Fond funciar. Decizia nr. 27/2016. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 27/2016 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 02-02-2016 în dosarul nr. 27/2016
Cod ECLI ECLI:RO:TBBRV:2016:005._
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 27/R/2016
Ședința publică de la 02 Februarie 2016
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. B.
Judecător L. P.
Judecător D. M.
Grefier N. C.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra contestației în anulare formulată de contestatorul pârât N. V. împotriva Deciziei civile nr.79/R, pronunțată de Judecătoria B., în dosarul civil nr._ în contradictoriu cu intimatul reclamant P. orașului Predeal, având ca obiect fond funciar.
Dezbaterile în cauza civilă de față au avut loc în ședința publică din data de 12.01.2016, conform celor consemnate în Încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța, din lipsă de timp pentru deliberare, în temeiul art. 396 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea pentru data de 19.01.2016, 26.01.2016 și, ulterior pentru această dată, când a hotărât următoarele:
TRIBUNALUL,
P. decizia civilă nr.79/11.02.2015 a Tribunalului B. pronunțată în faza recursului în dosarul civil nr._/197/2012 al Judecătoriei B. s-a respins recursul declarat de recurentul pârât N. V. împotriva sentinței civile nr.7007/03.06.2014 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul civil nr._/197/2012 pe care a menținut-o. Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut că prin sentința civilă nr. 7007/03.06.2014 pronunțată în dosarul civil nr._/197/2012, Judecătoria B. s-a admis cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamanta PRIMĂRIA ORAȘULUI PREDEAL, prin primar în contradictoriu cu pârâții INSTITUIȚIA PREFECTULUI B. prin PREFECT, COMISIA JUDEȚEANĂ DE APLICARE A LEGILOR FONDULUI FUNCIAR, NECULOIUL V. V. și D. M..
S-a constatat nulitatea absolută a ORDINULUI PREFECTULUI nr. 75 din 1992.
S-a respins ca neîntemeiată cererea din dosarul conexat, formulată de reclamantul N. V. în contradictoriu cu pârâții COMISIA LOCALĂ PREDEAL DE APLICARE A LEGILOR FONDULUI FUNCIAR, PREFECTUL JUDEȚULUI B. și D. M..
Prima instanță a reținut, în ce privește cererea principală că, la data de 23.10.1992 a fost emis în temeiul art. 35 și 37 din Legea Fondului Funciar nr. 18 din 1991, de către pârâtul Prefectul Județului B., Ordinul nr. 75 prin care s-a dispus atribuirea în proprietatea pârâtului N. V. și a autoarei pârâtei D. M. ( N. Heretina) suprafața de 3 ha teren categoria de folosință pășune, situate în Poiana Secuilor.
La baza emiterii Ordinului, se menționează în cuprinsul acestuia ( fila 26 din dosarul cauzei) a stat avizul favorabil al Direcției de Urbanism și Amenajarea a Teritoriului precum și propunerile cuprinse în adresa nr. 1038 din 1992 a Consiuliului Local al Orașului Predeal prin care s-a propus atribuirea în proprietate ori restituirea unor terenuri situate în Predeal, Jud. B..
A fost încheiat totodată la data de 20.05.1993 (anterior emiterii Ordinului Prefectului nr. 75 din 1992) procesul verbal de punere în posesie, nesemnat de către beneficiarul menționat în act, N. V.).
Însă, așa cum rezultă din cuprinsul extraselor CF depuse la dosarul cauzei ( filele 29-33) terenul în privința căruia a fost emis titlul de proprietate se afla în proprietatea unor terți.
În drept, instanța a reținut că potrivit art. 36 din Legea nr.18/1991:
”Persoanele ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietate de stat, ca efect al unor legi speciale, altele decât cele de expropriere, și care se află în administrarea unităților agricole de stat, devin la cerere acționari la societățile comerciale înființate în baza Legii nr. 15/1990 din actualele unități agricole de stat. De aceleași prevederi beneficiază și moștenitorii acestor persoane.
Cererea se depune, în termen de 30 de zile de la . prezentei legi, la primăria în a cărei rază teritorială este situat terenul.
