Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1580/2015. Tribunalul BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1580/2015 pronunțată de Tribunalul BUCUREŞTI la data de 11-05-2015 în dosarul nr. 1580/2015
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BUCUREȘTI – SECȚIA A III-A CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1580 A
Ședința publică din data de 11.05.2015
Tribunalul constituit din:
Președinte: C. V.
Judecător: A. G.
Grefier: M. P.
Pe rol, se află soluționarea cererii de apel formulată de apelanții – reclamanți M. C. I. și M. M. împotriva sentinței civile nr._/31.10.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în contradictoriu cu intimata – pârâtă S. R. A., având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimata – pârâtă prin avocat, lipsind apelanții – reclamanți.
Procedura de citare a părților este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Intimata – pârâtă, prin avocat, învederează tribunalului că nu există motiv de amânare a cauzei.
Tribunalul dispune strigarea cauzei la ordine având în vedere că nu există motiv de amânare, dosarul fiind apelat pe lista de amânări fără discuții din eroare.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns apelanții – reclamanți prin avocat și intimata – pârâtă prin avocat.
Tribunalul acordă cuvântul părților asupra probelor.
Apelanții – reclamanți prin avocat, învederează tribunalului că nu au cereri prealabile de formulat ori probe de administrat.
Intimata – pârâtă prin avocat, arată că nu are alte cereri prealabile de formulat și depune la dosar practică judiciară.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, tribunalul constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra apelului.
Apelanții – reclamanți, prin avocat, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, schimbarea sentinței atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligarea intimatei – pârâte să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul alcătuit din apartamentul nr. 4 din Calea D. nr.54, ., astfel cum este identificat în contractul de vânzare – cumpărare nr.492/_/08.10.1996 încheiat cu autoarea pârâtei, defuncta Lupse E. E. în temeiul Legii nr.112/1995.
Intimata – pârâtă, prin avocat, solicită respingerea apelului ca nefondat, menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică, conform întâmpinării . Cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Tribunalul reține cauza în pronunțare.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului civil de față, instanța constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul București la data de 29.03.2011, sub nr._/3/2011, reclamanții M. M. F. și M. CONSTIN I. au chemat în judecată pe pârâții S. M. și S. R. A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul alcătuit din apartamentul nr. 4 situat la etajul 1 al imobilului din București, Calea Dorobanților, nr. 54, sector 1, în suprafață de 73,49 mp, cota indiviză de 45,21% din părțile de folosință comune ale imobilului și 30,97 mp din terenul situat sub construcție, astfel cum este identificat prin contractul de vânzare cumpărare nr. 492/_/08.10.1996 încheiat de către autoarea pârâților, Lupse E. E., în temeiul Legii nr. 112/1996, cu cheltuieli de judecată.
În drept, reclamanții a invocat dispozițiile art. 480 și următoarele din C.civ., Legea nr. 112/1996, art. 112 și următoarele din C.proc.civ.
Prin sentința civilă nr. 1368/25.06.2012, Tribunalul București a admis excepția necompetenței materiale invocată de pârâți și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului1 București, formându-se, la data de 11.09.2012, dosarul cu nr._ .
Prin sentința civilă nr._/31.10.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. M. invocată de pârâți.
S-a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul S. M., ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
S-a respins cererea formulată de reclamanții M. M. F., M. C. I. în contradictoriu cu pârâta S. R. A., ca neîntemeiată.
S-a luat act că pârâții și-au manifestat voința de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
Din actele dosarului instanța a reținut că reclamanții au calitatea de succesori în drepturi ai fostului proprietar al imobilului situat în București, Calea Dorobanților, nr. 54, imobil preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Din actul de vânzare cumpărare nr. 492/_/08.10.1996, de la fila 18, reiese faptul că L. E. E. a cumpărat, în baza Legii nr. 112/1996, imobilul din București, Calea Dorobanților, nr. 54, ., de la Primăria Municipiului București, reprezentată prin S.C. HERASTRAU NORD S.A.
Din certificatul de moștenitor nr. 61/11.10.2013, rezultă că pârâta S. R. A. este unica moștenitoare a defunctei L. E. E., dobândind dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, Calea Dorobanților, nr. 54, ., prin moștenire legală.
În temeiul art. 137 alin 1 C.pr.civ., analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. M., instanța a reținut că acesta nu este succesor în drepturile defunctei L. E. E., având doar calitatea de soț al moștenitoarei pârâte S. R. A.. Cum, potrivit art. 31 lit. b) C.fam., sunt bunuri proprii ale fiecărui soț, bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire, instanța reține că imobilul situat în București, Calea Dorobanților, nr. 54, . nu este bun comun al pârâților.
Prin urmare, reținând că pârâtul S. M. nu este succesor în drepturi al defunctei L. E., nici nu pretinde că ar fi proprietar sau posesor al imobilului, acesta nu are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu.
Astfel, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. M., invocată de pârâți, și a respins acțiunea reclamanților în contradictoriu cu pârâtul S. M., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții, în baza dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001, au formulat o notificare către Primăria Municipiului București, solicitând acordarea de măsuri reparatorii pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, cu cotele de teren aferente, situate în imobilul din București, Calea Dorobanților nr. 54, sector 1.
Prin dispoziția Primarului General al Municipiului București, nr. 4665/17.10.2005 (f. 14), li s-au acordat reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent asupra unor apartamente din imobil, printre care se numără și apartamentul nr. 4, obiect al prezentei acțiuni în revendicare.
Raportat la susținerile reclamanților relative la aplicabilitatea art. 1 Protocol 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la ingerința adusă dreptului lor de proprietate asupra imobilului, instanța a reținut următoarele:
În primul rând, un rol hotărâtor în soluționarea prezentei cauze îl are Decizia în interesul legii a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 care a statuat, printre altele, faptul că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. De asemenea, potrivit acestei decizii, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială și dacă sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, care poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Astfel, în cauza de față, reclamanții au apelat la procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 în vederea recuperării imobilului ori a acordării unor măsuri reparatorii. Prin urmare, reclamanții nu au înțeles că solicite, de la început, revendicarea imobilului, pe calea dreptului comun, fiind astfel obligați să respecte dispozițiile acestei legi speciale, care instituie o procedură specială ce nu încalcă prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, având ca scop asigurarea stabilității și securității raporturilor civile.
