivat încuviințarea unui alt martor decât cel indicat prin întâmpinare. Instanța nu putea încuviința alți martori în afara celor propuși potrivit dispozițiilor legale amintite. În aceste condiții, în mod nelegal instanța a încuviințat și audiat martorul R. V., deoarece martorul propus și care trebuia audiat era R. D..
Pe de altă parte, în considerentele hotărârii atacate instanța reține că probele administrate în cauză sunt contradictorii sub aspectul identificării terenului ce formează obiectul acțiunii și contrare în ceea ce privește exercitarea posesiei de către reclamanți. În aceste condiții se impune trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea completării probațiunii.
În subsidiar, s-a arătat că argumentele avute în vedere de instanța de fond sunt străine de cauză și de probele administrate.
Pentru a respinge acțiunea, instanța de fond a reținut că probele administrate în cauză sunt contradictorii sub aspectul identificării terenului ce formează obiectul acțiunii și contrare în ceea ce privește exercitarea posesiei de către reclamanți în perioada exercitării actelor de tulburare. În acest sens s-a reținut că singurul martor care a identificat corect suprafața indicată prin acțiune este C. D., instanța raportându-se doar la declarația acestuia, însă numai parțial, fără a avea în vedere întreaga declarație. S-a apreciat astfel că reclamanții nu au dovedit că terenul s-a aflat în posesia acestora în momentul exercitării actelor de violență sau în perioada imediat anterioară, din moment ce pârâții se aflau la strâns de fân și tot aceștia l-au și cosit.
Aceasta interpretare a textelor legale incidente și a probelor administrate este eronată.
În primul rând, în cauză sunt incidente prevederile art. 949 Cod civil. Potrivit acestui text legal „cel care a posedat un bun cel puțin un an, poate solicita instanței de judecată prevenirea sau înlăturarea oricărei tulburări a posesiei sale sau, după caz, restituirea bunului. De asemenea, posesorul este îndreptățit să pretindă despăgubiri pentru prejudiciile cauzate", iar la alin. 2 se arată că „exercițiul acțiunilor posesorii este recunoscut și detentorului precar". Potrivit art. 951 Cod civil, acțiunea se poate introduce într-un termen de un an de la data tulburării sau deposedării. De asemenea, potrivit art. 951 alin. 2, dacă tulburarea sau deposedarea este violentă, acțiunea poate fi introdusă și de cel care exercită o posesie viciată, indiferent de durata posesiei sale.
Față de textele legale amintite rezultă că pentru a fi exercitată acțiunea posesorie trebuie întrunite cumulativ următoarele condiții: persoana să fi posedat bunul; să fi avut loc o tulburare de posesie; posesia bunului să se fi exercitat cel puțin 1 an. În plus, este necesar să nu fi trecut mai mult de un an de zile de la data deposedării.
Instanța în mod eronat a apreciat că reclamanții trebuiau să facă dovada posesiei „imediat anterior actului de violență, aspect ce rezultă din noțiunea indiferent de durată". Așa cum rezultă din textele legale incidente, posesia trebuie exercitată anterior actului de violență, însă să nu fi trecut mai mult de un an de la deposedare. Expresia „indiferent de durată" elimină condiția exercitării posesiei timp de un an, însă nu presupune o altă condiție menționată de instanță, aceea ca posesia să se situeze chiar în momentul exercitării violenței.
Din probele administrate rezultă în mod cert exercitarea posesiei de reclamanți.
Martorul C. D. a arătat că reclamanții folosesc terenul din litigiu în suprafață de cca. 70 arii de foarte mulți ani. Inițial a fost folosit de tatăl reclamantului, iar apoi de către reclamanți. Reclamanții au fost cei care au utilizat terenul și în perioada anilor 2011-2013. Până în anul 2013 nicio altă persoană nu a exercitat posesia asupra acestui teren cu excepția reclamanților. În anul 2013 a fost prima dată când pârâții au cosit terenul din litigiu, acesta fiind de altfel și actul de deposedare.
