Contestaţie la executare. Decizia nr. 137/2016. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 137/2016 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 26-01-2016 în dosarul nr. 137/2016
Cod ECLI ECLI:RO:TBBRV:2016:004._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 137/A
Ședința publică din data de 26 ianuarie 2016
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. I.
Judecător S. N.
Grefier I. C.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra apelului civil formulat de apelanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B., prin reprezentant legal în contradictoriu cu intimații O. I., B. F., S. C., V. D., având ca obiect contestație la executare, împotriva sentinței civile numărul 7317/03.07.2015 și a încheierii din data de 12.06.2015 pronunțate de Judecătoria B. în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din data de 12 ianuarie 2016, conform celor consemnate în încheierea de ședință de la acel termen de judecată, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul dispozițiilor art. 396 C.proc.civ., a amânat pronunțarea pentru data de 19.01.2016 și apoi pentru astăzi, când, în aceeași compunere, a pronunțat următoarea hotărâre:
TRIBUNALUL,
Constată că prin sentința civilă nr. 7317/03.07.2015 pronunțată de Judecătoria B. s-a respins ca neîntemeiată contestația la executare formulată de contestatoarea Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B., în contradictoriu cu intimații O. I., B. F., S. C., V. D..
Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut următoarele:
În fapt, instanța de fond a reținut că prin Sentința civilă nr. 1312/Sind/30.05.2012 pronunțată de Tribunalul B. în dosar nr._, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta DGFP B. în contradictoriu cu pârâții B. F., O. I., S. C., V. D., instanța obligând reclamanta DGFP B. la plata către pârâți a cheltuielilor de judecată în valoare de 2480 lei. Prin Decizia civilă nr. 2044/R/30.10.2012 pronunțată de Curtea de Apel B., a fost respins recursul declarat de DGFP B. împotriva sentinței civilă nr. 1312/Sind/30.05.2012, care a fost menținută. Prin Decizia nr. pronunțată de Curtea de Apel B. a fost obligată recurenta DGFP B. la plata către intimați a sumei de 2480 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. (f. 8-15)
Prin Încheierea dată de executorul Judecătoresc Corșate A. A. la data de 27.02.2015, în cadrul dosarului de executare nr. 106/2015, a fost admisă cererea de încuviințare a executării silite formulate de creditorii O. I., B. F., S. C., V. D. și s-a dispus încuviințarea executării silite a titlurilor executorii reprezentate de Sentința civilă nr. 1312/Sind/30.05.2012 pronunțată de Tribunalul B. în dosar nr._, Decizia civilă nr. 2044/R/30.10.2012 pronunțată de Curtea de Apel B. in dosarul nr._, în vederea recuperării creanței în valoare de 4960 lei, la care se adaugă cheltuielile de executare. (f. 18)
Prin Încheierea nr. 1 din data de 27.02.2015, executorul judecătoresc a stabilit cheltuielile de executare, stabilind onorariul executorului judecătoresc la suma de 615,04 lei, totalul cheltuielilor de executare fiind de 1121,04 lei. (f. 17)
La data de 19.03.2015, în cadrul dosarului de executare nr. 106/2015 al B. Corșate A. A. a fost emisă adresa de înființare a popririi (f. 34), comunicată contestatoarei la data de 19.03.2015.
Față de data comunicării actelor de executare contestate, instanța a constatat că acțiunea a fost formulată în termenul prevăzut de dispozițiile art. 714 alin. 1 pct. 1 C.pr.civ., fiind înregistrată pe rolul Judecătoriei B. la data de 11.03.2015. Totodată, contestarea adresei de înființare a popririi s-a realizat în termenul de 15 zile prevăzut de dispozițiile 714 alin. 1 pct. 1 C.pr.civ., completarea de acțiune fiind înregistrată la dosar la data de 24.03.2015 (f.34).
În drept, instanța a reținut aplicabilitatea următoarelor dispoziții legale:
Potrivit dispozițiilor art. 2 OG 22/2002, „Dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului”.
Executarea silită în cadrul dosarului de executare nr. 106/2015 al B. Corșate A. A. a fost pornită în baza titlului executoriu constând în Sentința civilă nr. 1312/Sind/30.05.2012 pronunțată de Tribunalul B. în dosar nr._, Decizia civilă nr. 2044/R/30.10.2012 pronunțată de Curtea de Apel B. in dosarul nr._ .
Contestatoarea nu a invocat în cadrul contestației la executare lipsa fondurilor necesare executării dispoziției din titlul executoriu ci doar aplicabilitatea dispozițiilor OG nr.22/2002. Aceste dispoziții legale nu interzic însă debitorului, respectiv executorului judecătoresc să demareze executarea silită împotriva unei instituții publice, ci impun obligația instituției debitoare să facă demersuri pentru executarea titlului executoriu în termen de 6 luni în situația în care executarea silită nu poate începe / continua din cauza lipsei de fonduri.