În ceea ce privește criticile aduse de reclamanți în sensul că între legea internă și CEDO există o neconcordanță iar aceștia au un bun în sensul prevăzut de art. 1 din Protocolul 1 al Convenție, instanța a reținut că noțiunea de „bun” are un sens autonom în jurisprudența Curții Europene (cauza Draon împotriva Franței, cauza V. împotriva României) cuprinzând atât „bunurile actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” să obțină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate.
Instanța a respins afirmațiile reclamanților potrivit cărora au „un bun actual” întrucât s-a recunoscut preluarea abuzivă a imobilului de către stat în perioada comunistă. În raport de elementele ce se regăsesc în situația juridică a reclamanților, instanța consideră că acțiunea în revendicare de față nu are ca temei un bun în sensul Convenției deoarece nu există nicio hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi stabilit că autorii reclamanților și, ulterior, ei nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și prin care să se fi dispus restituirea acestuia, în natură, în patrimoniul lor.
Astfel, în cauza A. contra României, Curtea Europeană a statuat faptul că constatarea preluării ilegale a imobilului de către o instanță conduce la concluzia că reclamantul are un bun, în sensul dreptului la despăgubiri, iar nu dreptul la proprietate asupra bunului. De altfel, Curtea a statuat că statele contractante au libertatea de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția, iar adoptarea unor legi care să prevadă restituirea bunurilor confiscate sau despăgubirile persoanelor victime ale unor astfel de confiscări necesită o vastă analiză a numeroase aspecte de ordin moral, juridic, politic și economic (cauza P. contra României).
Prin urmare, din perspectiva art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, reclamanții nu au avut în patrimoniul lor „un bun actual” constând în dreptul de proprietate asupra imobilului recunoscut de către autoritățile române începând cu data ratificării Convenției (anul 1994) până la momentul de față, iar dreptul avut anterior anului 1950 de autorul lor nu constituie un bun în sensul Convenției, având în vedere aplicabilitatea în timp a acestei Convenții.
Astfel, instanța a reținut că, prin dispoziția Primarului General al Municipiului București, nr. 4665/17.10.2005, li s-au acordat reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent asupra apartamentului nr. 4 din imobil, având astfel un „bun actual” cu privire la despăgubiri. Astfel, reclamanții nu pot pretinde existența unei „speranțe legitime” de redobândire a bunului în materialitatea lui. A considera că indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar ar însemna să se accepte că diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii disproporționate, în sarcina dobânditorului actual (cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe).
Chiar dacă aceste despăgubiri constau în titluri de participare la „Fondul Proprietatea”, iar Curtea Europeană a constatat că acest organism colectiv de valori mobiliare nu funcționează într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (cauza J. contra României), acest aspect nu conduce la concluzia că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea bunului în natură, prin admiterea unei acțiuni în revendicare. În aceste circumstanțe, s-ar putea constata o ingerință din partea statului în privința dreptului reclamanților la despăgubiri, care reprezintă „bunul lor actual” în sensul Convenției, iar nu încălcarea dreptului lor de proprietate asupra imobilului, drept nerecunoscut de către stat, printr-o hotărâre irevocabilă, începând cu data aplicării Convenției în legislația română.
Instanța a reținut că cea care are un bun în sensul art. 1 Protocol 1 al Convenției constând în dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 4 din imobil, este pârâta, care se prevalează de actul de vânzare cumpărare nr. 492/_/08.10.1996 (fila 18), încheiat de autoarea sa în baza Legii nr. 112/1996, act ce este deplin valabil, el nefiind contestat de reclamanți pe calea și în termenul anume prevăzut de Legea nr. 10/2001 în acest scop. Astfel, titlul de proprietate de care se prevalează pârâta s-a consolidat în virtutea legii și se bucură de prezumția de legalitate, conferindu-i recunoașterea dreptului la un bun în sensul jurisprudenței CEDO care se impune a fi protejat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și a principiului stabilității și securității raporturilor juridice.
Pe de altă parte, după cum s-a statuat în Decizia RIL nr. 33/2008, persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință nu pot fi puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri. Chiar și în condițiile în care atât reclamanții, cât și pârâta se prevalează în mod temeinic de existența unui bun în sensul Convenției, constând în dreptul de proprietate asupra imobilului, instanța va putea da preferabilitate pârâtei în vederea respectării principiului securității raporturilor juridice, în condițiile în care reclamanților li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, iar actul de vânzare cumpărare invocat în favoarea sa de către pârâtă nu a fost desființat.
Nu în ultimul rând, instanța a reținut că acțiunea în revendicare a unui imobil preluat abuziv de către stat prin legislația anterioară anului 1989 poate fi admisă numai în condițiile în care s-a admis anterior acțiunea în constatarea nulității contractului prin care statul a vândut chiriașului imobilul naționalizat, chiar dacă a fost preluat fără titlu valabil. Astfel, trebuie dovedită în prealabil reaua-credință a dobânditoarei L. E. E., autoarea pârâtei. În caz contrar, se prezumă existența bunei credințe a autoarei, la dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului, titlul de proprietate al pârâtei fiind consolidat ca efect al omisiunii reclamanților de a uza de acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, în termenul special de prescripție reglementat de art. 45 din legea 10/2001.
Instanța nu a putut primi susținerile reclamanților referitoare la vicierea contractului de vânzare-cumpărare, la lipsa lui de valabilitate decurgând din încheierea sa pe risc și dintr-o atitudine contrară bunei credințe întrucât aceste susțineri sunt proprii unei acțiuni în nulitatea acestui contract, pe care însă reclamanții nu au promovat-o în termenul reglementat de art. 45 din Legea nr. 10/2001. Cercetarea unor astfel de susțineri nu s-ar putea realiza nici pe cale incidentală în cadrul prezentei judecăți ce care ca obiect revendicarea apartamentului nr. 4 cumpărat de chiriaș întrucât cererea introductivă a fost promovată la data de 29.03.2011, așadar cu mult ulterior împlinirii aceluiași termen, în caz contrar permițându-se eludarea acestor prevederi legale cu caracter absolut și excepțional.