Această declarație se coroborează și cu declarația martorilor M. A. și T. G.. Chiar dacă acești martori au indicat suprafața totală utilizată de reclamanți și nu doar cea care formează obiectul litigiului, declarația lor este relevantă sub aspectul exercitării posesiei. Martorii au declarat că reclamanții folosesc terenul în suprafață de 4-5 ha, cu care de altfel reclamanții sunt înscriși în registrul agricol, teren care include și suprafața din litigiu, aspect care rezultă din vecinătățile indicate de martori și din denumirea ridului. Posesia exercitată de reclamanți a început încă dinainte de revoluție și a continuat până în anul 2013.
Declarațiile martorilor sunt susținute și de probele administrate în dosarul penal nr. 1290/P/2011 care au vizat același teren din litigiu. Cu ocazia efectuării cercetărilor penale s-a stabilit de către organele de urmărire penală că terenul în cauză este folosit de aproximativ 30-35 de ani de C. V., care l-a primit ca zestre de la părinți, după căsătoria acestuia, fapt ce rezultă din declarațiile martorilor audiați în faza de urmărire penală. De asemenea, prin sentința penală nr. 50/2013 pronunțată de Judecătoria Năsăud în dosarul nr._ se reține că din declarațiile martorilor rezultă că intimatul din dosarul penal C. V. folosește terenul de aproximativ 30-35 de ani. Inclusiv petenții B. V. și B. I. în cuprinsul plângerii penale formulate au arătat că din anul 2007 nu mai folosesc terenul din litigiu.
Raportat la toate aceste probe se apreciază că este indiscutabil că terenul din litigiu se află în posesia reclamanților apelanți în momentul deposedării, posesie care s-a exercitat de 30-35 de ani până în momentul deposedării de către pârâți care a avut loc în anul 2013, fiind astfel îndeplinite condițiile acțiunii posesorii. De la momentul deposedării și până la promovarea acțiunii nu a trecut mai mult de un an de zile.
În ceea ce privește identificarea terenului din litigiu, aceasta a fost făcută cu exactitate de martorul C. D., care s-a referit strict la suprafața de 70 ari.
Susținerile instanței de fond sunt consecința unei greșite lecturări și interpretări a textelor incidente și probelor administrate. Practic, instanța a făcut o confuzie între posesie și deposedare, apreciind că actul de deposedare a pârâților echivalează cu o posesie exercitată de aceștia, considerând că pârâții sunt de fapt posesorii terenului. Acest mod de interpretare a textelor legale este unul original. Mergând pe interpelarea instanței, niciodată nu se va putea vorbi de o acțiune posesorie și nu se va putea apăra posesia dacă actul de violență și de deposedare este considerat chiar act de posesie. Este inadmisibil ca tocmai acțiunea pârâților care a conturbat posesia reclamanților să fie interpretată de instanță ca un act de posesie.
În mod nejustificat a apreciat instanța că în speță sunt aplicabile prevederile art. 919 alin. 1 Cod civil privind prezumția posesiei. Din probele administrate rezultă că pârâții au cosit terenul în anul 2013 și au strâns fânul, prin violență, situație în care aceste acțiuni nu pot fi considerate acte de stăpânire a terenului. Aceste acte, în condițiile în care ele se încadrează în noțiunea de conturbare în posesie nu pot fi considerate o posesie, chiar viciată, nefiind incidente prevederile indicate.
În ceea ce privește actele de violență exercitate de pârâți acestea sunt dovedite și de altfel au fost reținute și de instanța de fond.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 480 alin. 2 C.proc.civ.
Prin întâmpinarea depusă la dosar de pârâți în termenul legal prevăzut de art. XV alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (f. 30) s-a solicitat respingerea apelului și obligarea apelanților la plata cheltuielilor de judecată în apel.