Dispoziția legală permite instituției publice să solicite executorului judecătoresc acordarea acestui termen de 6 luni de zile pentru alocarea fondurilor necesare executării ori să urmeze procedura prevăzută de dispozițiile art. 6 OUG 22/2002. Însă, în cauză contestatoarea nu a solicitat acordarea unui termen pentru executarea obligației.
În ceea ce privește apărarea contestatoarei, anume că executarea titlului executoriu ar fi putut fi făcută benevol, nefiind necesară demararea unei proceduri de executare silită, care a dus la instituirea de cheltuieli de executare suplimentare, instanța nu o poate primi. Conform adresei nr._/22.07.2013, creditorii au formulat o cerere prin care i se solicită debitoarei să se conformeze dispozițiilor titlurilor executorii, cerere înregistrată la debitoare încă din data de 22.07.2013 (f. 52) iar abia la data de 27.02.2015 s-a formulat cererea de executare silită, deci după mai bine de 2 ani de pasivitate din partea debitoarei. (f. 18) Prin urmare, debitoarea nu poate susține că executarea silită a fost începută cu rea-credință.
Prin încheierea pronunțată de Judecătoria B. la data de 12.06.2015 în același dosar a fost respinsă cererea de suspendare a executării silite ca neîntemeiată pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit dispozițiilor art.719 C., ”până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părții interesate și numai pentru motive temeinice, instanța competentă poate suspenda executarea. Suspendarea se poate solicita odată cu contestația la executare sau prin cerere separată.
Instanța a constatat că în cauză nu există motive temeinice pentru a dispune suspendarea executării silite.
Contestatoarea nu a invocat în cadrul contestației la executare lipsa fondurilor necesare executării dispoziției din titlul executoriu ci doar aplicabilitatea dispozițiilor OG nr.22/2002. Aceste dispoziții legale nu interzic însă debitorului, respectiv executorului judecătoresc să demareze executarea silită împotriva unei instituții publice, ci impun obligația instituției debitoare să facă demersuri pentru executarea titlului executoriu în termen de 6 luni în situația în care executarea silită nu poate începe / continua din cauza lipsei de fonduri.
Dispoziția legală permite instituției publice să solicite acordarea acestui termen de grație utilizând procedura prevăzută de dispozițiile art.6 din OUG 22/2002.
În cauză, în afara apărărilor de fond au fost analizate în cadrul contestației la executare, instanța a apreciat că nu există motive întemeiate care să impună suspendarea executării silite până la soluționarea contestației la executare.
Împotriva acestor soluții a declarat apel contestatoarea Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B..
Prin apelul declarat împotriva încheierii de respingere a cererii de suspendare a executării silite, se arată că cererea de suspendare a executării silite este pe deplin justificată, având în vedere calitatea contestatoarei de instituție publică, iar orice executare silită începută împotriva acesteia este guvernată de prevederile OG 22/2002.
Instanța de fond, în mod greșit a reținut că nu s-a invocat lipsa fondurilor având în vedere că, în penultima pagină a contestației la executare apelanta contestatoare a învederat instanței că „ debitoarea DGRFP B. a procedat la luarea măsurii de executare a titlului executoriu, acesta fiind în curs de executare astfel:
Instituția, ( DGRFP B.), în mod operativ, în condițiile OG 22/2002 coroborate cu dispozițiile OMFP 2033/2013 va dispune efectuarea plății sumei stabilite prin titlul executoriu, sens în care a fost întocmit referatul de instrumentare al cauzei cu propunerea de punere în plată a titlurilor executorii reprezentate de sentința civilă 1321/SIND/30.05.2012 a Tribunalului B. și decizia civilă 2044/R/30.10.2012 a Curții de Apel B. și transmis către ordonatorul principal de credite Ministerul Finanțelor Publice, pentru punere în plată”.
Astfel, contestatoarea a invocat lipsa fondurilor bănești pentru executarea creanțelor, efectuând demersurile legale pentru obținerea acestora.
Prin apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 7317/03.07.2015 se arată că instanța de fond, printr-o interpretare eronată a dispozițiilor OG 22/2002 a respins contestația la executare.
Totodată apelanta contestatoare arată că intimații creditori s-au adresat direct executorului judecătoresc, fără să urmeze procedura derogatorie de la dreptul comun, generând astfel cheltuieli de executare nejustificate.
