Contestaţie la executare. Decizia nr. 4602/2015. Tribunalul BUCUREŞTI

Tribunalul BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 4602/2015 pronunțată de Tribunalul BUCUREŞTI la data de 08-12-2015 în dosarul nr. 4602/2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL BUCUREȘTI - SECȚIA A V A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 4602 A

ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA: 08.12.2015

Tribunalul constituit din:

PREȘEDINTE: P. S.

JUDECĂTOR: B. M. C.

GREFIER: N. D.

Pe rolul Tribunalului se află soluționarea apelului civil declarat de apelanta – contestatoare A. N. PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR împotriva Sentinței civile nr. 6728/14.05.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – creditori R. M., P. M., P. F., având ca obiect „contestație la executare - suspendare executare”

La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă nicio parte.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Se face referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,

Tribunalul, văzând că apelanta, în temeiul disp. art.223 din codul de procedură civilă a solicitat judecata în lipsă și, constatând cauza în stare de judecată o reține spre soluționare.

TRIBUNALUL,

Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 07.07.2014 sub nr._ /014 contestatoarea A. N. PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR în contradictoriu cu intimații R. M., P. M., P. F. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea executării silite dispusă prin dosarul de executare nr. 1176/2014, anularea încheierii privind cuantumul cheltuielilor de executare de către B. D., C. & ASOCIAȚII, suspendarea executării silite dispusă prin dosarul nr. 1176/2014 până la soluționarea prezentei cauze și suspendarea popririi înființate în dosarul nr. 1176/2014 asupra conturilor ANRP.

În motivarea cererii a arătat că prin somația emisă în dosarul nr. 1176/2014 reclamanta a fost înștiințată că are de achitat creditorilor suma de 19.257,94 lei reprezentând totalul compensațiilor stabilite prin Hotărârea nr. 962/24.06.2008 validată prin Decizia nr. 65/20.01.2012 și cheltuieli de executare în cuantum de 3.211,98 lei. A arătat că somația a fost emisă cu încălcarea prevederilor art. 2 din OG nr. 22/2002 care prevăd un termen de 6 luni în care instituția publică este obligată să dispună toate măsurile ce se impun pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii. Plata sumelor acordate cu titlu de compensație stabilite prin deciziile emise de Vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților este prevăzută de art. 38 din HG nr. 753/1998 modificată și completată prin HG nr. 1277/2007 care folosește sintagma „în funcție de disponibilitățile bănești”, iar ignorarea acestor prevederi poate duce la crearea unor angajamente de plată fără acoperire bugetară și are drept efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane în detrimentul celor aflați la ordine.

Cu privire la încheierea de actualizare a sumei de 15.030 lei reprezentând valoarea totală a compensațiilor s-a constatat că executorul judecătoresc a actualizat această sumă cu indicele de inflație pe perioada septembrie 2008-mai 2014. Având în vedere faptul că această creanță este stabilită devenind astfel și exigibilă, la data emiterii Deciziei de validare, pentru actualizarea ei se aplică disp. art. 38 alin. 5 lit. a) din HG nr. 753/1998.

De asemenea precizează că onorariul de avocat în cuantum de 1000 lei, solicitat pentru îndeplinirea formalităților de executare este nepotrivit de mare față de munca îndeplinită.

În drept, a invocat dispozițiile art. 711 și următoarele C.proc.civ., art. 700 alin. 1 și 3 C.proc.civ., Legea nr. 91/1998, HG nr. 1277/2007, HG nr. 286/2004, OUG nr. 10/2014.

La data de 03.11.2014 prin Serviciul registratură intimații au formulat întâmpinare prin care solicită respingerea contestației la executare ca neîntemeiată.

În motivare a arătat că în prezenta cauză nu pot fi aplicate dispozițiile OUG nr. 10/2014 despre care contestatoarea face referire întrucât aceasta se referă la plăți voluntare împrejurare care nu poate fi reținută în dosar unde este vorba despre plată forțată – executare silită. Au arătat că aceștia au înțeles să recurgă la procedura executării silite întocmai pentru că debitoarea ANRP nu a înțeles să respecte termenele prevăzute de Legea nr. 9/1998, precum și faptul că aceștia dețin un titlu executoriu, creanța este certă, lichidă și exigibilă, conform prevederilor art. 662 C.proc.civ.