În motivare s-a arătat că este real că a fost propus martorul R. D.. Numai că în cauză a fost vorba de o greșeală materială, deoarece în realitate a fost propus martorul R. V., pârâții necunoscând prenumele. Important însă este faptul că s-a solicitat prin întâmpinare și proba testimonială. Faptul că s-a indicat greșit prenumele unui martor nu este o chestiune nelegală și nu poate duce la anularea hotărârii și la trimiterea cauzei spre rejudecare.
Nici susținerea în sensul că probele administrate sunt contradictorii nu poate duce la anularea hotărârii și la trimiterea cauzei spre rejudecare.
În mod corect instanța de fond a reținut acest lucru. Numai că reclamanții aveau obligația legală de a dovedi fără echivoc faptul că pârâții au ocupat fără drept terenul pe care ei îl pretind că îl folosesc de mai mulți ani. Era obligația lor legală în calitate de reclamanți.
Nici prin acțiunea introductivă reclamanții nu au identificat exact terenul din litigiu pe care îl pretind ei, afirmând că este vorba de suprafața de cca. 69 ari teren situat în ridul Dosul-Măgurii-Preluca învecinat cu T. G., C. N., B. V. și un alt teren al lor.
Din declarația martorului C. D. propus de reclamanți reiese că vecin al acestui teren este și numitul Muscal A.. Reclamanții nu îl identifică pe acesta ca fiind vecin al terenului în litigiu. Prin urmare terenul nu este precis determinat și de aceea instanța de fond a reținut că probele sunt contradictorii.
Același martor a declarat că a fost angajat de reclamanți să cosească un teren al acestora, situat tot acolo, dar altul decât terenul din litigiu.
Și în vara lui 2013 tot intimații l-au folosit (l-au cosit) reclamantul C. V., fratele intimatei B. V. a venit acolo să aducă benzină martorului C. D., i-a văzut pe intimați că strângeau fânul cosit de intimați, nu a intervenit în niciun fel, ci s-a uitat la intimați. De-abia când a venit C. M. (cea care se pare, poartă acest proces) s-au iscat neînțelegerile dintre părți.
În ceea ce privește subsidiarul s-a relevat faptul că trebuie avute în vedere pe lângă declarația martorului C. D. și declarațiile celorlalți martori (T. G., propus de reclamanți și care a declarat că părțile folosesc terenuri distincte), R. V. propus de intimați și care a declarat că fiecare a primit teren de la părinți și că între frați există certuri cu privire la folosința acestor terenuri.
Trebuie avute în vedere și probele scrise din care rezultă că B. V. figurează în registrul agricol cu suprafața de 0,65 ha teren în acest rid (fila 97 și 104).
Prin urmare, intimata B. V. a folosit în fiecare an și folosește și în prezent această suprafață de teren pe care de altfel este și întabulată în cotă de 3/8 părți alături de sora B. N. care are tot 3/8 părți și de antecesorul C. V. a lui N. în cotă de 2/8 părți. De fapt, reclamanții apelanți sunt nemulțumiți de faptul că intimata s-a intabulat în c.f. pe această cotă, susținând că este intabulată nelegal.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 480, art. 471, art. 451-453 C.proc.civ.
Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar de apelanți în termenul prevăzut de art. XV alin. 4 din Legea nr. 2/2013 s-a arătat că afirmația intimaților în sensul că prin întâmpinare ar fi înțeles să propună ca martor această persoană dar că nu i-au cunoscut prenumele, este nefondată. Potrivit art. 201 alin. 1 C.proc.civ., pârâții au avut la dispoziție 25 de zile pentru a depune întâmpinare în care să invoce excepții, apărări și să-și propună probele. Într-o atare ipoteză afirmația acestora că nu cunoșteau prenumele corect al martorului, este nefondată atâta vreme cât au avut la dispoziție suficient timp pentru a „afla numele martorului". În realitate, la primul termen de judecată pârâții au intenționat să-l înlocuiască pe martorul propus prin întâmpinare cu un alt martor. Pentru a nu li se aplica sancțiunea procedurală prevăzută de art. 205 C.proc.civ. aceștia au invocat o neconcordanță de prenume. Aceste susțineri sunt nefondate și ele nu pot fi avute în vedere. Soluția instanței de a încuviința la cererea pârâților alte probe decât cele invocate prin întâmpinare este profund nelegală. Potrivit art. 205 alin. 2 lit. d C.proc.civ. întâmpinarea va cuprinde: dovezile cu care se apară împotriva fiecărui capăt de cerere, în cazul martorilor trebuind indicat și prenumele acestora.
