Contestaţie la executare. Decizia nr. 4404/2015. Tribunalul BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4404/2015 pronunțată de Tribunalul BUCUREŞTI la data de 24-11-2015 în dosarul nr. 4404/2015
DOSAR nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BUCURESTI SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 4404 A
Ședința publică din data de 24 noiembrie 2015
Tribunalul constituit din :
Președinte: S. V.
Judecător: C. M. B.
Grefier: M. F. T.
Pe rolul Tribunalului se află soluționarea apelului civil declarat de apelanta contestatoare A. Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 6596/13.05.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata C. C. Z. Leopoldine, având ca obiect „contestație la executare”.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se face referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței obiectul dosarului, stadiul procesual și modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, după care:
Tribunalul, reținând că a fost solicitată judecarea cauzei în lipsă, în temeiul art. 223 alin. 3 Cod de procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și reține apelul în vederea soluționării.
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 30.09.2014, sub nr._, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, în calitate de debitoare, în contradictoriu cu creditoarea C. C. Z. LEOPOLDINE, a formulat contestație împotriva executării silite ce formează obiectul dosarului de executare nr. 22/2013 aflat pe rolul B.E.J. M. D., solicitând instanței să dispună suspendarea executării silite până la soluționarea cauzei, anularea și întoarcerea executării .
În motivarea contestației sale, debitorul arată că prin adresa de înființare a popririi emisă în dosarul de executare nr. 22/2013, a fost înștiințată că s-a înființat poprirea până la concurența sumei de 1012,38 lei, reprezentând actualizarea cotei de ½ din tranșa a II-a a despăgubirilor stabilite prin Hotărârea nr. 4/2007 și cheltuieli de executare.
Debitorul a criticat modalitatea de actualizare a creanței, făcând referire la dispozițiile art. 18 alin. 5 și 6 din HG 1120/2006 . De asemenea debitorul contestator a invocat în susținerea contestației nerespectarea art. 2 și 3 din O.G nr. 22/2002 care prevăd un termen de 6 luni în care înstituția publică este obligată să dispună toate măsurile ce se impun pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii, În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 711 și urm. C.p.civ., art. 700 alin. 1 și . 3 C.p.civ., Legea nr. 290/2003. H.G nr. 1120/ 2006.
Creditoarea a depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea contestației ca neîntemeiate, arătând că în dosarul de executare nr. 22/2013 debitoarea a achitat debitul principal, fiind adresată o cerere executorului și pentru actualizarea creanței pentru perioada mai 2013-iulie 2014, creanța constând în actualizare fiind consemnată la dispoziția executorului și eliberată creditoarei.
Prin sentința civilă nr. 6596/13.05.2015 pronunțată în dosarul nr._ Judecătoria Sectorului 3 București a respins excepția autorității de lucru judecat; a respins contestația formulată ca neîntemeiată; a respins cererea de suspendare ca ramasa fără obiect și a obligat contestatoarea la plata sumei de 500 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Cu privire la excepția autorității de lucru judecat s-a constatat că aceasta nu este întemeiată, nefiind întrunită condițiile privind tripla identitate de părți, obiect și cauză.
În fapt, s-a reținut că creanța contestată în cauza de față reprezintă actualizarea creanței cuvenite creditoarei în baza Hotărârii nr. 4/2007, pusă în executare pentru cota de ½ din doua tranșă de 60% din despăgubirile în valoare de 338.449,21 lei.
Criticile contestatoarei au foat apreciate ca fiind neîntemeiate, în baza art. 20 alin. 3 din Constituția României, instanța ținând seama cu prioritate de prevederile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, respectiv Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dat fiind faptul că, raportat la prezenta cauză, dispozițiile O.U.G nr. 10/ 2013 contravin art. 6 alin. 1. din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care protejează dreptul la un proces echitabil și implicit dreptul de acces la instanță.