Întrucât contractul nu a fost atacat în termenul legal prevăzut de lege, măsurile reparatorii în favoarea reclamanților s-au stabilit, în mod legal, în echivalent, în condițiile art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001.
Comparând titlurile de proprietate prezentate de părți și situațiile lor juridice, potrivit îndrumărilor obligatorii conținute de Decizia civilă nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța a apreciat că reclamanții nu au un bun în sensul Convenției deoarece nu sunt în posesia unei hotărâri judecătorești anterioare prin care să li se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilul și nici o speranță legitimă în același sens dedusă din Legea nr. 10/2001, lege care prevede că în cazul imobilelor înstrăinate cu respectarea Legii nr. 112/1995 măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, lucru care s-a și realizat prin emiterea dispoziției nr. 4665/17.10.2005.
Pentru considerentele de fapt și de drept arătate anterior instanța a respins ca neîntemeiată cererea reclamanților având ca obiect revendicarea apartamentului nr. 4 situat în București, Calea Dorobanților nr. 54, sector 1, întrucât aceștia nu dețin un drept de proprietate asupra imobilului revendicat, iar titlul de proprietate invocat de pârâtă este în mod evident preferabil față de titlurile autorilor reclamanților.
În ceea ce privește susținerea pârâtei în sensul că a dobândit proprietatea apartamentului nr. 4 din imobilul situat în Calea Dorobanților nr. 54, sector 1 prin uzucapiunea de scurtă durată, instanța a reținut că acest titlu de dobândire a fost invocat doar „în apărare”, așadar în paralizarea pretențiilor reclamanților, fără a formula un capăt de cerere cu un astfel de obiect. Însă chiar cercetând acest argument al pârâtei, instanța a reținut că existența unui titlu legal și valabil de dobândire a imobilului exclude ipoteza dobândirii dreptului de proprietate asupra aceluiași bun prin faptul posesiunii sub nume de proprietar o anumită durată de timp.
Instanța a lua act că pârâții și-au manifestat voința de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
M. M. F. și M. C. I. au formulat apel împotriva Sentinței Civile nr._/31.10.2013 pronunțata de Judecătoria Sector 1București in dosarul nr._ , solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța sa dispună admiterea apelului, schimbarea sentinței pronunțate de către prima instanța in sensul admiterii acțiunii si obligării intimatei-parate să le lase in deplina proprietate si liniștita posesie imobilul alcătuit din apartamentul nr. 4 situat la etajul 1 al imobilului, in suprafața utila de 73,49 mp, cota indiviza de 45,21% din părțile de folosința comune ale imobilului si 30,97 mp are— terenul situat sub construcție, astfel cum este identificat prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 492/_/08.10.1996 încheiat de către autoarea paratei, defuncta Lupse E. E. in temeiul Legii nr. 112/1995.Obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.
În motivare s-au arătat următoarele:
Problema prealabila - nu vor insista in cuprinsul motivelor de apel cu privire la istoricul proprietății si al litigiului, cu referire la calitatea de proprietari ai autorilor lor asupra imobilului revendicat, precum si a apelanților de moștenitori ai autorilor lor, neexistând nici o mențiune in hotărârea atacata care sa contravină situației expuse de ei in cererea de chemare in judecata si dovedita cu înscrisurile aflate la dosar..
Pentru aceste considerente, situația de fapt fiind pe deplin stabilita si necontestata de către intimata, având in vedere si înscrisurile depuse la dosarul cauzei, vor critica in cele ce urmează hotărârea primei instanțe.
Sentința Civila nr._/31.10.2013 pronunțata de Judecătoria Sector 1estenelegala si netemeinica.
Prima instanța, a argumentat in vederea respingerii acțiunii formulate de subsemnații, faptul ca nu se pot prevala de un „bun" in sensul Convenției deoarece anterior vânzării apartamentelor in temeiul Legii nr. 112/1995, nevalabilitatea titlului statului nu fusese reținuta printr-o hotărâre judecătoreasca definitiva.
Nu au nici măcar o speranța legitima de dobândire a bunului imobil.
Ar avea exclusiv un interes patrimonial care le conferă dreptul la o despăgubire conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ceea ce s-ar fi si întâmplat.
Acțiunea in revendicare ar fi putut fi admisa numai in măsura anularii prealabile a titlului intimatei-parate.
Au formulat notificare in temeiul Legii nr. 10/2001, astfel ca nu ar mai fi avut dreptul de a formula acțiune in revendicare in conformitate cu dreptul comun.
In conformitate cu decizia nr. 33/2008 pronunțata in interesul legii de către înalta Curte de Casație si Justiție este aplicabila legea speciala - Legea nr. 10/2001, in caz contrar fiind afectata securitatea raporturilor juridice.
Prima instanța interpretează in mod eronat cuprinsul Hotărârii pronunțate in cauza M. A. si" alții contra României in ceea ce privește protecția dreptului de proprietate.
Prima instanța a apreciat in mod nelegal faptul ca speranța legitima a subsemnaților este strâns legata exclusiv de procedura speciala a legii nr. 10/2001, Primul Protocol Adițional la Convenție neimpunând statelor membre restituirea in natura.
In plus, prima instanța aduce in sprijinul afirmațiilor sale Hotărârea pronunțata de Curte in cauza M. A. si alții contra României, reținând faptul ca jurisprudența anterioara acestei hotărâri nu ar mai fi aplicabila, prin aceasta hotărâre pilot fiind aduse „precizări neechivoce" noțiunilor surprinse in celelalte hotărâri anterioare.
Totodată, prima instanța a apreciat faptul ca au un bun in sensul Primului Protocol adițional la Convenției, deoarece nu am beneficiat de o hotărâre anterioara care sa prevadă nelegalitatea naționalizării si restituirea bunului, singura speranța legitima fiind reprezentata de procedura prevăzuta de legea nr. 10/2001 pe care de altfel ar accesat-o.
Aceasta interpretare, dedusa conform considerațiilor cuprinse in hotărârea primei instanțe, din Hotărârea CEDO pronunțata in cauza M. A. si alții contra României este eronata asa cum vor arata mai jos.
In primul rând, chiar daca nu explicit, prin stabilirea faptului ca singura speranța legitima a apelanților este legata de procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001, iar nu printr-o acțiune in revendicare, prima instanța încalcă dreptului de acces la instanța garantat de art. 6 din Convenție.
