Contestaţie la executare. Decizia nr. 151/2013. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 151/2013 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 07-02-2013 în dosarul nr. 151/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
Decizia civilă nr. 151/R
Ședința publică din 07 februarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE – S. Ș. M. – judecător
Judecător – V. M.
Judecător – A. G.
Grefier – C. M. A.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de către recurentul contestator I. T. DE R. S. ȘI DE VÂNĂTOARE B., prin reprezentant legal, în contradictoriu cu intimatul V. D. I., împotriva sentinței civile nr. 9251/28.06.2012, pronunțată de Judecătoria B. în dosarul civil nr._, având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilier juridic L. M. pentru recurentul contestator și intimatul V. D. I. personal.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care:
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța acordă cuvântul în probațiune.
Reprezentantul convențional al recurentului contestator arată că nu are probe noi de administrat în recurs și nu se opune cererii în probațiune formulată de intimat.
Intimatul V. D. I., prezent personal, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri constând în adresa emisă de către recurent.
În urma deliberării, în temeiul dispozițiilor art. 305 coroborate cu cele ale art. 167 Cod procedură civilă instanța încuviințează pentru intimat proba cu înscrisuri constând în înscrisul depus la acest termen de judecată.
Reprezentantul convențional al recurentului contestator și intimatul arată că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de administrat în recurs.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, în urma deliberării, instanța constată cauza în stare de judecată, în temeiul art. 150 Cod procedură civilă, declară închise dezbaterile și acordă cuvântul asupra recursului dedus judecății.
Reprezentantul convențional al recurentului contestator solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Intimatul V. D. I., prezent personal, solicită respingerea recursului având în vedere că dintr-un număr de 60 de angajați, 47 dintre aceștia și-au primit drepturile salariale cuvenite.
Față de actele și lucrările dosarului, instanța rămâne în pronunțare.
TRIBUNALUL
Prin sentința civilă nr. 9251/2012 Judecătoria B. a respins cererea de suspendare a executării silite ce face obiectul dosarului execuțional nr. 1014/2011 al SCPEJ D. & CORȘATE.
A fost respinsă ca neîntemeiată contestația la executare formulată de contestatorul I. T. DE R. S. ȘI DE VÂNĂTOARE B., în contradictoriu cu intimatul V. D. I. .
Pentru a pronunța astfel prima instanță a reținut că
Prin sentința civilă nr. 384/2009 a Tribunalului B., s-a dispus obligarea contestatorului să plătească intimatului suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, datorate pe perioada 01.01.2004 – 18.02.2009.
Prin sentința civilă nr. 368/2009 a Tribunalului B., s-a dispus obligarea contestatoarei la plata sumelor reprezentând sporul de risc de 25 % din salariul de baza pentru perioada cuprinsă între luna mai 2008 și până la data pronunțării sentinței, sume ce se vor reactualiza cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la data plății efective.
Intimatul a demarat executarea silită, ceea ce a dus la constituirea dosarului execuțional nr. 1014/2011 al SCPEJ D. & Corșate în care, la data de 16.03.2012, s-a emis somația de executare pentru suma de_,85 lei.
În ce privește incidența în cauză a dispozițiilor OUG nr. 71/2009, instanța a reținut următoarele:
La momentul publicării OUG nr. 71/2009, respectiv 18.06.2009, prin art. 1 s-a stabilit că „plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
a) în anul 2010 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2011 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu”.
Prin alineatul 2 al art. 1 s-a stabilit că „în cursul termenului prevăzut la alin. 1 orice cerere de executare silită se suspendă de drept”.
Prin OG nr. 45/19.05.2010 s-a modificat art. 1 din OUG nr. 71/2009 astfel încât „plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
a) în anul 2012 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2013 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2014 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu”.
OG nr. 45/2010 a fost respinsă prin Legea nr. 229 din 5 decembrie 2011.
Ulterior, prin Legea nr. 230/05.12.2011 s-a aprobat OUG nr. 71/2009 cu modificări, astfel că art.1 prevede ca „plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept."
Din succesiunea actelor normative prezentate instanța a reținut că plata drepturilor salariale stabilite prin sentințe judecătorești a fost suspendată începând cu anul 2009 și până în anul 2012, urmând ca plata efectivă să se efectueze eșalonat până în anul 2016. În concret, plata efectivă, totală, a drepturilor salariale a fost amânată o perioadă de 7 ani din care pe o perioadă de 3 ani, plata a fost suspendată total.