Astfel, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, executarea oricărei hotărâri judecătorești face parte integrantă din proces, în sensul art. 6 ( cauza Hornsby contra Greciei, 19 martie 1997), iar neexecutarea de către stat a unei hotărâri judecătorești( în noțiunea de hotărâre judecătorească intră și deciziile irevocabile pronunțate de anumite comisii, conform cauzei M. și D. contra României) pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanța, consacrat de art. 6 alin 1 din Convenție. În cauza de față creditorii sunt beneficiarii unei hotărâri irevocabile prin care A. Națională pentru Restituirea Proprietății a fost obligată să plătească acestora despăgubiri, or, dat fiind faptul că debitor în prezenta cauză este o instituție publică, instituție a statului, executarea trebuia realizată în mod voluntar, fără ca intimatele să fi făcut vreun demers în acest sens, cât timpul statul are obligația de respecta drepturile persoanelor.(hotărârea Ș. împotriva României,din 24 martie 2005).
În ceea ce privește susținerile debitorului contestator, conform cărora procedura de executare nu s-a făcut cu respectarea art. 2 din O.G nr.22/2002, instanța a reținut că beneficiul termenului de 6 luni în favoarea instituțiilor publice este condiționat de dovada neexecutării benevole a obligației din cauza lipsei de fonduri, dar și de dovada demersurilor făcute pentru obținerea fondurilor necesare achitării obligațiilor, contestatoarea nefăcând în nici un fel dovada acestor aspecte . De altfel, având în considerare considerentele expuse mai sus referitoare la respectarea drepturilor prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța a apreciat că anularea executării silite pentru nerespectarea art. 2 din O.G nr. 22/ 2002 ar contraveni dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Referitor la susținerile debitorului contestator, conform cărora actualizarea creanței nu s-a făcut conform art. 18 alin 6 din H.G nr.1120/2006, instanța a reținut că acestea nu sunt incidente în speța, întrucât textul are în vedere ipoteza în care plata despăgubirilor ar fi fost făcută, or, în speță, creditoarea intimată a încasat suma cuvenită doar ca urmare a declanșării executării.
În ceea ce privește cererea debitorului contestator de suspendare a executării silite, în temeiul art. 718 alin 1 din C.p.civ., instanța a respins această cerere ca fiind rămasă fără obiect.
În temeiul art. 451-453 C.p.civ., contestatoarea a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 de lei, reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel contestatoarea A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, solicitând admiterea căii de atac formulate, schimbarea sentinței civile apelate în sensul admiterii contestației la excecutare și a anulării actelor de executare contestate.
În motivarea căii de atac se arată că hotărârea pronunțată este netemeinică și nelegală, instanța de fond interpretând în mod eronat la momentul soluționării cauzei prevederile art. 18 alin.6 al din H.G. nr. 1120/2006.
Referitor ia modalitatea de actualizare adoptată de B.E.J M. D. prin încheierea din dosarul nr. 22/2013, se arată că alin.6 al art. 18 din H.G. nr. 1120/2006 prevede: „Suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranșă se actualizează în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Național de S., față de luna decembrie a anului anterior”.
Prin cel de-al doilea motiv de apel se arată că prin procedura de executare silită declanșată se încalcă prevederile O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu toate modificările și completările ulterioare.
Se susține că poprirea a fost înființată cu nerespectarea dispozițiilor O.G. nr. 22/2002, care stipulează expres procedura executării obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.
Potrivit art. 1 din O.G. nr. 22/2002, urmărirea silită se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Potrivit art. 2, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
De asemenea, în procesul executării silite a sumelor datorate de către instituțiile publice în baza unor titluri executorii trezoreria statului poate efectua numai operațiuni privind plăți dispuse de către ordonatorii de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.
Rezultă cu claritate că, în procesul executării silite a creanțelor împotriva instituțiilor publice, această fază procesuală are un conținut atipic, derogator de la dreptul comun care îl reprezintă normele Codului de procedură civilă.
În aceste condiții, prevederile art. 3 din ordonanța amintită stabilesc în mod expres că „în situația în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie. ”
Prin cel de-al treilea motiv de apel se critică soluția primei instanțe prin care a fost obligată la cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 lei.
În susținerea acestui motiv de apel, se face referire la prevederile art. 274 alin.3 din C. proc. civ. care reglementează posibilitatea diminuării cheltuielilor ori de câte ori judecătorul constată motivat că acestea sunt nepotrivit de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
În drept, cererea de apel este întemeiată pe dispozițiile art. 466 și urm. C. proc.civ., Legea nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, respectiv H.G. nr.1120/2006, modificată prin H.G. nr.57/2008.