Astfel, cu toate ca apreciază ca acțiunea in revendicare nu este inadmisibila, considera ca nu pot fi analizate in fond comparativ drepturile de proprietate.
Or, in cauza Mana A., Curtea Europeana a constatat ca "respingerea acțiunii in revendicare de drept comun, având in vedere necesitatea asigurării unei coerente aplicări a legilor cu caracter reparator, nu releva in sine o problema prin prisma dreptului de acces la instanța, cu condiția ca procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001 sa se dovedească a fi o cale efectiva."(par. 118)
Astfel, s-a apreciat faptul ca procedura instituita prin legea speciala nu a fost una eficienta, având in vedere: nerespectarea termenelor de soluționare a notificărilor si absenta oricărui răspuns din partea autorităților administrative (par. 119-122).
In acest context, respingerea acțiunii in revendicare, in baza dreptului comun, cu motivarea ca reclamantele trebuiau sa urmeze procedura reglementata de Legea nr. 10/2001 "aduce atingere substanței dreptului de acces la instanța" (par. 123).
In al doilea rând, interpretarea data de către prima instanța dispozițiilor rezultate din Hotărârea M. A. sunt contrare Primului Protocol Adițional.
Prima instanța apreciază faptul ca prin precizările făcute in aceasta hotărâre, CEDO inlatura interpretările avute cu privire la noțiunile de baza - "bun", "speranța legitima" etc din cauzele anterioare.
Astfel, pana la aceasta hotărâre, Curtea considera ca simpla constatare a caracterului ilegal al naționalizării, in considerentele hotărârii (prin care se si respingea acțiunea in revendicare), reprezenta un "bun", in sensul Convenției, cu privire la imobilul respectiv. Aceasta abordare nu este schimbata in speța - asa cum apreciază prima instanța care considera ca prin hotărârea respectiva era necesara si restituirea explicita a bunului - ci este extinsa.
Instanțele confruntate cu acțiuni in revendicare întemeiate pe dreptul comun, pentru a evita riscul de a pronunța hotărâri contrare CEDO, trebuie sa cerceteze, prin raportare la situația specifica a reclamantului, cel puțin următoarele 2 chestiuni:daca procedura speciala reglementata de Legea 10/2001 este una eficienta, in sensul Jurisprudenței Curții Europene, chiar si cu privire la despăgubiri,daca reclamantul are fie un bun actual, fie o speranța legitima de a dobândi un bun, in sensul jurisprudenței Curții Europene.
In acest sens, caracterul eficient al procedurii speciale trebuie examinat de instanța naționala in funcție de starea legislației si a practicilor administrative (fondul "Proprietatea") de la momentul pronunțării hotărârii In jurisprudența anterioara pronunțării acestei hotărâri, Curtea Europeana a reținut ca procedura prevăzuta de Legea 10/2001 nu este eficienta, raportat la doua elemente: absenta despăgubirilor si incertitudinea cu privire la data la care ar urma sa fie plătite si cuantumul acestora.
Totodată, fata de demersurile anterioare administrativ-jurisdicționale ale reclamantului, acesta poate invoca fie un bun actual (când are o hotărâre ce recunoaște caracterul nelegal al naționalizării), fie o speranța legitima (in măsura in care exista constatări făcute de instanțe sau de administrație cu privire la calitatea de moștenitor, legalitatea naționalizării sau dreptul de a primi despăgubiri).
In acest sens, prin Dispoziția nr. 4485/18.07.2005 a Primarului Municipiului București emisa in temeiul Legii nr. 10/2001, s-a dispus restituirea către ei - M. M. F. si M. C. I. a unei parti din imobilul situat in București, Calea D. nr. 54 (care la origine, asa cum a arătat cuprinde si imobilul revendicat cu ieșire spre . 1, respectiv:apartamentul ocupat cu contract de închiriere situat la etajul imobilului;spațiul cu alta destinație (spațiu comercial);terenul in suprafața de 417,43 mp din suprafața totala de 585 mp.
In conformitate cu aceasta dispoziție, le-a fost restituita o parte din imobil, mai puțin apartamentele cumpărate in temeiul Legii nr. 112/1995, de către chiriașii S. M. si S. R. A., V. lordana si Lupse E. E., reținându-se totodată caracterul nelegal al naționalizării imobilului si calitatea apelanților M. M. F. si M. C. I. de persoane îndreptățite la restituirea imobilului.
Pentru imobilul revendicat situat in .. 10 (partea din spate), Primăria a trimis dosarele de notificare către . . nefiind soluționate nici pana in acest moment.
In plus, asa cum a arătat si cum vor detalia la pct. b) al prezentului capitol, instanța a reținut ea insasi faptul ca imobilul a fost preluat de către stat in mod nelegal, acest aspect coroborat cu cel prezentat anterior conducând la concluzia ca subsemnații avem cel puțin o speranța legitima de dobândire a bunului in condițiile in care o procedura efectiva si eficienta care sa asigure repararea prejudiciului cauzat de ingerința in dreptul de proprietate nu exista (acest ultim argument este si motivul pronunțării hotărârii pilot si obligării statului la adoptarea unei legislații coerente).
Or, prima instanța nu analizează toate aceste chestiuni, ci apreciază in mod nelegal faptul ca de plano, fata de dispozițiile hotărârii M. A. s-ar impune respingerea acțiunilor in revendicare in măsura in care nu exista o hotărâre anterioara de restituire a imobilului (apreciind ca numai in acest mod subsemnații ne-am putea prevala de un"bun"), iar "speranța legitima" fiind circumscrisa exclusiv procedurii prevăzute de legea nr. 10/2001.
F. de faptul ca, in temeiul art. 41 din Convenție, Curtea a obligat statul la plata unor despăgubiri si nu la restituirea in natura a imobilelor, acest lucru nu poate fi interpretat, asa cum procedează prima instanța, in sensul ca nu se mai impune, in perioada de după pronunțarea hotărârii- pilot, restituirea in natura a imobilelor.
. de Curte in temeiul art. 41 din Convenție de obligare a statului, la restituirea in natura sau la plata unei despăgubiri, reprezintă masuri individuale de reparare a unei incalcari a Convenției, constatata de Curte, se adresează statului respectiv si sunt limitate la situația din speța.