Numărul de acțiuni primite va fi proporțional cu suprafața de teren în echivalent arabil trecută în patrimoniul statului, fără a putea depăși însă valoarea a 10 ha teren de familie, în echivalent arabil.
Nu beneficiază de dispozițiile acestui articol persoanele ale căror terenuri au fost confiscate ca efect al unor condamnări penale, cu excepția persoanelor precizate în Decretul-lege nr. 118 din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945.
ART. 37
Terenurile agricole fără construcții, instalații, amenajări de interes public, intrate în proprietatea statului și aflate în administrarea primăriilor la data prezentei legi, se vor restitui foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, fără a se putea depăși suprafața de 10 ha de familie, în echivalent arabil.
Restituirea terenurilor se face, la cerere, în condițiile art. 10 din prezenta lege, prin decizia prefecturii, la propunerea primăriei.
Prevederile art. 36 alin. ultim se aplică în mod corespunzător.”
Examinând cererea formulată de reclamanți în dosarul nr._/197/2012 în contradictoriu cu pârâții N. V. și D. M., prin prisma textelor legale menționate, instanța a găsit-o întemeiată, drept pentru care a admis-o .
S-a reținut astfel că, deși dispozițiile art. 37 alin. 1 din Legea nr. 18 din 1991 în forma în vigoare la data emiterii actului contestat, fac referire la terenurile agricole fără construcții, instalații, amenajări de interes public, intrate în proprietatea statului și aflate în administrarea primăriilor, stipulând că doar acestea pot fi restituite foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, prin Ordinul Prefectului nr. 75 din 1992, s-a procedat la restituire de terenuri care se aflau în proprietatea unor terți ( acest din urmă fapt fiind necontestat în prezenta cauză).
În ce privește susținerea pârâtului conform căreia se impune anularea doar în parte a Ordinului Prefectului nr. 75 din 1992 dat fiind faptul că îndreptățirea pârâților N. V. și D. M. la reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 3 ha aceasta nu a putut fi reținută întrucât la restituirea către fostul proprietar este necesară existența unei identități legale între dreptul recunoscut și obiectul material al acestui drept, cele două elemente neputând fi separate. Cum din ansamblul probelor administrate în cauză a rezultat că pârâții N. V. și D. M. nu sunt îndreptățiți la restituirea suprafeței de teren așa cum a fost identificată întrucât aceasta aparține unor terți, instanța a reținut caracterul nelegal al Ordinului prefectului nr. 75 din 1992.
În ce privește cererea reclamanților de anularea a procesului verbal de punere în posesie, s-a reținut că înscrisul menționat nu constituie un act juridic ci consemnarea unei operațiuni materiale de predare a imobilului în stăpânirea beneficiarului astfel că o astfel de solicitare nu poate face obiectul analizei instanței de judecată.
În ce privește cererea care formează obiectul dosarului conexat, instanța, față de soluția pronunțată în cererea principală, de anularea a Ordinului Prefectului nr. 75 din 1992, a respins-o ca neîntemeiată.
S-a luat act de împrejurarea că nu au fost solicitate de către părți cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului său se arată că reclamantul nu a pus în discuție îndreptățirea pârâtului N. V. la reconstituirea dreptului său de proprietate asupra unei suprafețe de teren de 3 ha pe raza de competență a Primăriei Orașului Predeal. Ordinul nr. 75/1992 al Prefectului Județului B. prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 3 ha cuprinde două categorii de efecte: o categorie cu privire la îndreptățirea pârâtului N. V. la reconstituirea dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de 3 ha de teren și o altă categorie cu privire la localizarea terenului.
În privința primei categorii de efecte, aceasta nu a fost contestată de reclamant. Reclamantul a contestat doar indicarea amplasamentului terenului la care este îndreptățit N. V. în zona Poiana Secuilor. La această din urmă chestiune trebuia să se mărginească judecata.