Intimata C. C. Z. Leopoldine a depus la dosarul cauzei la data de 30.09.2015 întâmpinare prin care se solicită, în esență, respingerea cerereii de apel ca neîntemeiată precum și obligarea apelantei contestatoare la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.
Analizând sentința apelată, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor formulate în cauză, în raport de dispozițiile legale aplicabile și de materialul probator administrat în cauză Tribunalul constată ambele apeluri ca nefondate pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește primul motiv de apel, referitor la modul incorect în care s-ar fi procedat de către executorul judecătoresc la actualizarea creanței în raport cu indicele de inflație, Tribunalul reține caracterul nefondat al criticilor formulate, în condițiile în care termenele de eșalonare stabilite de dispozițiile 18 alin. 5 lit. c din HG nr. 1120/2006 nu au fost respectate, creditorii având dreptul la eșalonarea creanței lor, de la data adoptării Hotărârii prin care a fost stabilit dreptul lor de creanță și până la data achitării integrale a debitului, în acest sens fiind și cele statuate de către Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. XXI/19.03.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, publicată în M.Of. 113/2008, Partea I.
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel referitor la nerespectarea de către executorul judecătoresc a dispozițiilor O.G. 22/2002, se reține caracterul nefondat al acestuia, aceste dispoziții legale fiind incidente doar în situația în care debitoarea instituție publică nu a făcut dovada lipsei disponibilităților bănești în vederea punerii în executare a titlului executoriu.
Potrivit art. 1 din O.G.22/2002 creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Art. 2 din același act normativ arată că, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.
Se instituie prin acest act normativ un regim special, derogatoriu de la regimul comun instituit de codul de procedură civilă în ceea ce privește executarea silită a instituțiilor bugetare, derogare care este însă, conform deciziilor Curții Constituționale prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții, este conformă cu art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, întrucât ordonanța nu reglementează refuzul de a executa hotărârile judecătorești împotriva statului, nici întârzierea nejustificata in executare, ci numai instaurarea unui climat de ordine financiar-bugetară, care nu scutește, ci, dimpotrivă, obligă ordonatorii de credite la demersuri pentru a obține prevederi in buget pentru satisfacerea obligațiilor înscrise in titluri executorii.
Pentru a beneficia de dispozițiile de favoare ale Ordonanței Guvernului nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificată prin Legea art. 110/2007, respectiv de termenul de 6 luni pentru efectuarea plății stabilit de art. 2 din actul normativ menționat, apelanta contestatoare trebuia să facă dovada că neexecutarea obligației de plată stabilită în sarcina sa printr-un titlu executoriu s-a datorat lipsei de fonduri, întrucât conform aceluiași articol, procedura specială reglementată de actul normativ în discuție nu se aplică automat tuturor debitorilor instituții publice, ci numai acelor debitori instituții publice care nu au putut începe sau continua executarea obligației de plată din cauza lipsei de fonduri, sarcina probei incumbându-le acestora.
Or, în prezenta cauză, contestatoarea nu a făcut această dovadă, situație în care apelanta nu se mai poate prevala de termenul de grație de 6 luni instituit de legiuitor prin art. 2 din O.G. 22/2002.
În cauza Ș. contra României, Curtea Europeană de Drepturilor Omului a statuat că: „Administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi (Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului amintește că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție (Cauza Metaxas împotriva Greciei).
De asemene, Curtea a concluzionat în numeroase alte cauze că, prin refuzul de a executa sentința, precum și prin refuzul plății cheltuielilor de judecată dispuse de către instanțele judecătorești, autoritățile naționale au lipsit partea de un acces efectiv la justiție în privința executării unei hotărâri definitive pronunțate în favoarea sa, fapt ce conduce la încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea a statuat, de asemenea, că refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie o atingere adusă drepturilor intimaților ce decurg din art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în acest sens fiind emise mai multe hotărâri ( ex. Cauza Sanglier împotriva Franței, cauza Shmalko c. Ucrainei etc.).
Așa cum rezultă din cele arătate anterior, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în maniera în care a fost interpretat de către Curtea Europeană, impune statului (și instituțiilor publice) obligația pozitivă de a se „plia” la hotărârile judecătorești definitive și obligatorii prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun „să se ceară unei persoane, care a obținut o creanță contra statului, în urma unei proceduri judiciare, să trebuiască apoi să inițieze procedura executării pentru satisfacerea creanței sale”.
În consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerată un motiv justificat pentru întârziere.
Analizând dispozițiile legale sus menționate și văzând jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a statuat că se încalcă dreptul de acces la instanță reglementat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în măsura în care statul nu întreprinde demersuri pentru punerea în executare a hotărârilor judecătorești într-un termen rezonabil, instanța reține că procedura specială de executare silită a instituțiilor bugetare debutează, la fel ca și în dreptul comun, cu o somație de executare, în ipoteza în care debitorul – instituție bugetară nu a înțeles să execute de bună voie obligația stabilită prin titlul executoriu.
În cauza de față, din examinarea dosarului de executare, Tribunalul reține că a fost emisă somație la data de 29.04.2013, comunicată la aceeași dată ( fila 64 dosar fond ) iar ulterior, la data de data de 15.09.2014 a fost emisă adresa de înființare a popririi asupra conturilor apelantei contestatoare, aceasta fiind ulterior informată în legătură cu această măsură ( filele 92, 93 ).
Tribunalul consideră însă că procedura de executare nu este viciată în condițiile în care titlul executoriu dateayă din 2007, apelantei contestatoare, în calitate de instituție a statului, revenindu-i obligația de a garanta respectarea drepturilor propriilor cetățeni, respectiv a dreptului acestora asupra propriilor bunuri ( dreptul de creanță reprezentând un bun în senaul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ).
In plus, Tribunalul consideră că apărările formulate de debitor cu referire la nerespectarea termenului de șase luni și la lipsa fondurilor bănești sunt pur formale, în condițiile în care stabilirea desăgubirilor datorate creditorului s-a făcut la nivelul anului 2007 și că de la data emiterii hotărârii ce constituie titlu executoriu au trecut mai mulți ani, fără ca termenele de eșalonare stabilite prin lege să fie respectate, lipsa fondurilor neputând fi un motiv care să fie invocat pur și simplu pentru amânarea sine die a executării, întrucât ar echivala cu exonerare a apelantei de obligația de plată, deci cu o afectare a însăși substanței dreptului câștigat, în condițiile în care nu se oferă nici o garanție a executării obligațiilor stabilite în sarcina sa.
În ceea ce privește motivul de apel referitor la obligarea apelantei contestatoare la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fața instanței de fond, se reține caracterul nefondat al acestuia, instanța făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 453 C.p. civ. și reținând culpa procesuală a contestatoarei, care a promovat o contestație la executare care a fost respinsă ca neîntemeiată.
Tribunalul reține că s-a făcut dovada caracterului real al cheltuielilor de judecată efectuate în fața primei instanțe, la dosar fiind depusă la fila 114 chitanța care atestă plata onorariului, precum și caracterul necesar al angajării unui apărător pentru a se asigura respectarea dreptului la apărare creditoarei, onorariul perceput fiind unul rezonbail în raport de activitatea prestată de avocat în vederea reprezentării intereselor creditoarei în prezentul litigiu, neimpunându-se reducerea acestuia.
Pentru considerentele de fapt și de drept anterior expuse, Tribunalul, în temeiul art. 480 C.p. civ. urmează a respinge ca nefondat apelul formulat.
În ceea ce privește solicitarea intimatei creditoare de obligare a apelantei contestatoare la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel, Tribunalul urmează să respingă cererea ca neîntemeiată, la dosar nefiind depusă dovada efecuării acestor cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanta contestatoare A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR ( C._ ), cu sediul în București, Calea Floreasca nr. 202, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 6596/13.05.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata C. C. Z. LEOPOLDINE ( CNP_ ), cu domiciliul ales la CA Budei V., cu sediul în București, .-110, ., ..
Respinge cererea intimatei de obligare a apelantei la cheltuieli de judecată ca neîntemeiată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 24.11.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
V. S. B. M. C. T. M.
red. jud. M.C.B./ 03.02.2016
4 ex./th.red.N.V.
JUD.S.3 /Jud. B. I.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 2001/2015. Tribunalul... | Contestaţie la executare. Decizia nr. 4573/2015. Tribunalul... → |
|---|