Cu privire la opinia contestatoarei în ceea ce privește Încheierea de actualizare și scadența celei de a doua tranșe, arată că scadența plății sumelor stabilite cu titlu de compensații, este data emiterii Hotărârilor comisiei județene sau a Municipiului București, respectiv data validării acestor compensații prin Decizia ANRP, dacă operațiune validării nu depășește termenul legal de 60 zile de la data stabilirii acestor compensații prin hotărârea comisiilor, iar eșalonarea plății pe parcursul a doi ani consecutivi se datorează insuficienței fondurilor, fiind prevăzută de legiuitor în funcție de volumul compensațiilor stabilite.

Cu privire la onorariul avocatului, contestarea acestuia nu se justifică întrucât acesta a fost solicitat și încasat cu titlu de cheltuieli de executare în dosarul de executare și nu cu titlu de cheltuieli de judecată.

În drept a invocat dispozițiile art. 205, art. 451 C.proc.civ.

Prin sentința civilă nr. 6728/14.05.2015 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Sectorului 3 București a respins contestația la executare ca neîntemeiată și a respins cererea de suspendare ca rămasă fără obiect.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a avut în vedere următoarele considerente:

Prin Hotărârea nr. 962/24.06.2008 a Comisiei Județene pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, validată prin Decizia nr. 65/20.01.2001, s-au stabilit despăgubiri în cuantum de 15.030 lei în beneficiul d-lui I. I. B., ai cărui moștenitori legali sunt intimații din prezenta cauză.

La data de 14.05.2014, creditorii-intimați au formulat cerere de executare silită, fiind format dosarul de executare nr. 1176/2014 al SCPEJ D., C. și Asociații.

Prin cererea de executare silită s-a solicita executarea contestatoarei pentru suma 15.030 lei, cu titlu de despăgubire, sumă ce reprezintă totalul despăgubirilor și pentru suma ce reprezintă cheltuieli de executare.

Prin Încheierea din 22.05.2014 a Judecătoriei sectorului 3 pronunțată în dosarul nr._/301/2014 a fost încuviințată executarea silită.

Prin Încheierea din 27.06.2014, executorul a procedat stabilirea cheltuielilor de executare la suma de 22.769 lei (din care 19.257/creanța actualizata si 3.511,98 lei-este reprezentat de cheltuieli de executare.

La aceiași dată a fost și adresa de înființare a popririi.

Conform art. 711 alin. 1 C.proc.civ., împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum și împotriva oricărui act de executare, se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare.

Cu privire la termenul in care contestatoarea avea obligația de a plăti suma stabilită cu titlu de despăgubiri, instanța a avut în vedere disp. art. 38 alin.5 din HG nr. 753/1998 (dispoziții invocate de însăși contestatoare), potrivit cărora „Compensațiile bănești stabilite prin decizie de plată se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, astfel: „a) integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei; b) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei; c) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei.”

S-a constatat că, deși contestatoarea avea obligația de a achita integral debitul, aceasta nu a făcut dovada că și-ar fi îndeplinit obligația.

Faptul că intimații au apelat la executarea silită a creanței nu a putut fi considerată a fi o cauză care ducă la perturbarea activității contestatoarei de plata a despăgubirilor, ci este un efect al conduitei contestatoarei, respectiv a neexecutării la termen a obligației de plată a celor două tranșe către intimat.

In legătură cu al doilea motiv al contestației, și in raport și de interpretarea dată de către contestatoare disp. art. 38 alin.5 din HG nr. 753/1998, instanța a reținut că statul și instituțiile publice au obligația de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie obligațiile pe care le au in calitate de debitori. Instanța retine ca intimatului nu i se poate pretinde sa aștepte o perioada de timp nerezonabila pentru plata efectiva a drepturilor cuvenite, iar statul nu se poate prevala de faptul ca resursele bugetare sunt prea mici pentru a despăgubi toate persoanele îndreptățite chiar in temeiul normei edictate de autoritatea legiuitoare.

