Pretenţii. Decizia nr. 1863/2015. Tribunalul BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1863/2015 pronunțată de Tribunalul BUCUREŞTI la data de 26-10-2015 în dosarul nr. 1863/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1863 R
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 26.10.2015
Tribunalul constituit din:
PREȘEDINTE: C. C. I.
JUDECĂTOR: C. A.
JUDECĂTOR: C. R. R.
GREFIER: C. P.
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta-reclamantă Administrația F. Imobiliar împotriva sentinței civile nr._/03.12.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații-pârâți F. S. L. și F. A. M., cererea de chemare în judecată având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că s-a solicitat judecata cauzei în lipsă, după care:
Tribunalul constată că dosarul a fost repus pe rol în vederea legalei constituiri a completului de judecată, corespunzător etapei procesuale a recursului.
Tribunalul, dată fiind solicitarea de judecare a cauzei în lipsă, constată că împotriva sentinței civile s-a exercitat calea de atac a recursului, astfel cum s-a indicat în hotărârea ce face obiectul căii de atac, din eroare dosarul fiind înregistrat pe lista de apeluri, astfel că lasă dosarul la sfârșitul ședinței de judecată în vederea constituirii completului legal de recursuri.
La a doua strigare a cauzei nu se prezintă părțile.
Tribunalul este constituit în complet de recurs, respectiv din președinte C.C. I., judecător C. A. și judecător C.R. R..
Constatând că s-a solicitat judecata cauzei în lipsă, tribunalul reține dosarul în pronunțare.
TRIBUNALUL
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 31.10.2012, sub nr._, reclamanta Administrația F. Imobiliar a solicitat obligarea pârâților F. S. L. și F. A. M. la plata sumei de 3.421,62 lei, din care suma de 1.710,81 lei reprezintă chirie, iar suma de 1.710,81 lei, majorări de întârziere, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că între pârâți și . de la care reclamanta a preluat în 2011 activitatea de administrare a fondului imobiliar) s-a încheiat contractul de închiriere pentru suprafețe locative cu altă destinație decât cea de locuință nr._/15.10.2007, având ca obiect terenul în suprafață de 300,92 mp situat în București, ., sector 2, pârâții, deși somați, neachitându-și sumele stabilite cu titlu de chirie, calculându-se și penalități de întârziere.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 26 din Legea nr. 112/1995, art. 1349, art. 1391, art. 1385, C.civ., art. 91 din OG 92/2003, art. 2 din HG 310/2007.
Într-o precizare depusă la solicitarea instanței, reclamanta a arătat că respectivul contract de închiriere a fost prelungit prin tacita relocațiune, iar pârâții, care utilizează curtea respectivă, aferentă locuinței, datorează chirie prin efectul legii, HG nr. 310/2007, care stabilește tariful de bază lunar al chiriei.
Prin sentința civilă nr._/03.12.2014, Judecătoria Sectorului 2 București a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Administrația F. Imobiliar, în contradictoriu cu pârâții F. S. L. și F. A. M..
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin contractul de închiriere nr._, încheiat la 15.10.2007, Primăria municipiului București, prin mandatarul . cedat pârâților F. S. L. și F. A. M. folosința unui teren în suprafață de 300,92 mp, situat în București, ., sector 2; durata locațiunii a fost stabilită până la 08.04.2009, valoarea chiriei lunare fiind stabilită la 30,09 lei conform fisei de calcul anexă la contract.
Prima instanță a reținut că prin cererea cu care a învestit instanța de judecată, reclamanta Administrația F. Imobiliar, actualul administrator al fondului imobiliar al municipalității, solicită obligarea pârâților la plata chiriei restante calculate pentru perioada noiembrie 2008-septembrie 2012, precum și a penalităților convenționale de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere, susținând că pârâții au continuat folosința imobilului și după expirarea termenului contractual, invocând tacita relocațiune.
