Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 789/2016. Tribunalul BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 789/2016 pronunțată de Tribunalul BUCUREŞTI la data de 24-02-2016 în dosarul nr. 789/2016
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BUCUREȘTI
SECȚIA A V A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 789 A
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 24 FEBRUARIE 2016
Tribunalul constituit din:
PREȘEDINTE: M. S.
JUDECĂTOR: L. E. V.
GREFIER: A. C. H.
Pe rolul Tribunalului se află soluționarea apelului civil declarat de apelanta reclamantă V. M. G. împotriva sentinței civile nr. 8878 din data de 1 iulie 2015 pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei Sector 4 București având ca obiect „ordonanță președințială - încredințare minor, stabilire domiciliu minor”, în contradictoriu cu intimatul pârât M. G..
La apelul nominal făcut în ședință publică, părțile nu au răspuns.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează obiectul dosarului, stadiul procesual și modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, precum și faptul că s-a depus dovada citării prin publicitate și s-a depus cerere de judecare a cauzei și în lipsa părților, după care:
Față de lipsa părților, Tribunalul dispune lăsarea cauzei la a doua strigare.
La al doilea apel nominal făcut în ședință publică părțile nu au răspuns.
Având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsa părților și s-a făcut dovada citării pârâtului prin publicitate, Tribunalul invocă excepția de inadmisibilitate a căii de atac a apelului în raport de dispozițiile art. 132 alin. 4 Cod pr. civilă și art. 457 alin. 3 Cod pr. civilă și rămâne în pronunțare asupra excepției invocate.
După deliberare,
TRIBUNALUL
Asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 24 noiembrie 2014, pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, sub nr._, reclamanta V. M. G. în contradictoriu cu pârâtul M. G. a solicitat instanței ca pe cale de ordonanță președințială să dispună încredințarea minorului M. Luciano G. spre creștere și educare până la soluționarea procesului de divorț și, de asemenea, stabilirea temporară a domiciliului minorului la mamă.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că din relația cu pârâtul consfințită prin căsătoria încheiată între părți în Italia și înregistrată la Primăria Sector 4 București, a rezultat minorul M. Luciano G. în vârstă de șapte ani. S-a menționat că pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 a fost promovată acțiunea de divorț dintre părți și că s-a solicitat și stabilirea locuinței minorului la mamă. S-a precizat că pârâtul a manifestat încă de la începutul căsniciei un comportament necorespunzător, manifestând posesivitate, gelozie și uneori violență, manifestări care au continuat și după nașterea minorului. A arătat că în vara anului 2010 a fost alungată din locuința comună din Italia de către soț și s-a întors în tară, dar a fost împiedicată să ia copilul. Pentru a nu-și pierde drepturile părintești a arătat că a fost nevoită să se întoarcă în Italia, iar în anul 2011 s-au întors pentru a locui în România. S-a menționat că pârâtul a continuat să aibă același comportament excesiv de posesiv și că în urma unei certe a părăsit țara împreună cu minorul, iar de atunci a fost împiedicată să mai vadă copilul și să păstreze legături telefonice cu acesta.
În probațiune a fost solicitată încuviințarea probei cu înscrisuri, anchetă socială și proba testimonială în cadrul căreia să fie audiați doi martori.
În susținerea cererii au fost depuse înscrisuri, respectiv copii certificate pentru conformitate cu originalul, de pe certificat de căsătorie (fila 8-9), certificat de naștere minor (fila 10), cererea de divorț (filele 12-17).
În drept au fost invocate dispozițiile art. 919, 996-998 Cod de procedură civilă, Regulamentul nr. 2201/2003, art. 2 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 și Legea nr. 189/2003 privind asistența juridică în materie comercială și civilă.
Prin sentința civilă nr. 8878 din data de 1 iulie 2015, Judecătoria Sectorului 4 București a admis excepția necompetenței generale a instanțelor române și a respins cererea formulată de reclamanta V. M. G., în contradictoriu cu pârâtul M. G., ca nefiind de competența instanțelor române.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Potrivit art.1065 Cod pr. civilă dispozițiile Cărții a VII –a, Procesul civil International, se aplica proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate in măsura in care prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.