Instanța a reținut că și interpretarea dată de contestatoare art. 1 și art. 2 din OG nr. 22/2002 este greșită întrucât acest termen de 6 luni de amânare a plății nu operează ope legis, ci este condiționat de dovedirea de către debitor a condițiilor impuse chiar de actul normativ invocat, respectiv a faptului că debitoarea-contestatoare se află în situația prevăzută de art. 2, respectiv „lipsa fondurilor” și existența „demersurilor necesare pentru îndeplinirea obligațiilor de plată”.

Sub acest aspect, instanța a reținut că art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale protejează dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, în materie civilă și penală.

Acest drept ar rămâne iluzoriu dacă nu ar include și faza de executare a hotărârilor judecătorești definitive. Însă Convenția are în vedere drepturi efective, concrete, iar nu iluzorii, așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg în jurisprudența sa, începând cu cauza Artico vs. Italia (1980).

Statul și instituțiile publice au îndatorirea de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească de condamnare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art.6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite (a se vedea cauza Ruianu contra României, Pini și Bertani, Manera și Atripaldi contra României, Ș. contra României, V. I. contra României, S. P. contra României).

De asemenea, în Cauza Ș. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: "Administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi".

Curtea reamintește că nu este oportun să ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.

Curtea a concluzionat că, prin refuzul de a executa sentința, autoritățile naționale au lipsit reclamantul de un acces efectiv la justiție în faza de executare, fiind încălcat art.6 alin.1 din Convenție.

Așadar, refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie și o atingere adusă dreptului ce decurge din art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.

Așa cum rezultă din cele arătate anterior, art.6 din Convenție, în maniera în care a fost interpretat de Curte, impune statului (și instituțiilor publice) obligația pozitivă de a da curs hotărârilor judecătorești irevocabile prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului să inițieze procedura executării silite pentru satisfacerea creanței sale.

În consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.

Astfel, între aplicarea OG nr 22/2002, cu modificările ulterioare și a altor acte normative prevăd amânări și eșalonări în achitarea unor creanțe constatate prin hotărâri judecătorești irevocabile – titluri executorii, ce vizează creanțe ce reprezintă un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, pe de-o parte, și dispozițiile Convenției și ale jurisprudenței Curții de la Strasbourg, pe de altă parte, instanța este obligată să dea curs celor din urmă, conform art.11 alin.2 și art.20 din Constituția României, revizuită în 2003.

Instanța a constatat că debitoarea nu a făcut dovada că în cauză s-ar fi impune cenzurarea cheltuielilor de executare de 1.000 lei, constând in onorariu de avocat.

Astfel, ținând seama de munca avocatului în faza executării silite, care nu poate fi redusă numai la formularea de cereri, trebuie avută în vedere consultanța juridică specifică acestei faze a procesului civil - privind alegerea modalității de executare, competența executorului judecătoresc, caracterul executoriu al hotărârii, demararea procedurii de executare prin reprezentarea clientului în fața executorului judecătoresc la momentul formulării cererii, la cel al distribuirii sumelor rezultate din executare.

În concluzie, în ce privește cuantumul onorariului de avocat, instanța nu a putut reține că acesta este disproporționat față de valoarea pricinii și a muncii depuse de avocat, apreciindu-se că, partea din cheltuielile de judecată reprezentată de onorariu avocat este legală și justificată, și este datorată de către contestatoarea-debitoare în temeiul art. 669 C.proc.civ.

Față de cele reținute mai sus, instanța, in temeiul art. 719 C.proc.civ, urmează a respins ca neîntemeiată contestația la executare.

În ce privește cererea de suspendare a executării, până la soluționarea contestației, aceasta a fost respinsă ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei sentințe, a formulat apel contestatoarea A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, solicitând admiterea căii de atac formulate, schimbarea sentinței civile apelate, în sensul admiterii contestației la executare.

În motivarea căii de atac formulate, se arată că:

1.Instanța nu a avut în vedere la soluționarea cauzei prevederile art. 38 alin.(5) și alin.(6) din H.G 753/1998, modificată și completată prin H.G. nr. 1277/2007, prevederile art.5 din H.G. nr.286/2004.