În acest context recurentul pârât amintește și adresa întocmită de reclamant în dosarul nr. 191/2002 al Judecătoriei B. prin care se recunoaște de către reclamant că autorii pârâților au avut teren pe raza administrativă a Orașului Predeal ; deci, dreptul pârâților la reconstiruirea dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de 3 ha pe raza Orașului Predeal este recunoscută de către reclamant.
Recurentul pârât mai arată că reclamantul invocă nulitatea Ordinului Prefectului nr. 75/1992 pentru că terenul reconstituit pârâților nu se afla în proprietatea statului la data reconstituirii. Este de observat că reclamantul arată că stabilirea amplasamentului în zona Poiana Secuilor este greșită pentru că întreg terenul din această zonă aparține unor persoane fizice. Reclamantul nu critică îndreptățirea pârâților la reconstituirea dreptului de proprietate ci doar greșita localizare a terenului. Greșita localizare a terenului nu atrage însă nulitatea absolută a Ordinului nr. 75/1992 în condițiile în care toate părțile implicate, respectiv Comisia locală, Prefectul și pârâții, consimt că dispoziția privitoare amplasament este caducă. În acest sens, pârâtul N. V. a sesizat Judecătoria B. cu dosarul nr._ prin care solicita reamplasarea terenului reconstituit. Instanțele astfel investite au conchis că amplasamentul este greșit și că în proces ar trebui să participe și D. M.. În consecință, N. V. a sesizat iar Judecătoria B. în dosarul nr._/197/2013 cu o cerere similară de stabilire a amplasamentului terenului reconstituit în altă zonă decât Poiana Secuilor.
Reclamantul insistă că Ordinul nr. 75/1992 este nul pentru că terenul individual determinat din Poiana Secuilor nu era în administrarea primăriei. Aici se observă invocarea de către reclamant a propriei culpe și pretenția acestuia ca vinovăția lui să producă efecte nefavorabile în patrimoniul pârâților; evident, acest lucru nu poate fi admis. În altă ordine de idei, se observă că acțiunea reclamantului se referă în exclusivitate la terenul situat în Poiana Secuilor iar nu la îndreptățirea pârâților la reconstituirea dreptului de proprietate în intravilanul Orașului Predeal. Nu se critică nimic altceva decât poziționarea terenului, iar nu dreptul la reconstituire. Deci, Ordinul nr. 75/1992 nu poate fi lipsit de efecte decât, eventual, în măsura în care localizează terenul în zona Poiana Secuilor.
Ideea că terenul pe care a fost pus în posesie N. V. se suprapune peste terenul unui particular nu are relevanță pentru că procesul - verbal de punere în posesie este ulterior Ordinului Prefectului nr. 75/1992. La data emiterii Ordinului nr. 75/1992 pe raza teritorială a Orașului Predeal exista teren, după cum există teren și în Poiana Secuilor. Și în prezent, Orașul Predeal are teren în Poiana Secuilor și acest teren a fost concesionat în anul 2004.
Pentru aceste motive solicită admiterea recursului și modificarea sentinței civile recurate în sensul admiterii în parte a acțiunii din dosarul nr._/197/2012 în sensul constatării nulității absolute parțiale a Ordinului nr.75/1992, doar cu privire la amplasamentul terenului ce face obiectul acestui ordin și admiterea acțiunii ce face obiectul dosarului conexat cu nr._/197/2013.
Recursul nu a fost întemeiat în drept.
În recurs nu s-a încuviințat administrarea de probe noi.
Examinând sentința civilă recurată în raport cu motivele de recurs invocate, cu actele și lucrările dosarului, tribunalul a constatat că motivele de recurs nu sunt fondate pentru următoarele considerente:
Așa cum rezultă din precizarea făcută în fața primei instanțe de către reclamant, în cauză s-a solicitat constatarea nulității absolute a Ordinului Prefectului nr.75/1992, invocându-se ca temei de drept frauda la lege, ordinul fiind emis cu încălcarea prevederile art. 34 alin. 1 și 37 din Legea nr. 18 din 1991 precum și dispozițiile D. L. 115 din 1938 referitoare la efectul constitutiv de drepturi al înscrierii de carte funciară.