Totodată insa, fata de modul in care România a ratificat Convenția (art. 3 din legea nr. 30/1994) modul de interpretare a noțiunilor si principiile pe baza cărora Curtea a constatat incalcarea Convenției sunt obligatorii pentru toate instanțele din statele parte la Convenție, in toate cauzele viitoare similare.
Așadar, noțiunile stabilite si interpretate de CEDO, in privința imobilelor naționalizate, nu se pot regăsi pornind de la concluziile la care ajunge Curtea in raport de art. 41, ci de la analiza acesteia privind incalcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional sau art. 6,din Convenție.
Raționamentul eronat al primei instanțe de bazează si pe constatarea făcuta de Curte la par. 143-144 din hotărârea pilot - in sensul ca, din moment ce nicio instanța sau autoritate administrativa nu a dispus restituirea apartamentului nr. 9 (mutatis-mutandis raționamentul se aplica si situației din prezenta cauza) ar rezulta ca reclamantele nu dispun de un bun actual.
In acest sens, raportându-se strict la acest paragraf, insa scos din context, prima instanța apreciază ca, din moment ce reclamantul are, conform Convenției, doar un drept la despăgubire, acest drept nu ar putea fi valorificat prin intermediul unei acțiuni in revendicare.
Or, așa cum a arătat, respingerea automata a acțiunii in revendicare si trimiterea explicita la procedura Lecții nr 10/2001, pentru obținerea despăgubirii, conduce la încălcarea dreptului de acces la o instanța - având in vedere ineficienta acestui mecanism de despăgubire (constatat ca atare chiar si prin hotărârea pilot).
De asemenea, chiar si prin adoptarea Legii nr. 165/2013 nu este oferit persoanei îndreptățite un mecanism care sa asigure accesul la despăgubiri certe si ., chiar si prin prisma analizei termenelor instituite prin art. 33 din acest act normativ, precum si mecanismului de acordare de despăgubiri prin puncte, la o valoare diferita de cea de circulație (art. 21 alin. 6).
In mod greșit a reținut prima instanța faptul ca nu au un "bun" in sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului deoarece nu au beneficiat de o hotărâre judecătoreasca anterioara înstrăinării in conformitate cu Legea nr. 112/1995 prin care sa li se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilul.
Prima instanța a reținut faptul ca imobilul a fost naționalizat ilegal, insa a apreciat in mod eronat ca devreme ce nu fusese constatat, printr-o hotărâre prealabila momentului cumpărării in temeiul Legii nr. 112/1995, faptul ca imobilul fusese preluat de către stat fara titlu valabil, acest lucru ar echivala cu neîndeplinirea de către apelanți a condiției de a avea un „bun" in sensul Convenției.
Din jurisprudența Curții Europene se desprinde o cu totul alta interpretare data noțiunii de „bun" decât cea prezentata de prima instanța in hotărârea recurata.
Curtea Europeana apreciază ca fiind întrunita prima cerința, atunci când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilelor in litigiu in patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", "valori sau interese patrimoniale" sau "speranța legitima" de redobândire a bunului in natura.
Astfel, se poate vorbi despre existenta unui "bun actual", in măsura in care vânzarea de către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri judecătorești, chiar daca acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 ( de exemplu: cauza S.; cauza P.).
Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" care sa justifice o speranța legitima de a obține restituirea in natura, insa, cu aceeași valoare ca si „bun actual", in ceea ce privește cerința legala a existentei unui "bun", ca "drept efectiv", in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, in cazurile in care înstrăinarea in baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești, aceasta fiind situația aplicabila in speța.
In cauza Viasu impotriva României, CEDO retine la paragraful 58 " [...] Noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cat si valori patrimoniale inclusiv, in anumite situații bine stabilite, creanțe al căror titular demonstrează ca acestea au o baza suficienta in dreptul intern si in virtutea cărora reclamantul poate pretinde ca are cel putin o "speranța legitima" sa obțină exercitarea efectiva a unui drept de proprietate fa se vedea Draon împotriva Franței [MC], nr. 1.513/03, § 65, CEDO 2005-IX).
In cauza P. împotriva României CEDO retine la paragraful 84 "In al doilea rând, in ceea ce privește recunoașterea acestui interes de către Stat, articolul 2 § 2 al Legii nr. 10/2001 prevede expres ca persoanele proprietare ale unor imobile pe care Statul Ie-a preluat fara titlu valabil păstrează calitatea de proprietar. Nu este deci vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicita si retroactiva a supraviețuirii vechiului drept. Trebuie sa se observe ca legea nu face nici o distincție Intre situația imobilelor vândute chiriașilor, si imobilele ramase in patrimoniul Statului."
In acest sens, invocarea acestei dispoziții din Hotărârea P. contra României nu presupune modificarea temeiului de drept al acțiunii noastre, asa cum in mod eronat au susținut intimații in concluziile orale puse in fata primei instanțe.
De asemenea, CEOO a mai reținut ca exista un fundament suficient pentru existenta speranței legitime, atunci când dreptul de proprietate al fostului proprietar a fost confirmat definitiv printr-o hotărâre care constata nevalabilitatea titlului Statului, chiar daca aceasta a survenit ulterior vânzării imobilului către chiriaș in baza Legii 112/1995. [cauza S. si alții împotriva României paragraful 38) si cauza Rateanu împotriva României, paragraful 23]
Nu prezintă importanta momentul in care s-a confirmat dreptul de proprietate al fostului proprietar, in sensul ca nu este necesar ca, la momentul chemării in judecata a chiriașului dobânditor, sa existe deja constatarea nevalabilității titlului Statului printr-o hotărâre judecătoreasca definitiva.
In acest sens, este suficient ca nevalabilitatea titlului statului sa fie confirmata definitiv in cadrul aceluiași litigiu in care fostul proprietar se judeca in contradictoriu cu chiriașul dobânditor.