Potrivit art. 11 din actul normativ fundamental, statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, iar potrivit alin 2, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
Potrivit art. 20 din Constituție, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar potrivit alin. 2, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Potrivit art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO “Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică si în condițiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”
In sensul art. 1 al Protocolului 1 Adițional la Convenție, creanța pe care creditorul P. V. o deține împotriva ITRSV B., reprezintă un „bun”, parte a dreptului de proprietate, așa cum este definit de acest act normativ – parte a dreptului român iar in sensul art. 6 par. 1 din Convenție, executarea silită este parte a procesului civil pe care creditorul a inițiat-o în contra contestatorului debitor.
Dreptul la un tribunal, consacrat de art. 6 din Convenție, semnifică nu numai posibilitatea juridică efectivă de a te putea adresa unui organ de plină jurisdicție pentru soluționarea unei contestații ci și dreptul de a cere executarea silită a hotărârii astfel obținute. În noțiunea de „proces” intră și executarea unei hotărâri judecătorești definitive (Cauza Ruianu c. România, Burdov c. Rusia).
Instanța a apreciat ca art. 1 al Protocolului 1 Adițional si art. 6 par. 1 din Convenția Pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale sunt norme de drept intern, devenite astfel prin ratificare in anul 1994, context în care instanța a analizat speța prin prisma acestui act normativ.
Referitor la Decizia Curții Constituționale nr. 188/02.03.2010 prin care s-a constatat ca prevederile OUG nr. 71/2009 sunt constituționale, instanța a reținut că C.E.D.O. încurajează țara noastră să adopte remedii prin care să se soluționeze actualele dificultăți în materia respectării dreptului de proprietate si a dreptului la un proces judecat într-un termen rezonabil.
În motivarea hotărârii din cauza Burdov c. Rusia, C.E.D.O. interpretează articolul 13 al Convenției în sensul că acesta este expresia directă a obligației statului, prevăzută în articolul 1 al Convenției, de a proteja drepturile omului, în primul rând în propriul sistem de drept. De aceea, acest articol impune ca statele să implementeze remedii interne efective. Unul dintre acestea vizează un sistem de justiție coerent, eficient și adaptat cerințelor europene si aceasta determina necesitatea de a găsi soluții efective.
Teoreticienii dreptului au identificat astfel de soluții care vizează recunoașterea si însușirea de către judecătorul român a obligației României de a respecta și de a acorda prioritate deciziilor C.E.D.O. care se bucura de putere de lucru interpretat – noțiune teoretică nouă pentru practica judiciară româna.
Astfel, ca o consecință a semnării și ratificării Convenției, deciziile C.E.D.O. sunt obligatorii și executorii pentru statul român, la fel cum sunt și prevederile Convenției, care, conform art. 11 alin. (2) din Constituția României, ”fac parte din dreptul intern”.
Totodată, conform art. 20 alin. (2) din Constituție, textul Convenției și deciziile C.E.D.O. se bucură de aplicabilitate prioritară în dreptul român, chiar cu consecința înlăturării legislației interne speciale, în ipoteza în care aceasta este contrară lor.
Din motivarea C.E.D.O. din cauza Burdov c. Rusia, reiese, fără echivoc, existența raportului de ”subordonare” juridică a țărilor părți ale Convenției față de hotărârile C.E.D.O., Curtea specificând în acest sens că este obligată să verifice dacă modul în care legea internă este interpretată și aplicată, produce consecințe conforme principiilor Convenției, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudența Curții.
În concluzie, Decizia Curții Constituționale, deși statuează ca normele legale de care se prevalează contestatorul sunt conforme practicii CEDO, nu poate fi aplicată prioritar prevederilor Convenției Europene cu care vine totuși în contradicție.
Și asta pentru ca prevederile Convenției Europene au forța juridică superioară oricărui act normativ de drept special intern, incluzând aici si hotărârile Curții Constituționale.
Teza a II-a a art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO, stabilind ca “Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”, permite statelor adoptarea măsurilor pe care le consideră necesare, cu condiția ca ingerința autorităților publice în beneficierea de dreptul la respectarea bunurilor să fie legală și să existe o proporție justă între mijlocul folosit și scopul vizat.