Plata sumelor acordate cu titlu de compensație se realizează în conformitate cu art. 38 alin. 5 lit. a) din H.G nr. 753/1998, modificată șl completată prin H.G. nr. 1277/2007.

Modalitatea de plată a despăgubirilor stabilite prin deciziile emise de către Vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților este prevăzută de art. 38 alin. (5) și (6) din H.G 753/1998, modificată și completată prin H.G. nr. 1277/2007 privind Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, potrivit cărora compensațiile bănești se achită astfel:

a) integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei;

b) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei.

c) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei.

Suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranșă se actualizează potrivit prevederilor art. 5 din H.G.nr.286/ 2004".

Aceste prevederi se coroborează cu cele ale art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 286/2004 conform cărora achitarea acestor compensații este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație.

Prin folosirea sintagmelor „în funcție de disponibilitățile bănești” sau „în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat”, legiuitorul a prevăzut tocmai acea situație în care sumele alocate prin bugetul de stat nu sunt suficiente pentru acoperirea despăgubirilor acordate potrivit legii.

Această interpretare este singura în măsură a da valoare prevederii legale stipulate la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, potrivit căreia „ordonatorii de credite au obligația de a angaja cheltuieli în limita creditelor de angajament și de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituțiilor publice respective și cu respectarea dispozițiilor legale”.

Ignorarea acestor prevederi legale poate duce la crearea unor angajamente de plată fără acoperire bugetară și are drept efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane, în detrimentul celor aflați la ordine, fiind astfel nerespectat principiul nediscriminării și egalității de tratament.

Totodată, se impune a menționa că din rațiuni financiare creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât în condiții de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudența CEDO. Sumele alocate ca despăgubiri sunt stabilite prin Legea bugetului de stat, iar sumele plătite de ANRP ca despăgubiri în temeiul Legii nr.9/1998 sunt publice, fiind publicate pe site-ul anrp.gov.

II.Prin cel de-al doilea motiv de apel, se arată că prin procedura de executare contestată au fost nesocotite dispozițiile legale speciale în materia executării obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu toate modificările și completările ulterioare, respectiv a dispozițiilor O.G. nr. 22/2002, care stipulează expres procedura executării obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.

Potrivit art. 1 din O.G. nr. 22/2002, urmărirea silită se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

Potrivit art. 2, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.

De asemenea, în procesul executării silite a sumelor datorate de către instituțiile publice în baza unor titluri executorii trezoreria statului poate efectua numai operațiuni privind plăți dispuse de către ordonatorii de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.

Rezultă cu claritate că, în procesul executării silite a creanțelor împotriva instituțiilor publice, această fază procesuală are un conținut atipic, derogator de la dreptul comun care îl reprezintă normele Codului de procedură civilă.

În aceste condiții, prevederile art. 3 din ordonanța amintită stabilesc în mod expres că „în situația în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă si/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie. ”

Or, articolul 2 al ordonanței prevede un termen de 6 luni în care instituția publică este obligată să dispună toate măsurile ce se impun pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.

III.În ceea ce privește încheierea de actualizare a sumei de 15.030 lei reprezentând valoarea totală a compensațiilor stabilite prin Decizia nr. 65 din 20.01.2012, din analiza acestuia s-a constatat că B. D., C. & Asociații a actualizat această sumă cu indicele de inflație, pe perioada septembrie 2008 - mai 2014.

Potrivit dispozițiilor art. 34 din H.G. nr. 753/1998 modificată și completată prin H.G. 1277/2007 privind Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, prin Hotărârea nr. 962/24.06.2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr.9/1998 din cadrul Instituției Prefectului Județului T. s-a făcut o propunere privind cuantumul compensațiilor, acestea devenind certe, lichide și exigibile din momentul validării lor de către ANRP.