In acest sens a se vedea: cauza Reichardt impotriva României (din 13.02.2009), para. 4-11 privind circumstatele cauzei si paragraful 20 teza finala in care CEDO retine ca aplicantul deține un bun in sensul art.1 din Protocol; cauza P. si Alții impotriva României (din 24.02.2010), para. 4-14 privind circumstatele cauzei si para. 30 in care CEDO retine admisibiltatea cererii, aplicantul detinad un bun in sensul art.1 din Protocol; cauza M. V. L. impotriva României (din 23.05.2010), para. 4-10 privind circumstatele cauzei si para. 16 in care CEDO retine admisibiltatea cererii, aplicantul detinad un bun in sensul art.1 din Protocol.
De asemenea, nu prezintă importanta daca nevalabilitatea titlului Statului (si prin urmare confirmarea dreptului fostului proprietar) este reținuta in dispozitivul sau in considerentele hotărârii judecătorești ramase definitive.
In acest sens a se vedea: cauza Reichardt impotriva României (din 13.02.2009), para. 18-20 „18. In prezenta cauza Curtea a reținut ca aplicanții au formulat o cerere pentru recuperarea posesiei asupra imobilului (n.n. acțiune in revendicare) solicitând instanței de judecata sa constate nulitatea absoluta a vânzării făcute de către Stat si sa le restituie imobilul. In decizia definitiva din 25.06.2003, Curtea de Apel București a stabilit ca Statul nu a avut titlu valabil si prin urmare aplicanții nu si-au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului. Cu toate acestea, Curtea de Apel a respins solicitarea de restituire a imobilului considerând ca foștii chiriași a fost de buna credința la încheierea contractului de vânzare cumpărare.
Guvernul a arătat ca partea hotărârii in care sunt cuprinse considerentele instanței de judecata si partea operativa a hotărârii (n.n. dispozitivul) nu produc aceleași efecte. Curtea a reiterat ca, in general, considerentele si dispozitivul nu produc aceleași efecte cu excepția situației când acestea nu reprezintă chiar fundamentul dispozitivului (a se vedea cauza Perez vs. Franța [GCJ, no._/99, § 25 in fine, ECHR 2004-1). In mod corespunzător, obligația de a aplica o hotărâre judecătoreasca nu se limitează doar la dispozitiv deoarece si considerentele acesteia trebuie simultan respectate si aplicate, (a se vedea cauza Zazanis si Alții vs. G., nr._/01, §36, 18 noiembrie 2004).
Considerentele constituie ratio decidendi pentru hotărârea definitiva si nu doar exprimarea unei opinii, fiind in mod vădit indisociabile de dispozitiv si producând aceleași efecte ca si dispozitivul. Curtea prin urmare considera ca aplicantii au un "bun" in sensul art. 1 din Protocolul 1 si resping obiecția Guvernului."
Același raționament, l-a reluat CEDO si ulterior, in cauza P. si Alții împotriva României (din 24.02.2010), para. 14-19, precum si in cauza M. V. L. impotriva României (din 23.05.2010), para. 14-16.
In concluzie, confirmarea dreptului de proprietate a fostului proprietar este considerata realizata, chiar daca nevalabilitatea titlului statului sau a preluării este constatata doar prin considerentele hotărârii judecătorești ramase definitive si chiar daca confirmarea dreptului de proprietate a fostului proprietar nu fusese realizata inca la momentul introducerii acțiunii in revendicare impotriva chiriașului cumpărător in baza Legii 112/1995.
In consecința, rezulta faptul ca in mod eronat a apreciat prima instanța, menținând hotărârea primei instanțe, ca nu au justifica nici măcar o speranța legitima de redobândire a bunului imobil, cu aceeași valoare juridica precum noțiunea de "bun" in accepțiunea Convenției.
In cauza este îndeplinita condiția existentei unei „ingerinte" a Statului in dreptul de proprietate, fapt care constituie incalcarea art.1 din Protocol.
Art. 1. din Protocolul prevede: "Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si in condițiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."
In jurisprudența sa, CEDO a stabilit principiile generale care trebuie respecte de către S. la adoptarea actele normative in condițiile art.1 al 2 din Protocol astfel incat acestea sa nu constituie o privare a unui drept de proprietate in condițiile art.1 al 1 din Protocol.
Astfel, in Raportul intocmit de Comisia Europeana a Drepturilor Omului in cauza Fostul Rege al Greciei, Prințesa I. si Prințesa Ekaterini impotriva Greciei precum si in Cauza Fostul Rege al Greciei, Prințesa I. si Prințesa Ekaterini impotriva Greciei, CEDO retine:
"Ingerința trebuie sa fie reglementata prin lege"
1. Curtea reiterează ca prima si cea mai important cerința a Articolului 1 la Protocol No. 1 este ca ingerința autorității publice in liniștita exercitare a dreptului de proprietate trebuie sa fie reglementata prin lege: a doua propoziție a primului paragraf permite o ingerința numai in condițiile stabilite in acest scop prin lege iar a doua propoziție recunoaște dreptul Statelor de a reglementa exercitarea proprietății prin adoptare de legi. Oricum, cerința reglementarii prin lege, este un principiu democratic fundamental avut in vedere de toate articolele Convenției (a se vedea cauza Amuur impotriva Franței - Raportul si Decizia, pp. 850-51, para 50).
In Raportul intocmit de Comisia Europeana a Drepturilor Omului in cauza Fostul Rege al Greciei, Prințesa I. si Prințesa Ekaterini impotriva Greciei, Comisia retine:
"Noțiunea de interes public"
96. Comisia trebuie sa determine daca aceasta privare de bun a urmărit un scop legitim "in interes public", in sensul alineatului 2 al Articolului 1 din Protocolul nr. 1. In acest scop, Comisia retine ca este in sarcina autorităților naționale sa decidă in prima instanța ce masuri sunt "in interes public" si sa aibă o "limita de apreciere" in aceasta evaluare (a se vedea decizia Curții Europene a Drepturilor Omului in cauza Handyside vs. Regatul Unit din data de 07.12.1976, . nr. 24, p. 22, § 48). In opinia Comisiei, limitele de care se bucura autoritățile naționale in luarea acelei decizii sunt unele largi. Nu exista cerința pentru noțiunea de "necesitate" in Articolul 1. Mai mult decât atât, deciziile luate in acest domeniu vor implica de regula aprecieri politice, economice si sociale pe baza cărora, viziunile . pot fi diferite, in mod rezonabil si larg. In aceste circumstanțe, Comisia considera ca, la adoptarea unui act normativ, legislativul trebuie sa precizeze daca respectivul act normativ este adoptat "in interes public" sau nu. (cauza James si alții impotriva Regatului Unit, Comm. Report, 11.5.84, § 134, Eur. Court HR op. cit, p. 66). Cu toate acestea, puterea de apreciere nu este nelimitata, iar exercițiul acesteia face obiectul controlului exercitat de către organelle Convenției.