În privința sumelor scadente anterior datei de 30.10.2009, instanța de fond a constatat intervenirea prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, fiind împlinit termenul de prescripție reglementat de dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 (aplicabil prin raportare la dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului Cod civil). Notificarea pe care reclamanta susține că ar fi înaintat-o pârâților (fila 9 dosar) nu este de natură a întrerupe termenul de prescripție, neîncadrându-se în cazurile prevăzute la art. 16 din respectivul act normativ; de altfel, reclamanta nici nu a făcut dovada comunicării acesteia către pârâți.
Cât privește restul debitului pretins de către reclamantă cu titlu de chirie restantă și penalități convenționale de întârziere, instanța a considerat neîntemeiate pretențiile reclamantei, în raport de următoarele considerente:
Deși în finalul cererii de chemare în judecată, reclamanta a invocat dispoziții legale aplicabile în materia răspunderii civile delictuale (art. 1349, art. 1385, art. 1391 C.civ. actual), în cuprinsul cererii a făcut referire la răspunderea civilă contractuală, pretențiile deduse judecății fiind solicitate cu titlu de chirie și de penalități convenționale de întârziere. La solicitarea expresă a instanței de judecată, reclamanta a reiterat solicitările vizând angajarea răspunderii civile contractuale, prin precizarea depusă la 21.10.2014 invocând tacita relocațiune. Susținerile reclamantei vizând tacita relocațiune nu pot fi reținute. Astfel, termenul limită stipulat contractual pentru închirierea respectivului teren a fost 08.04.2009, în cap. IV art. 9 lit. f din convenția părților stipulându-se expres obligația chiriașului să restituie proprietarului spațiul închiriat, fiind exclusă astfel tacita relocațiune.
Pe de altă parte, a reținut prima instanță, chiar dacă s-ar aprecia în sensul contrar, respectiv că ar fi putut opera tacita relocațiune, reclamanta nu a făcut vreo dovadă în acest sens. În raport de dispozițiile art. 1810 C.civ. („dacă, după împlinirea termenului, locatarul continuă să dețină bunul și să își îndeplinească obligațiile fără vreo împotrivire din partea locatorului, se consideră încheiată o nouă locațiune”), pentru intervenirea tacitei relocațiuni se impune a fi îndeplinite două condiții, prima vizând continuitatea folosirii bunului ce a format obiectul contractului inițial, iar cea de a doua îndeplinirea de către chiriaș a obligațiilor inițiale. Or, în speță, reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii niciuneia dintre cele două condiții, nefiind probată nici folosința de către pârâți a terenului ce a format obiectul contractului de închiriere inițial, ulterior expirării termenului contractual, nici îndeplinirea de către pârâți a obligațiilor asumate prin respectiva convenție. De altfel, neîndeplinirea principalei obligații ce incumbă chiriașului, aceea de plată a chiriei, rezultă cu evidență din chiar susținerile reclamantei, acesta fiind obiectul cererii de chemare în judecată.
În atare condiții, nefiind îndeplinite condițiile tacitei relocațiuni, cererea reclamantei prin care solicita obligarea pârâților la plata chiriei și a penalităților contractuale este lipsită de temei, acoperirea prejudiciului reclamantei putându-se realiza numai pe tărâm extracontractual, delictual, instanța nefiind însă învestită cu verificarea condițiilor angajării răspunderii civile delictuale, în raport de precizarea expresă a cererii depuse de către reclamantă la 21.10.2014.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta Administrația F. Imobiliar, cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 19.06.2015, solicitând admiterea recursului, schimbarea în tot a sentinței civile atacate și să se dispună obligarea pârâților la plata în solidar a sumei totale de 3421,62 lei, sumă ce reprezintă chirie, în cuantum de 1710,81 lei și majorări de întârziere în cuantum de 1710,81 lei, sume aferente perioadei 11._, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, s-a arătat că instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată din oficiu pentru perioada anterioara datei de 30.10.2009 și a respins cererea ca neîntemeiată pentru perioada ulterioara datei de 30.10.2009.