Prima instanță a reținut în mod corect că, deși dispozițiile art. 37 alin. 1 din Legea nr. 18 din 1991 în forma în vigoare la data emiterii actului contestat fac referire la terenurile agricole fără construcții, instalații, amenajări de interes public, intrate în proprietatea statului și aflate în administrarea primăriilor, stipulând că doar acestea pot fi restituite foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, prin Ordinul Prefectului nr. 75 din 1992, s-a procedat la restituirea de terenuri care se aflau în proprietatea unor terți, acest din urmă fapt nefiind contestat în prezenta cauză.
Instanța de fond a avut în vedere ansamblul probelor administrate în cauză, din care a rezultat că pârâții N. V. și D. M. nu sunt îndreptățiți la restituirea suprafeței de teren așa cum a fost identificată întrucât aceasta aparține unor terți. Această concluzie rezultă atât din analiza înscrisurilor depuse în probațiune în prezentul dosar cât și din hotărârea judecătorească pronunțată în dosarul civil nr. 3824/2000 al Judecătoriei B. având ca obiect anularea Ordinului Prefectului nr. 209 din 1993, atașat prezentului dosar.
Astfel, cererea de chemare în judecată din dosarul atașat a avut ca obiect constatarea nulității absolute a Ordinului Prefectului nr. 209 din 1993 și a Ordinul Prefectului nr. 75 din 1992, reclamantul din acel dosar renunțând, pe parcursul judecății, la judecata în ce privește Ordinul nr.75/1992.
Între părțile din dosarul atașat s-a încheiat o Tranzacție, instanța reținând, cu privire la acest înscris că, deși nu întrunește condițiile prevăzute de lege pentru a-si produce efecte cu privire la cesiune și nu poate duce la stingerea amiabilă a litigiului, conține mărturisirea recurentului pârât din prezentul dosar referitoare la aspecte esențiale privind cauzele de nulitate absolută invocate. Astfel, recurentul pârât recunoaște faptul că imobilele terenuri în cauză, inclusiv cel ce face obiectul Ordinului nr.75/1992, se găsesc în regimul real de publicitate prin cărți funciare, înscrierea acestora în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni făcându-se ilegal, prin dublarea regimului de publicitate.
În dosarul nr. 5981/2000 al Tribunalului B., în care s-a soluționat apelul declarat împotriva sentinței civile pronunțate în dosarul atașat, nr. 3824/2000, s-a administrat proba cu expertiza tehnică topografică judiciară, raportul fiind întocmit de expert C. M. care a ajuns la aceeași concluzie. În raportul de expertiză se menționează expres suprapunerea dintre numerele top ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare incheiat în anul 1937 între autorii recurentului pârât și autorii terțului proprietar tabular și amplasamentul Ordinului nr.209/1993, situație care se regăsește și în prezentul litigiu.
Astfel, din probele administrate în cauză rezultă că, prin cele două ordine de prefect a căror nulitate absolută s-a solicitat în dosarul atașat și în prezentul dosar, recurentului pârât și autoarei intimatei pârâte D. M. li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra unor terenuri ce fuseseră înstrăinate de autorii lor tocmai autorilor proprietarului tabular care a solicitat constatarea nulității absolute a celor două ordinue de prefect arătate. În aceste condiții, cum imobilul teren obiect al Ordinului nr.75/1992 nu se afla în proprietatea statului la data reconstituirii, ci în proprietatea tabulară a unor persoane fizice, nefiind intrat în patrimoniul statului în conformitate cu prevederile legale existente pana la data de 01.01.1990, nici în administrarea primăriei și nici la dispoziția comisiei locale de aplicare a Legilor fondului funciar, si nefiind înregistrat ca atare în sistemul de evidență funciară, ordinul prefectului a fost emis cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art.34 alin. 1 si art. 37 din Legea 18/1991, astfel cum acestea erau în vigoare la momentul emiterii ordinului atacat.