Oricum, acest lucru nu soluționează integral problema: nu este suficient ca măsura privării unei persoane de proprietate sa urmărească atât in fapt, cat si in principiu un scop legitim "in interes public", dar este de asemenea necesar sa existe un raport de proportionalitate intre sarcina impusa si scopul urmărit prin măsura care privează persoana de proprietate. . ca principala problema in aceasta cauza este daca s-a respectat principiul proportionalitatii.
"Noțiunea de Proporționalitate a ingerinței"
100. Comisia retine ca o ingerința in exercitarea liniștita a dreptului de proprietate trebuie sa stabilească "un just echilibru" intre necesitățile intereselor generale ale comunității si obligațiile protejării drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea, printre altele, Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 23.09.1982, . nr. 52, p. 26, § 69, pronunțata in cauza Sporrong si Lonnroth vs. Suedia). Necesitatea realizării acestui echilibru este reflectata in structura Articolului 1 din Protocolul nr. 1, privit in întregul sau, prin urmare incluzând si alineatul al doilea, care trebuie interpretat in lumina principiilor generale enunțate de primul alineat. Echilibrul necesar nu va fi atins atunci când persoana in cauza are de suportat o "sarcina individuala excesiva" ( a se vedea cauza James si alții impotriva Regatului Unit, mai sus citata, p. 34, § 50).
101. Condițiile compensatorii stabilite de legislația aplicabila sunt de esența in stabilirea măsurii in care măsura contestata respecta cerința unui just echilibru si, totodată daca nu s-a impus in unei personae o sarcina disproporționata. In acest sens, privarea de proprietate fara plata unei sume corespunzătoare valorii bunului reprezintă o ingerința disproporționata [...].
Principiile generale enunțate mai sus au fost aplicate de CEDO si in cauzele in care România a fost condamnata pentru incalcarea dreptului de proprietate, fiind raportatate la succesivele modificări legislative, de jurisprudenta, de context social si economic cu care România s-a confruntat de-a lungul timpului. In prezent, fata de contextul legislativ, economic si social al României, structura si conținutul raționamentelor particulare pe care CEDO le aplica in verificarea cauzelor privind incalcarea de către România a dreptului de proprietate, imbraca următoarea formula:
In cauza Rateanu impotriva României, CEDO retine la para. 22 si 24 „22 Curtea reafirma indeosebi ca, in contextul legislativ roman care guvernează acțiunile in revendicare imobiliare si restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către Stat a unui bun al altuia unor terti de buna credința, chiar daca aceasta este anterioara confirmării in justiție in mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, se analizează . bunuri. O astfel de privare, combinata cu absența totala a unei despăgubiri, este contrara articolului 1 din Protocolul nr. 1 (S., menționat mai sus, alineatele 39, 43 si 59).
24. Ținând cont de jurisprudenta in materie, Curtea considera ca in speța, sustragerea dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului lor, combinata cu absenta totala a despăgubirii de mai mult de trei ani, i-a făcut sa suporte un prejudiciu disproporționat si excesiv, incompatibil cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.
Așadar, a existat in speța o încălcare a acestei prevederi"
Aceeași opinie a avut-o Curtea si in cauza Porteanu contra României, para 32-35.
De asemenea, in cauza Viasu impotriva României para 58, teza finala "In același context, Curtea a statuat deja ca atunci când principiul restituirii proprietăților confiscate in mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire la punerea in practica a acestui principiu, fie ea de ordin legislativ, administrativ sau legat de practicile aplicate de autorități, poate genera, atunci când persista in timp si in lipsa unei reacții coerente si rapide din partea statului, o omisiune a acestuia de a-si "îndeplini obligația de a asigura exercitarea efectiva a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (hotărârea Broniowski menționata mai sus, P. impotriva României, nr. 63.252/00, paragrafele 92 si 112, 1 decembrie 2005)."
In sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al textului normai europene, privarea de proprietate poate fi justificata numai daca se demonstrează ca a intervenit pentru o cauza de utilitate publica si in condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proportionalitatii.
"Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința, in primul rând, sa fie prevăzuta de lege, dar si ca dreptul intern sa răspundă exigentelor de accesibilitate si previzibilitate si interpretarea data de instanțe sa nu fie arbitrara.
In evaluarea proportionalitatii măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeana tine cont de marja de apreciere a statului, insa si de asigurarea unui just echilibru intre cerințele de interes general ale comunității si imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, intelese, in materia dreptului la respectarea proprietății, si sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzuta ca atare in legislația naționala.
Așadar, Curtea Europeana a recunoscut libertatea statului roman de a reglementa condițiile in care accepta sa restituie bunurile preluate inainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunandu-se vreo obligație in sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, in măsura in care se adopta o anumita soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusa de o maniera rezonabil de clara si coerenta pentru a permite, pe cat posibil, evitarea insecurității juridice si a incertitudinii - fie legislativa, administrativa ori judiciara - pentru subiectele de drept vizate de masurile de aplicare a acestei soluții ( cauza P. contra România).
In cauza M. V. L. împotriva României, judecata la 23.02.2010 si finalizata la data de 23.05.2010 CEDO reținea: „21. Curtea constata ca pana in prezent nu au existat mijloace eficiente in dreptul Romanesc prin care aplicantul sa fie compensat pentru aceasta privațiune (a se vedea S. si Alții, para. 23, 26-27 si 55-56, si Porteanu, para. 23-24 si 34-35). Mai mult decât atât s-a observat ca pana la aceasta data Guvernul nu a demonstrat ca sistemul compensatoriu reglementat in iulie 2005 prin Legea 247/2005 permite beneficiarilor respectivei legi sa recupereze daune care sa reflecte valoarea comerciala a bunului de care aceștia au fost privați, in conformitate cu o procedura si o durata de timp previzibile (a se vedea Reichardt para. 26)."