Recurenta a arătat, în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, invocată de instanța de judecată din oficiu si admisă prin sentința civilă întemeiat pe art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care prevede că termenul de prescripție este de 3 ani, termen care curge de la momentul la care se naște dreptul material la acțiune, că excepția a fost greșit admisă, recurentei fiindu-i aplicabile dispozițiile O.G. nr. 92 / 2003 republicată în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune, deoarece Administrația F. Imobiliar este o instituție publică de interes local, cu proprie personalitate juridică, ce are ca principal obiect de activitate administrarea fondului imobiliar de stat care este situat pe raza Municipiului București. Conform reglementărilor bugetare și fiscale în vigoare, sumele de bani datorate pentru spațiile ce fac parte din fondul imobiliar de stat constituie venituri ale bugetului general consolidat. În această situație, devin aplicabile dispozițiile O.G. nr. 92/2003 republicată privind Codul de procedură fiscală, care prevede la art. 1 alin. 2 că reglementează administrarea creanțelor provenind și din sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat.
Recurenta-reclamantă a susținut că potrivit aceleiași O.G. nr. 92 / 2003, respectiv conform dispozițiilor art. 91 alin. 1 și 2, dreptul de a cere recuperarea creanțelor se prescrie în termen de 5 ani începând cu data de 01 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept. Având în vedere toate prevederile legale precizate, rezultă în mod evident faptul că acțiunea introductivă a fost depusă în interiorul termenului legal special de prescripție, neintervenind prescripția niciunei părți din suma cerută a fi recuperată de la pârâți.
Pe fondul cauzei, referitor la respingerea cererii de obligare a pârâților la plata debitelor ulterioare datei de 30.09.2009 ca neîntemeiată, recurenta-reclamantă a arătat că în mod greșit instanța de judecată a reținut că nu a intervenit tacita relocațiune în speța de față, având în vedere că terenul cu destinație de curte este aferent imobilului pe care pârâții l-au dobândit prin cumpărare de la numitul B. C., așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1969/18.06.2007. Acesta a făcut inițial obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 4149/24.09.1998, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între . numiții B. M. și B. I., apartament care a revenit în totalitate numitului B. C., așa cum rezultă din actul de partaj succesoral autentificat sub nr. 640/26.04.2006.
Legea nr. 112/1995 prevede la art. 26 că suprafețele de teren preluate de stat sau de alte persoane juridice, aflate la data de 22 decembrie 1989 în posesia acestora și care depășesc suprafața aferentă construcțiilor, rămân în proprietatea statului. Deoarece terenul a rămas în proprietatea statului și în administrarea municipalității, se continuă locațiunea începută la data încheierii contractului de închiriere pentru locuință și teren (contract care a care a stat la baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995). Stau mărturie că aceste spații urmează același regim juridic, dispozițiile legale în vigoare, OUG nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor si stabilirea chiriei pentru spatiile cu destinația de locuințe așa cum a fost aprobată și modificată de Legea nr. 241/2001, care la art. 31 folosește sintagma „nivelul maxim al chiriei pentru locuințele (...) și terenul aferent acestora”. Voința legiuitorului este mai presus de voința părților. În sprijinul afirmațiilor de mai sus, pe lângă art. 31 din OUG 40/1999, sunt și prevederile art. 2 alin 1 din HG nr. 310/2007, care face referire de asemenea la tariful de bază lunar al chiriei pentru curțile (...) aferente suprafețelor locative.
Recurenta a susținut că în speța de față a intervenit tacita relocațiune și nu se poate reține faptul că la termenul limită al contractului chiriașul ar fi trebuit să restituie spațiul închiriat, acest lucru fiind practic imposibil, fiind vorba de curtea prin care se face accesul în locuință. După expirarea termenului contractual, pârâții folosesc în continuare curtea, aceasta fiind aferentă locuinței, neachitarea chiriei datorate nu poate conduce la concluzia ca nu a intervenit tacita relocațiune. La dosarul cauzei se află și adresa Direcției Venituri Buget Local Sector 2 prin care se comunică faptul că pârâții din prezenta cauză figurează cu rol fiscal la adresa situată în șoseaua V. nr. 6, sectorul 2, București cu un teren in folosință în suprafață 300,92 mp.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ., și a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin. 2 C.proc.civ.
Recursul nu este fondat și va fi respins în temeiul art. 312 C.proc.civ.