Sancțiunea în cazul în care nu se indică în termen probele este cea prevăzută de art. 254 C.proc.civ.
Susținerile intimaților în sensul că reclamanții nu ar fi identificat „exact" terenul din litigiu, sunt nefondate. Atât intimații, cât și instanța fondului au confundat acțiunea posesorie cu acțiunea în revendicare în ceea ce privește identificarea terenului. Prin acțiunea introductivă reclamanții au indicat suprafața terenului, natura acestuia și vecinătățile. Fiind o acțiune posesorie, acestea sunt datele de identificare și localizare ale terenului din litigiu. Nu era necesar ca reclamanții să indice și datele de carte funciară ale acestui teren pentru ca instanța să-l poată „localiza".
Nefondate sunt și susținerile intimaților în sensul că ar fi fost posesorii terenului din litigiu și pe cale de consecință acțiunea posesorie prevăzută de art. 951 alin. 2 C.civ. nu ar fi fost admisibilă. Este evident ca intimații au tot interesul să interpreteze în așa fel probele administrate în cauză încât să le dea o aparență de obiectivitate.
Deși instanța de fond reține că deposedarea s-a făcut prin violență și intimatul B. G. a fost sancționat pentru comiterea infracțiunii de „lovire sau alte violențe" prevăzută de art. 180 alin. 2 Cod penal pentru incidentul în urma căruia acesta i-a deposedat pe reclamanți de terenul din litigiu, în final statuează că reclamanții nu ar fi făcut dovada posesiei în momentele imediat anterioare incidentului. Soluția instanței de fond „este originală". În opinia instanței, tulburarea de posesie ar fi avut loc doar în condițiile în care reclamanții ar fi fost pe terenul din litigiu, iar pârâții i-ar fi alungat prin violență. Cu alte cuvinte dacă proprietarul sau posesorul încearcă să intre în posesia terenului, iar în acel moment este alungat prin violență de detentorul precar, el nu poate promova acțiunea posesorie, deoarece nu era pe teren în momentul conturbării.
Contrar celor susținute de intimați, din probațiunea administrată în cauză rezultă în mod cert că anterior deposedării apelații reclamanți au folosit terenul din litigiu. În acest sens, prin plângerea penală ce a format obiectul dosarului nr. 1290/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Năsăud, B. V. și B. I. au solicitat cercetarea și trimiterea în judecată a apelantului C. V. pentru comiterea infracțiunii de tulburare de posesie. Din probele administrate în acest dosar de urmărire penală, precum și din plângerea penală și declarația părților vătămate B. rezultă că acesta a intrat în posesia terenului din litigiu și l-a folosit mai mulți ani. În final, procurorul a statuat că în sarcina lui C. V. nu poate fi reținută comiterea acestei infracțiuni, deoarece se afla de mai mult timp în posesia terenului din litigiu. Plângerea împotriva ordonanței procurorului a fost respinsă.
După pronunțarea soluției în plângerea împotriva ordonanței procurorului, cu rea credință intimații au ocupat prin violență terenul din litigiu. În această modalitate a fost ocupat terenul din litigiu.
Prin notele scrise depuse la dosar de intimați la data de 4 iunie 2015 (f. 102) s-a subliniat în plus faptul că din probațiunea administrată în apel rezultă că intimații nu i-au conturbat în posesie pe apelanți cu privire la terenul în discuție. Terenul pretins conturbat nu este precis determinat, astfel că o eventuală admitere a acțiunii nu se va putea pune în posesie.