Se mai arată că plata sumei indicate în titlul executoriu s-a făcut la cerere, după îndeplinirea formalităților legale de către creditoare, procedându-se la compensarea sumelor rezultate cu obligațiile datorate de partea menționată mai sus bugetului consolidat al statului.
În concluzie, apelanta consideră că nu există niciun temei legal pentru ca executorul judecătoresc să întocmească proces verbal de stabilire a cheltuielilor de executare, astfel că în mod eronat și nelegal instanța de judecată a respins contestația la executare.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 466 și următoarele Cod procedură civilă.
Analizând hotărârile atacate raportat la motivele invocate, la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale incidente în speță, tribunalul apreciază calea de atac promovată ca neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Prima critică a apelantei, raportată la soluția de respingere a cererii de suspendare a executării silite în cadrul dosarului de executare nr. 102/2015 al B. Corșate A. A. pana la soluționarea irevocabilă a contestației la executare, se referă la faptul că instanța de fond a omis faptul că debitoarea apelantă în cauză este instituție publică, iar executarea silită îndreptată împotriva unei asemenea instituții este guvernată de OG 22/2002din punctul de vedere al termenelor de executare, cât și de soluționare a uneia asemenea cereri.
În cadrul legislativ actual, Ordonanța de Guvern nr. 22/2002 reglementează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.
Astfel, creanțele stabilite prin titluri executorii in sarcina instituțiilor si autorităților publice se achită din sumele aprobate cu aceasta destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectiva iar in măsura în care “executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligata ca, in termen de 6 luni,sa facă demersurile necesare pentru a-si îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicata de organul competent de executare, la cererea creditorului” (art. 2 din O.G. nr. 2/2001).
In fine, legiuitorul a prevăzut in art. 3 al actului normativ în discuție ca “In cazul in care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedura civila si/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile in materie”.
Din interpretarea dispozițiilor legale sus-amintite s-ar putea trage concluzia ca orice persoana (fizica sau juridica) sau altă entitate care deține împotriva unei instituții publice o creanța in baza unui titlu executoriu (ca si regula, de cele mai multe ori, o hotărâre judecătorească definitiva), anterior demarării procedurii execuționale (in măsura in care creanța nu este satisfăcuta de buna voie de către debitorul instituție publica) este necesar a urma procedura prealabila instituita de art. 2 din O.G. nr. 22/2002.
Deși poziția procesuala a instituțiilor publice debitoare, in cadrul contestațiilor la executare promovate este in sensul admiterii acestor cai de atac întrucât procedura execuțională a fost demarata prematur, astfel de argumente nu au absolut niciun fundament juridic.
In primul rând, legiuitorul a instituit termenul de 6 luni in care poate fi îndestulată creanța creditorului pe seama instituției publice debitoare exclusiv in ipoteza in care “executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continua din cauza lipsei de fonduri”; prin urmare, termenul in discuție nu își găsește aplicabilitatea in cazul tuturor creanțelor care izvorăsc din titluri executorii si cu privire la orice instituție publică ci, eventual, in ipoteza in care debitoarea face dovada certă a lipsei de fonduri.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca autoritățile statale sunt cele care trebuie sa efectueze toate demersurile si diligentele necesare punerii in executare a hotărârilor judecătorești si ca nu este oportun să se solicite, unei persoane care deține o creanță împotriva statului, ca după finalizarea procedurii judiciare sa angajeze o noua procedura pentru a obține suma ce i-a fost acordata, ajungându-se, practic, la o tergiversare inutila a îndestulării creditorului pe seama statului debitor (a se vedea in acest sens, cauzele Metaxas contra Greciei, Sacaleanu contra Romaniei, O. contra Romaniei).
Autoritatea statală nu poate invoca in beneficiul sau prevederi legale de natura a aduce atingere drepturilor si intereselor legitime ale persoanelor – fie ele fizice ori juridice -, in condițiile in care au urmat procedura judiciara prevăzută de lege in vederea recuperării sumelor de bani datorate de către stat ori instituțiile publice ale acestuia.
Curtea, in cauza S., a reamintit ca nu este oportun sa ceri unei persoane, care in urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, sa recurgă la procedura de executare silita pentru a obține satisfacție.
Refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plații debitului constituie si o atingere adusa dreptului prevăzut de art. I Protocolul I., iar statul nu poate sa refuze, sa omită sau sa întârzie . executarea unor hotărâri irevocabile, lipsa fondurilor nefiind un motiv justificat pentru întârziere.
In fine, existenta unui conflict intre dispozițiile art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 22 / 2002, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 110/2007 si prevederile art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, este evidentă iar in baza art. 11 si 20 alin. 2 din Constituția României, având in vedere si forța supralegislativa a tratatelor internaționale in materia drepturilor omului in dreptul intern, normele in discuție urmează a fi înlăturate de la aplicare.