Având în vedere faptul că această creanță este stabilită, devenind astfel și exigibilă, la data emiterii Deciziei de validare, pentru actualizarea ei se aplică dispozițiile art. 38 alin. 5 lit. a) din H.G nr. 753/1998, modificată și completată prin H.G. nr. 1277/2007 potrivit cărora “suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranșă se actualizează, potrivit prevederilor art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 286/2004 privind unele măsuri referitoare la funcționarea Comisiei centrale și a comisiilor județene și a municipiului București pentru aplicarea dispozițiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de Institutul Național de S., față de luna decembrie a anului anterior."

Astfel, legiuitorul în dispozițiile Legii nr. 9/1998 a stabilit clar calea de urmat în situația în care nu se respectă termenele de plată ale compensațiilor bănești, respectiv actualizarea cotei de 60% în raport de indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Național de S. față de luna decembrie a anului anterior.

IV. Prin cel de-al patrulea motiv de apel, se arată că onorariul de avocat în cuantum da. 1.000 lei, solicitat pentru îndeplinirea formalităților de executare, este nepotrivit de mare față de munca îndeplinită.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a statuat că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

Există două raporturi conexe: raportul juridic civil dintre părțile contractului de asistență juridică (client/avocat) și raportul juridic de drept procesual civil dintre părți. Art. 274, alin.(3) din C.proc.civ. reglementează posibilitatea diminuării cheltuielilor, ori de câte ori judecătorul constată motivat că acestea sunt nepotrivit de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Cu toate acestea, raportul juridic dintre avocat și clientul său nu este stânjenit în nici un fel, deoarece activitatea instanței se limitează doar la reducerea corespunzătoare a cheltuielilor de judecată și nu a onorariul propriu-zis. C. de asistență juridică se menține în integralitate, clientul plătind avocatului onorariul convenit.

Însă, cealaltă parte va fi obligată să plătească adversarului numai onorariul în cuantumul fixat de instanță.

Este incontestabil faptul că o asemenea prerogativă a instanței este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli, urmează a fi suportat de partea adversă, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească, prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 466 C.proc.civ., Legea nr. 9/1998 H. G. Nr. 753/1998, cu modificările și completările ulterioare, respectiv H.G. nr.1277/2007. Solicităm judecarea cauzei în lipsă potrivit prevederilor art. 223 alin.(2) ultim din Cod Procedură Civilă.

Analizând sentința apelată, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor formulate în cauză și având în vedere dispozițiile legale aplicabile, Tribunalul constată apelul ca fiind nefondat pentru următoarele considerente:

1. În ceea ce privește primul motiv de apel, referitor la lipsa disponibilităților bănești și la existența unui număr foarte mare de popriri dispuse cu consecința blocării conturilor Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, Tribunalul reține că acestea nu pot fi primite drept un argument rezonabil și de natură a determina anularea actelor de executare.

Tribunalul are în vedere că apelanta nu a probat demersurile întreprinse în vederea obținerii fondurilor necesare executării, astfel că întârzierea considerabilă în executarea voluntară este apreciată drept un refuz al debitoarei de a da curs titlului executoriu, creditorii fiind îndreptățiți să treacă la executarea silită, potrivit dreptului comun.

2. În ceea ce privește criticile apelantei contestatoare referitoare la nerespectarea dispozițiilor O.G. 22/2002, respectiv cele referitoare la lipsa disponibilităților bănești sunt nefondate, aceste dispoziții legale fiind contrare prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care reglementează dreptul părții la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, drept în a cărui componentă intră și executarea hotărârii, în lipsa acestei etape a procesului civil, considerându-se că dreptul părții de acces la instanță, deși a existat, el nu produce nici o consecință practică, fiind astfel golit de conținut.

Potrivit art. 1 din O.G.22/2002 creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

Art. 2 din același act normativ arată că, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.

Se instituie prin acest act normativ un regim special, derogatoriu de la regimul comun instituit de Codul de procedură civilă în ceea ce privește executarea silită a instituțiilor bugetare, derogare care este însă, conform deciziilor Curții Constituționale prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții, este conformă cu art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, întrucât ordonanța nu reglementează refuzul de a executa hotărârile judecătorești împotriva statului, nici întârzierea nejustificata in executare, ci numai instaurarea unui climat de ordine financiar-bugetară, care nu scutește, ci, dimpotrivă, obligă ordonatorii de credite la demersuri pentru a obține prevederi in buget pentru satisfacerea obligațiilor înscrise in titluri executorii.