A apreciat instanța că amânarea executării hotărârilor judecătorești reprezintă o privare de proprietate deoarece creditorul este titularul unei creanțe exigibile (cauza Burdov vs. Rusia). Pentru ca privarea să nu reprezinte o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun este necesar ca privarea să fie legală, să fie impusă de o cauză de utilitate publică și să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional. Acestor trei condiții li s-au adăugat încă două condiții, create de jurisprudență, aceea a indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului și cea a proporționalității între limitare și scopul avut în vedere prin instituirea ei.
Primele trei condiții sunt îndeplinite. Astfel, amânarea executării s-a făcut prin acte normative accesibile, precise și previzibile, iar adoptarea măsurii de amânare a fost justificată de autoritatea statului prin prisma imposibilității menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit a respectării angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar și în considerarea faptului că aceste elemente vizează interesul general public și constituie situații de urgență și extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată.
În ceea ce privește indemnizarea corespunzătoare a titularului dreptului instanța a reținut că aceasta nu este îndeplinită.
Amânarea executării hotărârilor lipsește titularul dreptului de bunul său pe o perioadă îndelungată. Singura compensație a lipsirii de drept prevăzută de OUG nr. 71/2009 este cea din art.1 alin. 3 care stabilește că „sumele prevăzute la alin. (1) și (1^1), plătite în temeiul prezentei ordonanțe de urgență, se actualizează cu indicele prețurilor de consum comunicat de Institutul Național de S.”. Actualizarea cu indicele prețurilor de consum nu reprezintă o despăgubire ci aduce creanța la valoarea sa din momentul nașterii sale. Practic legea nu prevede nici un fel de despăgubire pentru lipirea de bun pe perioada suspendării plății drepturilor salariale.
În ce privește proporționalitatea dintre măsura amânării plății creanțelor și scopul acesteia instanța a reținut următoarele:
Scopul urmărit de stat prin adoptarea acestei măsuri este cel stabilit în expunerea de motive din preambulul OG nr. 71/2009, respectiv menținerea echilibrelor bugetare și în mod implicit a respectării angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar.
Măsura de amânare și plată eșalonată, la nivelul anului 2009, poate apărea ca fiind proporțională dat fiind și situația economică internațională și termenul rezonabil pentru care s-a dispus măsura, respectiv 2010 - 2012. Modul în care măsura a fost prelungită, respectiv la momentul la care s-a stabilit plata primei tranșe în anul 2010 statul a amânat din nou plata prin OG nr. 45/2010 și din nou, la momentul plății primei tranșe din noua eșalonare, prin Legea nr. 230/2011, conduce la concluzia că măsura poate fi prelungită sine die.
Practic, dacă avem în vedere faptul că drepturile salariale recunoscute prin hotărârile judecătorești sunt datorate, în parte, începând cu anul 2004 se constată că, dacă ne raportăm la ultima eșalonare, prin măsurile luate statul a amânat plata acestor drepturi pe o perioadă cuprinsă între 8 și 12 ani. Instanța apreciază că timpul îndelungat în care titularul este lipsit de dreptul său este în măsură să rupă echilibrul ce trebuie să existe între protecția dreptului individual de proprietate și exigențele apărării unor interese generale.
Ca urmare, îngrădirea dreptului de proprietate, respectiv lipsirea de „bun”, lipsirea de posibilitatea de a încasa creanța într-un termen rezonabil încălca in mod evident art. 1 al Protocolului 1 Adițional la Convenție, iar suspendarea „de drept” a executării silite, respectiv suspendarea sine die a dreptului creditoarei de a-și încasa creanța, de a se bucura de bunul sau, încalcă in mod evident art. 6 par. 1 din Convenție.
Pentru considerentele de mai sus, instanța a reținut că are obligația de a face aplicarea actelor normative mai favorabile creditorului intimat, obligație impusă judecătorului de art. 11 si 20 din Constituția României.
A apreciat instanța de fond că textul Convenției apare drept prioritar și mai favorabil creditorului in situația de fapt descrisă in concret.
Mai mult, instanța a reținut că, așa cum Curtea Europeană s-a pronunțat deja în trei cauze similare, respectiv Cauza S. c/a României, Cauza Sacaleanu c/a României Cauza T. c/a României, în care a constatat încălcarea de către Statul Român a art. 6 par. 1 din Convenție, tot astfel, admiterea unei contestații ca cea dedusă judecății este de natură a atrage o noua condamnare a Statului român în fața Curții.