Speța de față reprezintă o astfel de excepție, fiind vorba despre un proces de drept privat cu elemente de extraneitate, dat de domiciliul și cetățenia pârâtului, fiind aplicabile dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000.
În ceea ce privește măsurile provizorii și asigurătorii, regulamentul mai sus amintit stabilește că în caz de urgență, instanțele judecătorești dintr-un stat membru pot lua măsuri provizorii sau asiguratorii cu privire la persoanele sau bunurile prezente în acest stat, prevăzute de dreptul acestui stat membru, chiar dacă, în temeiul prezentului regulament, o instanță dintr-un alt stat membru este competentă pentru soluționarea cauzei pe fond.
Alineatul al 2-lea al art.20 arată că măsurile luate în conformitate cu alineatul (1) încetează să producă efecte atunci când instanța din statul membru competentă în temeiul prezentului regulament pentru soluționarea cauzei pe fond a luat măsurile pe care le consideră corespunzătoare.
Prin urmare, chiar dacă măsura solicitată pe cale de ordonanță președințială – stabilirea locuinței minorului – este prevăzută de legislația din România, nu este îndeplinită condiția cumulativă ca măsura să privească persoane sau bunuri prezente pe teritoriul României. Astfel, contrar celor afirmate de reclamantă, deși s-a solicitat stabilirea domiciliului minorului la mamă, în Romania, măsura vizează minorul care atât la momentul purtării acțiunii, dar și anterior, s-a aflat în Italia.
De altfel, criteriul locuinței obișnuite a minorului reprezintă regula generală pentru cererile în materia răspunderii părintești stabilite de Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 (art.8).
Astfel, nefiind aplicabile nici dispozițiile regulamentului referitoare la prorogarea de competență, deoarece acestea vizează cereri accesorii divorțului, instanța, în temeiul art.17 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, s-a declarat, din oficiu, necompetentă sa soluționeze cauza.
Împotriva hotărârii pronunțate de Judecătoria Sectorului 4 București a declarat apel reclamanta V. M. G., apelul fiind înregistrat pe rolul Tribunalului București – Secția a V a Civilă la data d 30.09.2015, sub nr._ .
Prin cererea de apel, apelanta a solicitat admiterea apelului, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, prin respingerea excepției necompetenței jurisdicționale a instanțelor romane invocată din oficiu de către judecătoria fondului.
În motivarea cererii, apelanta arată că, în conformitate cu dispozițiile art. 8 din Regulament competența instanțelor în materia răspunderii părintești este atribuită statului în care copilul își are reședința obișnuită la momentul sesizării instanței, însă, în caz de urgență, în conformitate cu dispozițiile art. 20 al 1 din Regulamentul CE NR. 2201/2003, prezenta ordonanța președințială se poate soluționa de către instanța din România, întrucât dispozițiile invocate prevăd că instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt autorizate să iă masuri provizorii și asigurătorii cu privire la persoanele sau bunurile prezente în acest stat, prevăzute de dreptul acestui stat membru, chiar dacă, în temeiul Regulamentului CE, o instanță dintr-un alt stat membru este competentă pentru soluționarea cauzei pe fond.
Astfel cum reiese din chiar modul de redactare al art. 20, instanțele menționate prin dispoziția în cauză sunt autorizate să adopte astfel de măsuri provizorii sau asigurătorii numai în cazurile îndeplinirii cumulative a trei condiții și anume: măsurile respective să fie urgente, să fie luate cu privire la persoanele sau bunurile prezente în statul membru unde se află instanțele respective și trebuie să aibă o natură provizorie (Hotărârea C 523/07 din 02.04.2009).
Cu privire la condiția urgenței, apelanta arată că este întemeiată față de caracterul cererii, respectiv ordonanța președințială, prezumându-se, cât și din faptul că atât minorul, cât și părintele matern, au dreptul legal de a menține legăturile naturale ce nu pot fi menținute din cauză împotrivirii violente a pârâtului. Apelanta învederează că nu dispune de posibilități financiare pentru a iniția un dosar în fața instanțelor italiene si nici nu se poate reprezenta singură, întrucât nu cunoaște limba italiană. Imposibilitatea obiectivă în care se află ar putea avea, pe termen lung, efecte dăunătoare asupra dezvoltării fizice și psihice a minorului ce are dreptul de a menține legăturile cu mama sa. D. fiind caracterul cererii de ordonanță președințială, condiția urgenței urmează a fi analizată pe fond.