Dar, din probele administrate în apel, mai rezultă faptul că intimata B. V. folosește terenul pe care este coproprietară tabulară, precum și terenul care a revenit mamei deținut de aceasta cu titlu de întreținere. Această folosință se explică prin faptul că intimata a fost aceea care a întreținut-o pe mamă la domiciliul său până la decesul său și apoi a înmormântat-o pe cheltuiala sa. Prin urmare, folosința asupra acestui teren este deplin justificată.
Este real faptul că apelanții au încercat să intre cu forța pe acest teren, că între părți au fost discuții cu privire la folosința acestuia și acest lucru denotă faptul că apelantul C. V. nu s-a împăcat cu ideea că acest teren trebuie să revină intimatei, care și-a întreținut și înmormântat mama.
Oricum pretinsa posesie a apelanților asupra acestui teren nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 916 Cod civil.
Pe de altă parte, s-a relevat faptul că intimata B. V. este coproprietară asupra acestui teren, astfel că are dreptul să îl folosească.
Prin notele scrise depuse la dosar de apelanți la data de 11 iunie 2015 (f. 104) s-au reluat aspectele prezentate în cuprinsul cererii de apel și a răspunsului la întâmpinare, arătându-se în plus că și martorii audiați în apel au arătat același lucru, respectiv faptul că terenul din litigiu pentru care părțile se judecă a fost folosit de C. V. senior, iar după decesul acestuia de apelantul C. V. și nu de B. V.. D. în anul 2013 această intimată a intrat pe teren în mod abuziv, iscându-se între părți și un scandal. Declarația martorului T. D. audiat în apel este relevantă și edificatoare, acest martor cunoscând toate aspectele relatate din propriile constatări, fiind vecin cu terenul.
Faptul că intimata a primit sau nu terenul din litigiu de la mama părților cu titlu de întreținere nu are nicio relevanță în prezenta cauză, acest aspect urmând a fi clarificat în dosarul de partaj. Susținerea potrivit căreia ar fi primit cu titlu de întreținere terenul folosit de apelanți nu îi îndreptățește pe intimați să intre în mod abuziv pe teren, în lipsa unei hotărâri judecătorești de partaj. Dacă intimații consideră că sunt proprietari asupra terenului din litigiu, soluția legală era de promovarea unei acțiuni în revendicare și nu . și deposedarea apelanților prin violență.
Analizând încheierea și hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel invocate, tribunalul reține că apelul declarat în cauză nu este fondat.
În ceea ce privește încheierea de ședință din data de 7 februarie 2014 tribunalul reține că într-adevăr prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 18 octombrie 2013 (f. 27 dosar fond) intimații au solicitat audierea martorului R. D., indicând domiciliul acestuia ca fiind în ., județul Bistrița-Năsăud.
La primul termen de judecată – 7 februarie 2014 – apărătorul intimaților a relevat faptul că referitor la acest martor s-a strecurat o eroare materială în privința prenumelui, acesta fiind V. și nu D. (f. 56 dosar fond).
Instanța a încuviințat audierea martorului R. V., reținând eroarea materială strecurată.
Soluția este corectă, întrucât așa cum rezultă din actele dosarului martorul R. V. a fost citat la adresa indicată în întâmpinare, ., primind personal citația la această adresă (f. 109 dosar fond).
Apelanții nu au dovedit că la acea adresă ar locui două persoane cu numele R., una cu prenumele V. și alta cu prenumele D., pentru a se reține că în cauză nu ar fi vorba de o eroare de prenume, ci de o veritabilă înlocuire de persoane.
Pe de altă parte, chiar dacă ar fi fost vorba de încuviințarea nelegală a audierii unui martor nepropus prin întâmpinare, soluția nu este aceea a anulării hotărârii și a trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de fond, ci aceea a neluării în considerare a depoziției acelui martor, ca urmare a constatării intervenirii sancțiunii decăderii prevăzută de art. 254 C.proc.civ.