Astfel cum rezultă și din concluziile scrise depuse de recurentul pârât în dosarul atașat, dovada dreptului de proprietate înfața comisiei locale de fond funciar în dosarul reconstituirii s-a făcut cu martori și nu cu înscrisuri, deși terenul pretins a fi fost deținut de autorii săi se afla situat în zonă în care opera sistemul de publicitate imobiliară prin cărți funciare, iar potrivit mărturiilor acestora terenul solicitat a fi restituit se găsea chiar pe amplasamentul identificat prin Ordinul Prefectului nr.75/1992, în aceste condiții neputând fi vorba despre o simplă eroare de punere în posesie sau cu privire la amplasamentul terenului. Pe de altă parte, în dosarul atașat nr.3824/2000 al Judecătoriei B., instanța a reținut cu putere de lucru judecat că „dreptul de proprietate invocat de pârât pentru obținerea ordinului atacat nu a aparținut autorilor acestuia”.
Având în vedere toate aspectele prezentate anterior și care rezultă din probatoriul administrat în cauză tribunalul a constatat că susținerea recurentului pârât potrivit căreia ceea ce se contestă de către reclamanți este amplasamentul terenului ce face obiectul Ordinului nr. 75 din 1992 și nu îndreptățire recurentului pârât N. V. la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului va fi înlăturată, ca nefondată.
Pentru aceste considerente, tribunalul, în temeiul art.312 alin.1 C.proc.civ., a respins recursul declarat de recurentul pârât N. V., ca nefondat, și a menținut hotărârea primei instanțe constatând că a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile.
Împotriva acestei decizii recurentul pârât N. V. a formulat contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art.318 C.pr.civ. întrucât instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de modificare invocat de recurent cu privire la culpa proprie și exclusivă a reclamantului.
S-a arătat în motivarea contestației că reclamantul a sesizat instanța cu o acțiune de fond funciar pretinzând că Ordinul Prefectului nr.75/1992 este lovit de nulitate absolută întrucât terenul nu se află la dispoziția organelor de aplicare a legilor fondului funciar. Pârâtul s-a apărat printre altele în sensul că este inadmisibil ca reclamantul să-și invoce propria greșeală făcută în anul 1992 când a propus Prefectului Județului B. atribuirea către el a terenului în discuție. Or, invocarea propriei atitudini culpabile nu poate să producă consecințe defavorabile pentru cel care a dobândit un drept, întemeindu-se cu bună credință pe datele puse la dispoziție de cel culpabil.
Această apărare întemeiată pe netemeinicia acțiunii nu a fost analizată de către instanța de recurs. Apărarea a fost una explicită, însă instanța de recurs nu a analizat-o nici măcar prin ricoșeu.
Potrivit dispozițiilor art.35 din Legea 18/1991, atribuirea în proprietate a terenurilor aflate în proprietate de stat, situate în intravilanul localităților și aflate în administrarea primăriilor, se face prin decizia prefecturii, la propunerea primăriilor pe baza verificării situației juridice a terenurilor.
În consecință, era de datoria legală a primăriei să verifice situația juridică a terenului propus spre atribuire, iar verificarea cu superficialitate a acestei situații juridice nu poate îndreptăți aceeași primărie să solicite, după 20 de ani, nulitatea actului făcut de ea cu neglijență, păgubind în acest fel pe reclamant.
Intimatul Orașul Predeal prin primar a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației în anulare ca neîntemeiată.
S-a invocat tardivitatea formulării contestației în anulare raportat la dispozițiile 319 al.2 teza a II a C.pr.civ..
Pe fond s-a arătat faptul că acțiunea a fost introdusă de reclamant P. Orașului Predeal la solicitarea Comisiei Locale în temeiul art.III din Legea 169/1997, potrivit căruia primarul are calitate procesual activă, inclusiv pentru fraudă la lege. Comisia Locală s-a sesizat în temeiul art.5 lit.l din Regulamentul de aplicare a Legii 18/1991, având în vedere că instanța de judecată a constatat irevocabil nulitatea absolută a unui ordin emis în condiții similare pe un amplasament apropiat.
De asemenea, chiar dacă invocarea propriei greșeli a fost cuprinsă în mod formal ca un motiv de recurs de sine stătător, aceasta este în realitate o apărare de fond care a fost analizată atât de către instanța de fond, cât și de către cea care a judecat recursul, ambele instanțe pronunțându-se pe faptul că nulitatea absolută pentru fraudă la lege exclude posibilitatea aplicării unui principiu de drept aplicabil în cazul intereselor private.