Cea de-a doua condiție privitoare la subiecții măsurilor provizorii, apelanta arată că de respectiva măsură solicitată beneficiază atât ea, cât și copilul său, în calitate de părinte căruia îi este încredințat copilul. Având în vedere existenta unui dosar de fond pe rolul instanțelor române, natura provizorie a hotărârii ce se solicită este dovedită.
Considerentele expuse sunt întărite și de dispozițiile art. 33 din Regulament ce consacră drepturile fundamentale ale copilului cu raportare la art. 24 al 3, respectiv dreptul ambilor părinți de a întreține relații personale și contacte directe cu minorul, drept ce se suprapune in mod incontestabil unui interes superior al copilului. Apelanta invocă de asemenea și art. (16) din Regulament.
Apelanta mai arată că, prin cererea cu care instanța a fost învestită a solicitat să se stabilească, provizoriu domiciliul minorului la mamă, în interesul superior al copilului urmărind dezvoltarea armonioasă a relației mamă-fiu, astfel încât să-i creeze minorului un echilibru psiho-afectiv prin legături directe și cu părintele matern, indiferent de eventualele tensiuni existente între părți, datorate divorțului.
Totodată, apelanta precizează că dispune de condițiile materiale necesare creșterii și întreținerii copilului, este un părinte care manifestă afecțiune față de fiul său și vrea să se implice emoțional și material în relația cu copilul, însă nu i se permite acest lucru. Cu toate acestea, întâlnirile cu fiul său sunt extrem de rare, copilul plângând la telefon, nefiindu-i permis să mențină legăturile cu aceasta. Apelanta învederează interesul pe care-l manifestă în asigurarea unui climat familial propice dezvoltării fiului său, încercând în ultima perioadă, pe cât posibil, să mențină o legătură firească cu pârâtul și să evite discuțiile în contradictoriu. Prin părăsirea domiciliului conjugal datorat pârâtului și interzicerea de a avea legături, se produc, deja, consecințe negative asupra dezvoltării copilului, consecințe ce se resimt în atitudinea acestuia din primele minute de discuție telefonică, după perioade îndelungi în care nu-l poate vizita.
Apelanta mai învederează că nu există în cauză nicio împrejurare care să inducă instanței o temere rezonabilă că minorul ar putea fi expus vreunui pericol iminent în cazul în care întreține relațiile cu mama.
Dispozițiile art. 17 al 1 din Legea 272/2004 consacră „dreptul fundamental al copilului de a menține relații personale si contacte directe cu părinții, rudele, precum si cu alte persoane fata de care copilul a dezvoltat legături de atașament”.
Dreptul de a avea legături personale cu părintele este și un drept fundamental al copilului și nu un privilegiu pentru părinte, astfel că trebuie avut în vedere că restrângerea acestui drept de către instanțe să nu devină o ingerință în dreptul la viața de familie protejat de art. 8 din CEDO (cauza Monory contra României).
Formele de realizare a acestui drept sunt complexe și sunt exemplificate în art. 18 al. 1 din legea 272/2004, respectiv: întâlniri ale minorului cu mama, vizitarea minorului, găzduirea sa, corespondență, comunicarea cu copilul prin orice mijloc, transmiterea de informații despre părinte cât și părintelui despre copil. Ba mai mult, conform dispozițiilor art. 18 al 3 este prevăzută chiar obligația legală a părintelui la care locuiește copilul de a sprijini menținerea legăturilor personale ale copilului cu celalalt părinte.
Potrivit Legii nr. 272/2004, copilul care a fost separat de unul dintre părinți printr-o măsură dispusă în condițiile legii are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu celalalt părinte, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului, iar în cauza de față acest interes nu este lezat, ci dimpotrivă protejat.
În sensul legii, relațiile personale se pot realiza prin întâlniri ale copilului cu părintele, corespondență ori altă formă de comunicare cu copilul, transmiterea de informații copilului cu privire la părinte, transmiterea de informații referitoare la copil, inclusiv fotografii recurente, evaluări medicale sau școlar, către părintele care are dreptul de a menține relații personale cu copilul.