Cunoscând practica Curții și reiterând faptul că aceasta se bucură de « autoritate de lucru interpretat », instanța subliniază că ar fi inadmisibil ca, în anul 2012, la 18 ani de la ratificarea Tratatului de aderare la CEDO, să ignore cu desăvârșire dispozițiile obligatorii din deciziile CEDO si să încalce în mod conștient obligațiile ce revin judecătorului – ca organ al Statului Român, și care izvorăsc din calitatea României de Înalta Parte Contractantă la Convenție.
A concluzionat instanța de fond că, deși OUG nr. 71/2009 are caracter de normă specială, aceasta încalcă art. 1 al Protocolului 1 Adițional si a art. 6 par. 1 la Convenția Pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale, ceea ce face ca să devină obligatorie judecarea în temeiul acestor din urma dispoziții.
A considerat instanța de fond că, în raport de C.E.D.O. nu se poate reține că executarea este suspendată de drept în temeiul O.U.G. nr. 71/2009.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs contestatoarea, criticând-o sub următoarele aspecte:
Instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății prin faptul că a considerat că în materia drepturilor salariale se aplică cu prioritate prevederile legislației europene, fiind mai favorabile intimatului.
Prin sentința civilă 384/CA a Tribunalului B. instituția a fost obligată la plata sumelor reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare datorate pentru perioada 1.01.2004 – 18.02.2009 fiecărui membru de sindicat în funcție de data angajării.
Cuantumul acestor sume sau procentul nu a fost stabilit, deși s-a solicitat procentul de 25%.
Prin urmare, suma reclamată nu este recunoscută de recurent.
S-au calculat sumele la procentul de 25% fiecare, dar cu rezerva că acesta s-ar putea modifica în momentul acordării dreptului. S-a avut în vedere faptul că la negocierea cu Ministerul Mediului și Pădurilor acest procent nu s-ar fi obținut s-au s-ar fi obținut unul mai mare.
În prezent operează prevederile OUG 71/2009, așa cum au fost modificate prin Legea 230/2011, prin care a fost eșalonată plata sumelor prevăzute în hotărârile judecătorești.
Ordonatorul principal de credite, Ministerul Mediului și Pădurilor a început virarea sumelor cuvenite conform tranșelor prevăzute de lege.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a textelor de lege incidente, Tribunalul constată următoarele-
Prin contestația la executare formulată, contestatorul a solicitat anularea somației de plată emisă în dosarul execuțional 1014/2011, susținând că suma pretinsă nu este datorată și că prin OUG 71/2009 plata creanțelor rezultate din hotărâri judecătorești a fost eșalonată.
Recurentul a precizat că intimatul este îndreptățit la suma menționată în somație însă se impune anularea acesteia față de eșalonarea plății impusă de prevederile O.U.G. nr. 71/2009.
Din această precizare rezultă că suma pretinsă de intimatul creditor a fost recunoscută de recurentul contestator, iar criticile formulate în recurs cu privire la cuantumul sumei pusă în executare contravin prevederilor art. 294 coroborat cu art. 316 Cod procedură civilă.
Cu privire la această critică este de reținut și că în baza prevederilor art. 387 Cod procedură civilă, somația cuprinde:
1. denumirea și sediul organului de executare;
2. data emiterii somației și numărul dosarului de executare;
3. numele și domiciliul sau, după caz, denumirea și sediul debitorului;
4. arătarea titlului executoriu anexat în baza căruia urmează să se facă executarea silită;
5. termenul în care cel somat urmează să-și execute de bunăvoie obligația prevăzută în titlul executoriu și arătarea consecințelor nerespectării acesteia;
6. semnătura și ștampila organului de executare.
Criticile formulate de recurent cu privire la modul de calcul a creanței, raportat la mențiunile titlului executoriu, nu duc la anularea somației, ci ar fi de natură a atrage anularea executării silite înseși, însă contestatorul nu a formulat o astfel de cerere, iar în conformitate cu prevederile art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.
În ce privește al doilea motiv de recurs Tribunalul urmează a-l admite având în vedere următoarele considerente:
Instanța de fond a procedat în mod greșit înlăturând aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009, cu privire la suspendarea de drept a executării silite, în considerarea obligației judecătorului național de a lua în considerare reglementările care decurg din tratatele internaționale, dacă acestea cuprind dispoziții mai favorabile.
Analizând prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, instanța de fond a ignorat dispozițiile alin. 2 al acestui text.
Astfel, alin. 1 prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
A.. 2 al textului prevede că dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.