În drept au fost invocate prevederile art.320 C.pr.civ.
P. încheierea de ședință din data de 02.02.2015 s-a respins excepția tardivității contestației în anulare.
Analizând contestația în anulare formulată raportat la motivul invocate, actele și lucrările dosarului și dispozițiile legale incidente în cauză, Tribunalul constată următoarele:
Potrivit dispozițiilor art.318 C.pr.civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare.
Se observă că prin întâmpinarea la cererea principală și prin nota de ședință depusă după precizarea cererii inițiale, pârâtul N. V. a susținut faptul că reclamantul P. Orașului Predeal își invocă practic propria culpă, întrucât solicită anularea unui act emis la propunerea sa care se impune să fi verificat situația juridică a terenului.
Această apărare nu a fost analizată prin sentința civilă nr.7007/03.06.2014 pronunțată în cauză, iar prin cererea de recurs, recurentul pârâtt N. V. a invocat de asemenea la punctul C faptul că reclamantul își invocă propria culpă, întrucât insistă că terenul în cauză nu se afla în administrarea primăriei.
Recursul este promovat în temeiul dispozițiilor art.3041 C.pr.civ., nefiind limitat la motivele de casare prevăzute de art.304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele. În temeiul acestui articol se pot invoca atât motive de nelegalitate împotriva sentinței, dar și motive ce vizează netemeinicia soluției atacate, fără ca acestea să fie limitate la cele prevăzute de art.304 C.pr.civ.
Analizând cererea de recurs se observă că s-a mai invocat faptul că reclamantul a contestat doar amplasamentul terenului, fără a pune în discuție îndreptățirea reclamantului de a i se reconstitui dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 3 ha teren pe raza Orașului Predeal. În aceste condiții, greșita localizare a terenului nu atrage nulitatea absolută a Ordinului Prefectului.
P. decizia de soluționare a recursului nr.79/11.02.2015 s-a analizat aspectul amplasamentului terenului, concluzionându-se că nu poate fi vorba despre o simplă eroare de punere în posesie sau cu privire la amplasamentul terenului.
Cu toate acestea, motivul privind invocarea propriei culpe de către reclamantul P. Orașului Predeal nu a fost analizat de către instanța de recurs. De asemenea, nici nu se poate aprecia că acesta este doar un argument invocat în susținerea unui alt motiv, iar dispozițiile legale precum și cerința procesului echitabil nu impun a se răspunde fiecărui argument, ci doar fiecărui motiv, întrucât prezintă caracter distinct, ce nu se subsumează motivului invocat privind existența doar a unei greșite amplasări a terenului.
În consecință, se impunea analiza sa de către instanța de recurs.
Având în vedere că recursul formulat de pârâtul N. V. a fost respins, sunt îndeplinite astfel condițiile impuse de textul art.318 teza a II a C.pr.civ.
Față de considerentele expuse, în temeiul textelor legale invocate și a prevederilor art.320 C.pr.civ., Tribunalul va admite contestația formulată, va anula decizia atacată și va fixa termen pentru judecarea recursului la data de 08.03.2016, pentru când se vor cita părțile.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite contestația în anulare formulată de contestatorul N. V. împotriva deciziei civile nr.79/2015 a Tribunalului B. pronunțate în faza recursului în dosarul civil nr._/197/2012 al Judecătoriei B., pe care o anulează.
Fixează termen pentru judecarea recursului la data de 08.03.2016, sala T2, ora 12,00, pentru când se vor cita părțile.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 02.02.2016.
Președinte, M. B. | Judecător, L. P. | Judecător, D. M. |
Grefier, N. C. |
Redactat jud. BM/17.02.2016
Tehnored. NC/23.02.2016
Jud. Decizie CR, AI, MIB
2 ex.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 137/2016. Tribunalul BRAŞOV | Pensie întreţinere. Decizia nr. 16/2016. Tribunalul BRAŞOV → |
|---|