Instanțele naționale au atât rolul dar si obligația de a interveni ori de cate ori drepturile persoanele fizice sau juridice, îndreptățite la respectarea lor, fie sunt nesocotite, fie nu pot fi valorificate in mod real si obiectiv, întâmpinând impedimente, fie ele si de ordin procedural sau legal.
Normele legale internaționale (însușite prin tratate si convenții de către statul roman) este necesar a fi aplicate cu prioritate, in măsura in care contravin legilor interne si ordinii legislative naționale.
Convenția este necesar a fi aplicata cu prioritate, in caz contrar, drepturile si interesele persoanei îndreptățite urmând nu numai a nu mai putea fi valorificate dar o valorificare, mult ulterioara, cu întârziere poate echivala cu lipsa acesteia, devenind strict teoretica si iluzorie.
Judecătorul național este “primul judecător european” care are posibilitatea si, implicit, obligația, de a aplica cu prioritate Convenția in detrimentul unor dispoziții legale naționale contrare.
Chiar dacă prevederile legale amintite sunt in vigoare si, in mod logic, aplicabile in ordinea internă, ele sunt in totala contradicție atât cu prevederile Convenției Europene dar si cu jurisprudența Curții, astfel cum am arătat.
În speță, însă, mai mult, apelanta contestatoare a solicitat suspendarea executării silite, doar având în vedere aplicabilitatea dispozițiilor art. 2 OG 22/2002, fără ca măcar, cel puțin teoretic, să invoce lipsa fondurilor necesare, lipsă, care ar fi trebuit, oricum și dovedită, iar prejudiciul - paguba iminentă care nu ar putea fi remediată pe cale întoarcerii executării în condițiile în care, prin absurd, s-ar fi pornit o executare silită nelegală, nu a fost invocat și detaliat pentru a se verifica îndeplinirea motivelor temeinice necesare în vederea suspendării executării silite.
Din susținerea contestatoarei că „debitoarea DGRFP B. a procedat la luarea măsurii de executare a titlului executoriu, acesta fiind în curs de executare astfel: Instituția, ( DGRFP B.), în mod operativ, în condițiile OG 22/2002 coroborate cu dispozițiile OMFP 2033/2013 va dispune efectuarea plății sumei stabilite prin titlul executoriu, sens în care a fost întocmit referatul de instrumentare al cauzei cu propunerea de punere în plată a titlurilor executorii reprezentate de sentința civilă 1321/SIND/30.05.2012 a Tribunalului B. și decizia civilă 2044/R/30.10.2012 a Curții de Apel B. și transmis către ordonatorul principal de credite Ministerul Finanțelor Publice, pentru punere în plată”., nu reiese invocarea lipsei fondurilor, justificarea apelantei frizând ridicolul. Din motivele de contestație indicate reiese exclusiv măsurile luate de apelanta contestatoare ca urmare a cererii de executare de bună voie formulată la data de 22.07.2013 – fila 52 dosar de fond, solicitare neexecutată până la data formulării cererii de executare silită – 27.02.2015 după aproape doi ani.
Astfel soluția instanței de fond, de respingere a cererii de suspendare e executării silite a fost una legală și temeinică.
Pe fondul cauzei însă, pentru aceleași considerente reținute și pentru reținerea măsurii de respingere a cererii de suspendare a executării, actele de executare nu se impun a fi anulate, compensarea realizându-se mult după începerea executării silite.
Față de toate considerentele de fapt și de drept expuse mai sus, în temeiul art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, tribunalul va respinge apelul declarat împotriva sentinței civile, precum și cel declarat împotriva încheierii de ședință din 12.06.2015, acesta urmează a fi respins, fiind pe de –o parte lipsită de interes analiza motivelor de apel formulate împotriva acestei hotărâri din moment ce, potrivit art. 718 alin. 1 Cod procedură civilă suspendarea executării putea fi dispusă până la soluționarea definitivă a contestației la executare, iar pe de altă parte ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererea de apel formulată de contestatoarea Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B., cu sediul în B., .. 7, împotriva încheierii de ședință pronunțată de Judecătoria B. la data de 12.06.2015 și a sentinței civile nr. 7317/03.07.2015 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul civil_ pe care o păstrează.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi 26 ianuarie 2016.
Președinte, A. I. | Judecător, S. N. | |
Grefier, I. C. |
Red. A.I./26.01.2016
Tehnored. I.C./28.01.2016; 7 ex.
Jud. fond: A. M. S.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 134/2016. Tribunalul BRAŞOV | Fond funciar. Decizia nr. 27/2016. Tribunalul BRAŞOV → |
|---|