Din expunerea de motive a O.U.G. nr. 71/2009 rezultă că acest act normativ a fost adoptat pentru următoarele considerente:
„Luând în considerare dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, având în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe anul 2009 pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, având în atenție necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, ținând seama de faptul că nepromovarea prezentei ordonanțe de urgență ar avea drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar, în considerarea faptului că aceste elemente vizează interesul general public și constituie situații de urgență și extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată…”
Astfel fiind, rezultă că actul normativ a fost adoptat din necesități de natura celor prevăzute de art. 1 alin. 2 din Primul protocol adițional, respectiv din considerente de interes general, arătate mai sus.
Tribunalul apreciază totodată că interpretarea primei instanțe este de natură a lipsi de efecte juridice un act normativ aflat în vigoare și pe care contestatorul l-a invocat drept temei al contestației formulate.
Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, în cursul termenelor prevăzute la alin. 1 și 1 ind. 1, orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
În aceste condiții, este întemeiat motivul de contestație la executare privind suspendarea de drept a procedurii execuționale, și care vizează inexistența (cu limitarea temporală de rigoare) a dreptului creditorului de a cere executare silită.
Așa fiind, orice acte de executare silită efectuate în perioada de timp în care executarea silită este suspendată de drept sunt nule, pentru motivul arătat mai sus.
Sumele datorate de stat în baza titlurilor executorii este mare și vizează un număr considerabil de persoane salariate în sistemul bugetar, ceea ce duce la concluzia că eșalonarea plății este o măsură cu caracter rezonabil.
Mai mult, această măsură nu poate fi considerată a fi de natură să nege existența și întinderea despăgubirilor constatate prin hotărâri judecătorești ce au dobândit caracterul de titluri executorii, și nici nu se constituie într-o atingere adusă dreptului intimatei creditoare la respectarea bunurilor, iar în cuprinsul Convenției Europene a Drepturilor Omului nu există dispoziții care să interzică executarea eșalonată a unor titluri executorii.
În jurisprudența Curții Europene s-a statuat că dreptul la executarea unei hotărâri irevocabile, componentă a dreptului de acces la justiție, nu este absolut, ci poate comporta limitări, întrucât reclamă prin însăși natura sa, o reglementare din partea statului. Limitările, admisibile și inerente oricărei reglementări, trebuie să urmărească însă un scop legitim și, totodată, să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (L. c. România).
Aceste limitări au fost determinate, astfel cum a reținut și Curtea Constituțională a României în Decizia nr. 188/02.03.2010, în urma constatării existenței unei stări de fapt obiective, cuantificabilă și independentă de voința Guvernului care pune în pericol un interes public, respectiv stabilitatea economică a Statului Român, măsură necesară în vederea atenuării efectelor unei stări de criză economică generalizată. Ori, o atare finalitate economică implică, în mod necesar și neechivoc, o reglementare juridică primară, rapidă, unitară și energică.
Astfel, incidența prevederilor O.U.G. nr. 71/2009 au fost apreciate constituționale prin Decizia nr. 188/2010 a Curții Constituționale care este general obligatorie de la data publicării ei, în conformitate cu prevederile art. 147 din Constituție.
Practica CEDO expusă de prima instanță în considerentele sentinței recurată nu duce la înlăturarea posibilității suspendării executării unei hotărâri judecătorești pe durata de timp necesară pentru a găsi o soluție satisfăcătoare.
Mai mult, în decizia cu privire la Cererea nr. 57.265/08 introdusă de D. D. D. si alții împotriva României publicată în M.O. nr. 709/20.10.2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că in perioada 2008-2011 statul roman a adoptat mai multe acte normative prin care se suspenda de drept orice cerere de executare a titlurilor executorii pronunțate in favoarea funcționarilor publici prin hotărâri judecătorești si prin care se introducea un sistem de executare a datoriilor prin plata unor transe anuale.
Prima ordonanța din 11 iunie 2008 (declarata neconstituționala la 12 mai 2009) a fost urmata de O.U.G. nr. 71/2009, care prevedea plata datoriilor in 3 tranșe anuale, în intervalul 2010-2012.
În 2010, O.U.G. nr. 45/2010 a prevăzut ca plata sumelor datorate să se facă tot în 3 tranșe anuale, însă în intervalul 2012-2014. În fine, în decembrie 2011, Legea nr. 230/2011 a eșalonat plata pe 5 ani, în intervalul 2012-2016, cu anuități progresive, ajungând de la 5% in primul an pana la 35% in ultimul an (supra, pct. 24-27).