Pentru a beneficia de dispozițiile de favoare ale Ordonanței Guvernului nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificată prin Legea art. 110/2007, respectiv de termenul de 6 luni pentru efectuarea plății stabilit de art. 2 din actul normativ menționat, apelanta contestatoare trebuia să facă dovada că neexecutarea obligației de plată stabilită în sarcina sa printr-un titlu executoriu s-a datorat lipsei de fonduri, întrucât conform aceluiași articol, procedura specială reglementată de actul normativ în discuție nu se aplică automat tuturor debitorilor instituții publice, ci numai acelor debitori instituții publice care nu au putut începe sau continua executarea obligației de plată din cauza lipsei de fonduri, sarcina probei incumbându-le acestora.

Or, în prezenta cauză, contestatoarea nu a făcut această dovadă, situație în care apelanta nu se mai poate prevala de termenul de grație de 6 luni instituit de legiuitor prin art. 2 din O.G. 22/2002.

În cauza Ș. contra României, Curtea Europeană de Drepturilor Omului a statuat că: „Administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi (Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului amintește că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție (Cauza Metaxas împotriva Greciei).

De asemene, Curtea a concluzionat în numeroase alte cauze că, prin refuzul de a executa sentința, precum și prin refuzul plății cheltuielilor de judecată dispuse de către instanțele judecătorești, autoritățile naționale au lipsit partea de un acces efectiv la justiție în privința executării unei hotărâri definitive pronunțate în favoarea sa, fapt ce conduce la încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea a statuat, de asemenea, că refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie o atingere adusă drepturilor intimaților ce decurg din art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în acest sens fiind emise mai multe hotărâri ( ex. Cauza Sanglier împotriva Franței, cauza Shmalko c. Ucrainei etc.).

Așa cum rezultă din cele arătate anterior, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în maniera în care a fost interpretat de către Curtea Europeană, impune statului (și instituțiilor publice) obligația pozitivă de a se „plia” la hotărârile judecătorești definitive și obligatorii prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun „să se ceară unei persoane, care a obținut o creanță contra statului, în urma unei proceduri judiciare, să trebuiască apoi să inițieze procedura executării pentru satisfacerea creanței sale”.

În consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerată un motiv justificat pentru întârziere.

Analizând dispozițiile legale sus menționate și văzând jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a statuat că se încalcă dreptul de acces la instanță reglementat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în măsura în care statul nu întreprinde demersuri pentru punerea în executare a hotărârilor judecătorești într-un termen rezonabil, instanța reține că procedura specială de executare silită a instituțiilor bugetare debutează, la fel ca și în dreptul comun, cu o somație de executare, în ipoteza în care debitorul – instituție bugetară nu a înțeles să execute de bună voie obligația stabilită prin titlul executoriu.

În cauza de față, din examinarea dosarului de executare, Tribunalul reține că a fost emisă adresa de înființare a popririi asupra conturilor apelantei contestatoare, aceasta fiind ulterior informată în legătură cu această măsură și fiind emisă totodată și somația la care face referire dispozițiile legale anterior citate.

Tribunalul consideră însă că procedura de executare nu este viciată în condițiile în care titlul executoriu datează anul 2006, apelantei contestatoare, în calitate de instituție a statului, revenindu-i obligația de a garanta respectarea drepturilor propriilor cetățeni, respectiv a dreptului acestora asupra propriilor bunuri ( dreptul de creanță reprezentând un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ).

In plus, Tribunalul consideră că apărările formulate de debitor cu referire la nerespectarea termenului de șase luni și la lipsa fondurilor bănești sunt pur formale, în condițiile în care stabilirea despăgubirilor datorate creditorilor s-a făcut la nivelul anului 2008 și că de la data emiterii hotărârii ce constituie titlu executoriu au trecut mai mulți ani, fără ca termenele de eșalonare stabilite prin lege să fie respectate, lipsa fondurilor neputând fi un motiv care să fie invocat pur și simplu pentru amânarea sine die a executării, întrucât ar echivala cu exonerare a apelantei de obligația de plată, deci cu o afectare a însăși substanței dreptului câștigat, în condițiile în care nu se oferă nici o garanție a executării obligațiilor stabilite în sarcina sa.