Nu este justificată nici solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare pentru completarea probatoriului administrat.
Probele se propun de părți prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin întâmpinare, exceptând situațiile în care legea dispune altfel.
Este adevărat că potrivit art. 254 alin. 5 C.proc.civ. atunci când probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc.
Însă, conform art. 254 alin. 6 C.proc.civ., părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.
Discutarea necesității administrării de noi probe, ordonarea din oficiu de noi probe constituie doar o facultate recunoscută instanței, și nu o obligație instituită în sarcina sa. De aceea, părțile nu au posibilitatea de a invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii. Această dispoziție are ca efect o restrângere a rolului activ al judecătorului, întărindu-se diligența de care partea trebuie să dea dovadă în susținerea și dovedirea pretențiilor sale, respectiv în dovedirea netemeiniciei pretențiilor adversarului.
Întrucât apelanții nu au propus alte probe, deși aveau obiectiv această posibilitate încă de la promovarea cererii de chemare în judecată nu se justifică trimiterea cauzei spre rejudecare pentru completarea probațiunii.
În ceea ce privește fondul dreptului dedus judecății tribunalul reține că apelanții reclamanți au investit instanța de fond cu o acțiune posesorie, invocând tulburarea lor în exercitarea posesiei asupra terenului de cca. 69 de ari situat în ridul „Dosul Măgurii – Preluca” în extravilanul comunei Romuli, între vecinii: T. G., C. N., B. V..
În scopul identificării exacte a terenului la data de 26 septembrie 2013 reclamanții apelanți au depus la dosar un extras de carte funciară nr._ Romuli cu topograficii 1357 și 1358 (f. 18, 19 dosar fond).
Prin urmare, de la această identificare a terenului trebuie să pornească instanța în examinarea pretențiilor formulate.
Conform extrasului de carte funciară în care se pretinde că se identifică terenul posedat de reclamanții apelanți (f. 19 dosar fond) proprietarii tabulari ai terenului sunt: C. V. a lui N. în cotă de 2/8 părți, B. N. în cotă de 3/8 părți și intimata pârâtă B. V. în cotă de 3/8 părți. Suprafața totală a terenului este de_ m.p.
Reclamantul C. V. și pârâta B. V. sunt frați. În dosarul nr._ aflat pe rolul Judecătoriei Năsăud se solicită partajarea imobilelor din cartea funciară nr._ Romuli topografici 1357 și 1358.
Reclamantul pretinde că terenul pe care îl folosește este primit de zestre de la părinți (răspunsul la întrebarea nr. 5 din interogatoriu – f. 66 dosar fond). Teza înzestrării reclamantului apelant cu o suprafață de teren este susținută și de martorii audiați în apel (f. 79, 80, 87, 88 dosar apel).
Pârâta B. V. nu neagă dreptul de proprietate al fratelui său asupra unei suprafețe de teren din cartea funciară nr._ Romuli, însă susține că este alta decât suprafața cu care ea este înscrisă în cartea funciară.
Totodată, din evidențele registrului agricol rezultă că atât reclamantul C. V., cât și pârâta B. V. figurează înscriși în registrul agricol cu o suprafață de teren în ridul „Dosul – Măgurii – P.” (f. 97 dosar fond).
Adeverința nr. 2016/9 iulie 2013 (f. 28 dosar fond) atestă faptul că din anul 2005 terenul părinților părților a fost înscris pe cei 5 copii.
Părinții reclamantului C. V. și a pârâtei B. V. au decedat în anul 2004, respectiv 2005, conform certificatelor de deces depuse la dosar (f. 93, 94 dosar apel).
În mod corect instanța de fond a reținut că din ansamblul probatoriului administrat nu se poate ști cu exactitate care este terenul în privința căruia se invocă tulburarea în posesie.