Așadar, rezultă fără putință de tăgadă existența unor relații speciale pe care copilul le avea cu mama, mai ales la o vârstă așa de fragedă cum o are minorul de 7 ani, vârstă la care exercitarea ocrotirii părintești de către mamă este esențială și în înțelesul superior al copilului, interes care trebuie să prevaleze, dincolo de răutățile tatălui.
De asemenea, stabilirea domiciliului copilului este necesară și pentru a elimina arbitrariul din deciziile tatălui în ceea ce privește legăturile personale ale copilului cu mama.
În acest caz, întreruperea relației copilului cu apelanta, pe fondul ambițiilor tatălui ar putea avea consecințe nefaste pentru copil pe viitor, ori esența unor asemenea cereri este tocmai aceea de a apăra copilul de prejudiciul moral ce ar putea rezulta din simpla scurgere a timpului în care ar fi lipsit de o asemenea relație firească.
Apelanta invocă art. 8 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, privind obligația pozitivă a statelor de a nu împiedica mama să stabilească legături cu copilul dacă dorește acest lucru (cauza Keegan contra Irlandei), cu luarea în considerare a interesului superior al copilului.
Față de motivele arătate, apelanta învederează că Judecătoria Sectorului 4 era competentă în temeiul art. 20 al. 1 din Regulamentul CE 2201/2003 să judece prezenta cauza, fiind o măsură urgentă aceea de a-i permite apelantei de a avea legături cu minorul, prin participarea efectivă la evenimentele importante din viața acestuia, prin menținerea si întărirea legăturii dintre ei și asigurarea climatului unei dezvoltări armonioase a personalității copilului.
În drept, apelanta a invocat: art. 920, art. 1000 Noul Cod Procedura Civila, art. 20 din Regulamentul CE 2201/2003.
În data de 24 februarie 2016, tribunalul a invocat din oficiu excepția de inadmisibilitate a apelului declarat în cauză și a rămas în pronunțare asupra excepției invocate.
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul reține următoarele asupra excepției invocate:
După cum rezultă din prevederile art. 248 al. 1 Cod pr. civilă, instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.
După cum rezultă din prevederile art. 457 al. 1 Cod pr. civilă, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.
Prin sentința civilă nr. 8878 din data de 1 iulie 2015, Judecătoria Sectorului 4 București a admis excepția necompetenței generale a instanțelor române și a respins cererea formulată de reclamanta V. M. G., în contradictoriu cu pârâtul M. G., ca nefiind de competența instanțelor române iar în dispozitiv a indicat calea de atac ca fiind apelul deși dispozițiile art. 132 al. 4 Cod pr. civilă prevăd că, dacă instanța se declară necompetentă și respinge cererea ca nefiind de competența instanțelor române, hotărârea este supusă numai recursului la instanța ierarhic superioară.
Prin urmare, întrucât prima instanță a respins cererea de ordonanță președințială ca nefiind de competența instanțelor române, hotărârea era supusă numai recursului la instanța ierarhic superioară, date fiind dispozițiile de excepție ale art. 132 al. 4 Cod pr. civilă și nu căii de atac a apelului prevăzută în materie de ordonanță președințială de dispozițiile art. 1000 al.1 Cod pr. civilă.
|
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite excepția inadmisibilității.
Respinge ca inadmisibilă calea de atac a apelului declarat de apelanta-reclamantă V. M. G., cu domiciliul în municipiul București, .. 13, ., ., sectorul 4 și cu domiciliul ales la C.. av. M. P. din București ., ., sector 4, împotriva sentinței civile nr. 8878 din data de 1 iulie 2015, pronunțată de Judecătoria Sector 4 București în dosar nr._, având ca obiect „ordonanță președințială - încredințare minor, stabilire domiciliu minor”, în contradictoriu cu intimatul pârât M. G., cu domiciliul în Italia, Novi Ligure, .:_.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 24 februarie 2016.
Președinte Judecător Grefier
M. S. L. E. V. A. C. H.
Red. L.E.V/tehnored. N.D/4ex/16 martie 2016
J. S.4 – jud. R. A. D.
| ← Ordin de protecţie. Decizia nr. 351/2016. Tribunalul BUCUREŞTI | Pensie întreţinere. Decizia nr. 826/2016. Tribunalul BUCUREŞTI → |
|---|