Guvernul justifică aceste măsuri prin faptul că în 2008 statul a ajuns să se confrunte cu o situație de dezechilibru bugetar major, de natură să pună in pericol situația financiară a țării.
Curtea a amintit ca a hotărât deja ca masurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar intre cheltuielile si veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publica [Mihaies si Sentes impotriva Romaniei (dec.), nr. 44.232/11 si 44.605/10, pct. 24, 6 decembrie 2011, precum si Panfile împotriva României (dec.), nr. 13.902/11, pct. 21, 20 martie 2012].
În cauza D. ș.a., Curtea observă că în 2009 România a început să se confrunte cu o gravă criză economică și financiară. Întrucât autoritățile naționale se află, în principiu, într-o poziție mai bună decât instanța internaționala pentru a stabili ce constituie „utilitate publică”, Curtea este gata sa admită că, așa cum susține Guvernul, măsurile în litigiu urmăreau un scop de utilitate publică.
Pentru a stabili dacă măsurile respective erau proporționale cu scopul urmărit – restabilirea echilibrului bugetar, evitând totodată înrăutățirea situației sociale –,Curtea considera că este necesar să verifice dacă, în prezenta speță, tratamentul aplicat reclamanților a făcut posibilă menținerea unui echilibru intre interesele aflate in joc.
Curtea a reținut că reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile in temeiul unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate in perioada februarie-aprilie 2008 și că deși, mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovada de diligență în executarea hotărârilor judecătorești. Astfel, in conformitate cu legislația in vigoare (supra, pct. 24), reclamanții au primit în octombrie 2008 o prima tranșă, reprezentând 30% din totalul sumelor datorate. În septembrie 2010, li s-a plătit o sumă suplimentară, reprezentând 25% din a doua tranșă de 34% din suma totală, deși în temeiul O.U.G. nr. 45/2010 din 19 mai 2010 cea de a doua transa ar fi trebuit plătita în 2012.
Curtea a apreciat că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natura patrimonială. CEDO a apreciat ca eșalonarea plăților de către Guvern, în calitatea sa de debitor, printr-o . acte normative, în contextul dezechilibrului bugetar cu care s-a confruntat România începând cu anul 2008, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil ori dreptului de proprietate al reclamanților.
Conform legii, sumele plătite s-au actualizat de fiecare dată în raport cu indicele prețurilor de consum din data plății. Până în prezent, reclamanții au primit mai mult de o treime din suma totala acordată de instanțe, restul sumei trebuind să fie plătit eșalonat, conform legislației în vigoare, pana in 2016. Nu exista nimic în dosar care să sugereze că Guvernul nu are intenția de a respecta calendarul plaților. Ținând seama de faptul ca o parte importanta din sumele datorate reclamanților le-a fost deja plătită, Curtea nu a putut considera că a fost afectată însăși substanța dreptului reclamanților. În orice caz, având în vedere ca toate elementele de mai sus si contextul special al prezentei cauze, Curtea a considerat ca plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă. Prin urmare, Curtea a considerat ca aceasta cerere este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 lit. a) si art. 35 § 4 din Convenție.
Față de aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Tribunalul urmează să admită recursul declarat de contestatorul I. T. DE R. S. ȘI DE VÂNĂTOARE B. împotriva sentinței civile nr. 9251/2012 a Judecătoriei B., care va fi modificată în tot în sensul admiterii contestației la executare formulată de contestator în contradictoriu cu intimatul V. D. I., cu consecința anulării somației emise în dosarul execuțional nr. 1014/2011 al S.C.P. de Executori Judecătorești D. & Corșate, la data de 16.03.2012.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta I. T. DE R. S. ȘI DE VÂNĂTOARE B. împotriva sentinței civile 9251/2012 a Judecătoriei B., pe care o modifică în tot, și-n consecință,
Admite contestația la executare formulată de contestatoarea I. T. DE R. S. ȘI DE VÂNĂTOARE B. împotriva intimatului V. D. I., și-n consecință,
Anulează somația emisă la data de 16,03,2012 în dosarul execuțional nr. 1014/2011 al SCPEJ-D. &CORȘATE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 7,02,2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
S. Ș. M. V. M. A. G.
GREFIER
C. M. A.
Plecat din instanță, semnează grefier șef secție, I. M.
Red.AG/12.04.2013
Tehnored. CL/16.04.2013
2 ex.
Jud fond C. M.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 36/2013. Tribunalul BRAŞOV → |
|---|