3. Criticile apelantei contestatoare referitoare la modul incorect în care s-ar fi procedat de către executorul judecătoresc la actualizarea creanței în raport cu indicele de inflație, Tribunalul reține caracterul nefondat al criticilor formulate, în condițiile în care termenele de eșalonare stabilite de dispozițiile art. 38 alin. 5 și 6 din H.G 753/1998, modificată și completată prin H.G. nr. 1277/2007 privind Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 nu au fost respectate, creditorii având dreptul la actualizarea creanței lor.

În ceea ce privește modalitatea de actualizare a creanței datorate, Tribunalul are în vedere că, potrivit disp. art. 18 alin. 6 din HG nr.1120/2006, suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranșă se actualizează în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Național de S., față de luna decembrie a anului anterior.

Cum debitoarea nu a probat că a efectuat plata vreunei tranșe din debitul datorat, Tribunalul apreciază că în mod legal executorul judecătoresc a procedat la actualizare pe întreaga perioadă cuprinsă între data emiterii hotărârii și data formulării cererii de executare silită.

Un argument în plus îl reprezintă și statuările cuprinse în Decizia în interesul legii nr. XXI/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, conform cu care data stabilirii compensațiilor este aceea a emiterii hotărârii comisiei județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea dispozițiilor Legii nr. 9/1998. Validarea de către Cancelaria Primului - Ministru a hotărârilor comisiilor teritoriale, cu depășirea termenului de 60 de zile prevăzut în art. 7 alin. (3) din aceeași lege, atrăgând actualizarea întregii sume în raport cu indicele de creștere a prețurilor.

4. În ceea ce privește critica privind obligarea apelantei contestatoare la plata sumei de 1000 de lei cu titlu de cheltuieli de executare silită , Tribunalul reține caracterul nefondat al acesteia, în condițiile în care s-a făcut dovada caracterului real și necesar al cheltuielilor făcute de către intimat în vederea asigurării reprezentării în fața executorului judecătoresc.

În cauza de față, onorariul avocatului în cuantum de 1000 lei, este o cheltuială de executare, fiind ocazionată de punerea în executare a titlului executoriu, potrivit mențiunilor de pe împuternicirea avocațială aflată la dosar, iar punerea acesteia în sarcina apelantei debitoare este justificată de refuzul acesteia de a pune în executare de bunăvoie obligația stabilită în sarcina sa prin titlul executoriu, fiind dovedit astfel caracterul necesar al acestei cheltuieli.

Tribunalul apreciază că onorariul perceput de avocat în faza executării silite este unul rezonabil, față de activitatea desfășurată de acesta, activitatea avocatului în faza de executare silită neconcretizându-se numai în formularea cereri ide executare silită sau în acte care să se materializeze într-un înscris, ci presupunând și alte activități, cum sunt cele de procurare a titlului executoriu ( legalizarea hotărârii ), ținerea legăturii cu executorul judecătoresc și cu creditorii, informarea acestora în legătură cu stadiul procedurii de executare silită.

Pentru considerentele de fapt și de drept expuse, Tribunalul, în baza art. 480 C.p. civ., urmează a respinge ca nefondat apelul formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta – contestatoare A. N. PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR, CUI_, cu sediul în București, Calea Floreasca nr. 202, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 6728/14.05.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – creditori R. M., CNP_, P. M., CNP_ și P. F., CNP_, toți cu domiciliul în Afumați, .. 112, județul I..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 08.12.2015

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,

P. S. B. M. C. N. D.

red. jud. M.C.B.- 17.02.2016

6 ex./th.red.N.V.

JUD.S.3 /Jud. A. M. V.

← Pretenţii. Sentința nr. 1617/2015. Tribunalul BUCUREŞTI		Investire cu formulă executorie. Decizia nr. 519/2016.... →

Contestaţie la executare. Decizia nr. 4602/2015. Tribunalul BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Contestaţie la executare. Decizia nr. 4602/2015. Tribunalul BUCUREŞTI