În ceea ce privește calificarea creanței pretinse de recurenta-reclamantă Administrația F. Imobiliar, tribunalul apreciază, în acord cu opinia primei instanțe, că aceasta are natură civilă, iar nu fiscală, fiind compusă din chirie și majorări de întârziere, izvorul creanței fiind reprezentat de contractul de închiriere perfectat între părți, iar nu de un titlu de creanță fiscală (declarație fiscală sau decizie de impunere, prin raportare la art. 85 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003). Prin încheierea contractului de închiriere, unitatea administrativ-teritorială nu a stabilit un raport de drept material fiscal (de autoritate, unilateral) cu intimații-pârâți, ci unul guvernat de principiul egalității părților, în cadrul căruia acestea au drepturi și obligații reciproce.
De altfel, în măsura în care creanța ar fi avut natură fiscală, în ipoteza în care intimații-pârâți nu-și executau obligația de plată a acesteia la termen, organele competente fiscale aveau dreptul legal să procedeze direct la executarea silită, în temeiul titlului de creanță devenit titlu executoriu la scadență, fără a fi necesară intervenția instanțelor de judecată.
În consecință, în mod legal prima instanță a apreciat că în speța dedusă judecății sunt incidente prevederile art. 3 ale Decretului nr. 167/1958, termenul de prescripție fiind de 3 ani, iar pentru sumele scadente anterior datei de 30.10.2009, acesta este împlinit la data introducerii acțiunii (31.10.2012).
Tribunalul constată că prima instanță a apreciat justificat că o continuare a folosinței exercitată de către intimații-pârâți nu are caracterul unei tacite relocațiuni, de vreme ce aceasta a fost exclusă prin dispozițiile art. 9 lit. f din convenția părților, în care s-a prevăzut expres obligația chiriașului de a restitui proprietarului spațiul închiriat după expirarea contractului. Prin urmare, tacita relocațiune a fost exclusă pentru perioada ulterioară datei limită de 08.04.2009, iar dreptul de a folosi terenul a încetat la această dată.
De asemenea, tribunalul constată că folosirea terenului în cauză de către intimații-pârâți s-ar fi impus a fi dovedită în concret și nu dedusă din încheierea unui contract de închiriere care nu mai este în vigoare. Recurenta-reclamantă trebuia să fi depus diligență pentru lămurirea situației locative, iar nu să se mărginească la a invoca faptul că intimații-pârâți nu au predat terenul după expirarea termenului închirierii.
Cât privește cauza cererii de chemare în judecată, tribunalul constată că recurenta-reclamantă și-a motivat cererea făcând trimitere la clauzele contractului de închiriere nr._/15.10.2007, invocând, prin precizarea din data de 21.10.2014, incidența tacitei relocațiuni. Din acest punct de vedere, cu privire la pretențiile reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, tribunalul constată că prima instanță a identificat corect cauza cererii de chemare în judecată, în cauză fiind în prezența unei ipoteze de răspundere civilă contractuală, în care, nefiind îndeplinite condițiile tacitei relocațiuni, cererea prin care se solicita obligarea intimaților-pârâți la plata chiriei și a penalităților contractuale este lipsită de temei. Ca urmare, este justificată concluzia că acoperirea prejudiciului poate fi realizată numai pe tărâm extracontractual, delictual, prima instanța nefiind însă învestită cu verificarea condițiilor angajării răspunderii civile delictuale.
Văzând și dispozițiile art. 377 alin. 2 pct. 4 C.proc.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Administrația F. Imobiliar, cu sediul în București, .. 16, sectorul 3, împotriva sentinței civile nr._/03.12.2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți F. S. L. și F. A. M., ambii cu domiciliul în București, ., sectorul 2.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26.10.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR GREFIER
C.C. I. C. AxîntiC.R. R. C. P.
Red.CCI/Tehn.CCI/PI/ 2 ex.
J. S. 2 – jud. C. M. C.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 3788/2015. Tribunalul BUCUREŞTI | Contestaţie la executare. Decizia nr. 4312/2015. Tribunalul... → |
|---|