În aceste condiții tribunalul va porni de la situația de carte funciară nr._ Romuli (dat fiind faptul că reclamanții au arătat expres că terenul asupra căruia se pretind posesori este cel din această carte funciară – f. 10 dosar fond), de la faptul că martorii audiați în apel au atestat o înzestrare a copiilor, că în prezent frații se judecă pentru partajul terenului din cartea funciară menționată.
Înzestrarea copiilor cu o suprafață de teren, respectiv înscrierea în proprietatea pârâtei B. V. a cotei de 3/8 părți din terenul identificat în cartea funciară nr._ Romuli topografici 1357 și 1358 creează o stare de coproprietate între frați. C. de 2/8 părți a defunctului tată C. V. a lui N. ar reveni celor 5 copii, fiecăruia revenindu-i cca. 652 m.p. din totalul cotei defunctului de 3261 m.p.
Conform art. 918 alin. 1 lit. c C.civ. nu constituie posesie, ci detenție precară, stăpânirea unui bun de fiecare coproprietar, în proporție cu cotele-părți ce revin celorlalți coproprietari.
În cauză reclamantul C. V. invocă stăpânirea unei suprafețe mai mari decât cota care i-ar reveni după tată, iar martorii audiați la fond atestă și ei stăpânirea unei suprafețe de 70 de ari.
Stăpânirea exercitată asupra cotei-părți a altor coproprietari este detenție precară, deoarece lipsește elementul intențional specific posesiei.
Nu s-a dovedit în cauză intervertirea detenției precare în posesie în condițiile art. 920 C.civ.
Potrivit art. 919 alin. 2 C.civ. detenția precară, odată dovedită, este prezumată că se menține până la proba intervertirii sale.
Calitatea de posesor a reclamantei C. M. nu a fost probată, martorii audiați atestând folosirea de suprafețe de către frații C. V. și B. V.. Totodată, nu s-a probat de reclamantă faptul că înzestrarea cu teren s-a făcut în favoarea soților și nu doar a reclamantului C. V..
În baza considerentelor relevate și făcând aplicarea art. 480 C.civ. va respinge ca nefondat apelul declarat.
În temeiul art. 453 și art. 455 C.proc.civ., ținând seama de poziția apelanților în proces și de natura raportului juridic dintre aceștia (soți cu interese comune), tribunalul va obliga apelanții, în solidar, să plătească intimatei B. V. suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel, reprezentând onorariu de avocat, justificat cu chitanța nr. 36/10.12.2014 depusă în original la dosar (f. 99 dosar apel).
În cuantumul cheltuielilor de judecată nu s-au inclus sumele de bani reprezentând cheltuieli de transport ale intimatei B. V. și ale martorilor ocazionate de prezența lor în instanță (ceilalți intimați nu au fost prezenți), cheltuieli pentru ziua pierdută de intimata B. V. și de martori prin prezența la instanță (ceilalți intimați nu au fost prezenți), deoarece la dosarul cauzei nu s-au depus acte justificative a efectuării unor asemenea cheltuieli și nici martorii audiați în apel nu au atestat primirea vreunei sume de bani de la intimați.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanții C. V. CNP_ și C. M. CNP_, ambii domiciliați în comuna Romuli, ., județul Bistrița-Năsăud împotriva sentinței civile nr. 1729/2014 pronunțată de Judecătoria Năsăud la data de 8 august 2014 în dosarul nr._, precum și împotriva încheierii de ședință din data de 7 februarie 2014 pronunțată de aceeași instanță în același dosar.
Obligă apelanții, în solidar, să plătească intimatei B. V. CNP_, domiciliată în comuna Romuli, ., județul Bistrița-Năsăud, suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel, reprezentând onorariu de avocat.
Decizia este definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 17 iunie 2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
G. C. F. R.-I. B. M.-M. E.
red. F.G.C./dact. F.G.C./10 exemplare/02.07.2015
judec. fond C. S.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 91/2015. Tribunalul BISTRIŢA... | Exequator. Recunoaștere înscris / hotărâre străină.... → |
|---|