In cauza Rateanu împotriva României CEDO reținea la par.34, teza finala „34. In plus, aceasta reglementare nu ia in considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost In acest mod private de bunurile lor, inainte de . legii, din cauza absenței îndelungate a oricărei despăgubiri".
Curtea, constatând neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa in timp util si de o maniera coerenta chestiunea de interes general reprezentata de restituirea sau vânzarea imobilelor deținute in virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generala, a conchis, in sensul absentei proportionalitatii, ca este rupt "justul echilibru" intre exigentele de interes public si imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza P.).
Buna-credinta a chiriașilor cumpărători, la momentul contractării cu autoritatea administrativa locala, nu are nici o relevanta in aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular si implicit a incalcarii art.1 din Protocolul nr.1 a Convenției Europene, in absenta oricărei posibilități reale de despăgubire a proprietarului, conferita prin legea naționala. au dobândit imobilul nu a fost niciodată anulat, iar prin respingerea acțiunii in revendicare s-ar respecta principiul securității circuitului civil.
Anularea contractului de vanzare-cumparare in temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu are nici o relevanta asupra bunei credințe a acesteia.
De altfel, susținerile intimatei-parate exprimate in fata primei instanțe referitoare la prezumția bunei-credinte in favoarea acestora prevăzuta de art. 1899 cod civil sunt neîntemeiate.
. Cod Civil prevede faptul ca: "cel in favoarea căruia operează o prezumție relativa este scutit de dovedirea faptului prezumat".
Totuși, acesta trebuie sa facă dovada faptului vecin si conex generator de drepturi pentru ca o astfel de prezumție sa opereze in favoarea sa.
Faptul vecin si conex care trebuia sa fie dovedit de către autoarea intimatei parate pentru a putea fi considerați de buna-credinta era depunerea de minime diligente pentru a afla regimul juridic al imobilului si calitatea celui de la care se susține ca a dobândit.
Pentru ca autoarea intimatei parate sa fi fost de buna-credinta la momentul dobândirii imobilului, trebuie ca aceasta sa fi avut convingerea sincera si lipsita de orice fel de culpa sau indoiala ca a dobândit bunul de la adevăratul proprietar, respectiv daca Primăria Municipiului București, prin mandatar Herăstrău Nord SA avea dreptul sa vanda imobilul.
In doctrina, se subliniază faptul ca aceasta convingere se formează in baza unei cercetări a regimului juridic al imobilului, a a calității de proprietar a vânzătorului, astfel ca eroarea in care se afla cumpărătorul putea sa afecteze chiar si un profesionist, de exemplu un profesionist in materie imobiliara, (ex. C. B. - D. civil. Drepturile reale principale, Ed. AIIBeck, București, 2001, pag. 265)
Convingerea subiectiva a cumpărătorului trebuie sa fie fundamentata pe rezultatul unor diligente minime efectuate de acesta, in sensul de "bonus pater familias", pentru a cunoaște calitatea celui cu care contractează.
Lipsa totala de diligenta in sensul sus-mentionat, echivalează cu cumpărarea pe riscul sau, prezumția relativa a bunei-credinte urmând sa fie inlaturata, intrucat "nemo auditur propriam turpitudinem allegans".
Având in vedere faptul ca eroarea .-ar fi găsit cumpărătorul trebuia sa fie si invincibila, de natura sa afecteze si un profesionist trebuie ca aceasta sa fie sincera si neumbrita de nici un fel de culpa sau indoiala.
Or, in aceste condiții, potențialul cumpărător trebuia sa efectueze demersuri si in ceea ce privește modalitatea de preluare a imobilului de către statul roman.
Astfel, in ipoteza in care autoarea intimatei parate ar fi efectuat demersuri pentru a cerceta regimul juridic al imobilului, respectiv daca incheie un contract cu adevăratul proprietar, ar fi observat faptul ca imobilul a fost preluat fara titlu valabil, fara a putea face obiectul legii nr. 112/1995, asa cum este prevăzut in mod imperativ chiar in acest act normativ. Susținerile intimaților in conformitate cu care formularea cererii către Herastrau Nord ar echivala cu aceste demersuri necesare sunt evident nefondate. Daca ar fi sa adoptam acest punct de vedere, am ajunge la concluzia ca simpla cerere de cumpărare adresata vânzătorului non-dominus (reprezentantul unității administrativ-teritoriale) ar echivala cu acoperirea acestei obligații, ceea ce este evident fals.
In aceste condiții, rezulta fara dubiu faptul ca autoarea intimatei parate au cunoscut faptul ca nu dobândesc imobilul de la adevăratul proprietar, statul roman preluând imobilul fara titlu valabil, aceștia neputând fi considerați ca fiind de buna credința la momentul încheierii contractului de vânzare-comparare
5. In mod eronat a reținut prima instanța faptul ca având in vedere ca nu au anulat contractul de vânzare cumpărare al intimaților in baza art.45 din Legea nr. 10/2001, titlul lor s-ar fi consolidat, având astfel prevalenta fata de titlul apelanților.
Eventuala condiționare a admisibilității acțiunii in revendicare de anularea contractului de vânzare cumpărare al chiriașilor ar reprezenta o excepție de la regula, excepție care, pentru a fi aplicabila, ar trebui prevăzuta expres de lege, excepțiile de la regula fiind de stricta aplicare si interpretare.
Cum insa nu exista nicio dispoziție legala in vigoare in materia revendicării (nici prevăzuta de dreptul comun si nici de vreo reglementare speciala) care sa stabilească un regim derogatoriu de la dreptul comun pentru imobilele preluate abuziv de stat si dobândite de către chiriași in baza Legii 112/1995, regim derogatoriu prin care sa se condiționeze admisibilitatea acțiunii in revendicare de anularea titlului subdobânditorului chiriaș, o astfel de interpretare nu are niciun temei legal.
Legea nr. 10/2001 nu reglementează nici expres si nici implicit asa-zisa "simbioza" intre acțiunea in revendicare si constatarea nulității titlului subdobânditorului (a contractului de vânzare cumpărare) si prin urmare, ubi lex non distinguit, nec nos distiguere debemus.
Mai mult decât atât din perspectiva Convenției si a jurisprudenței CEDO, reținerea unei astfel de intercondiționări care operează numai pentru proprietarii de imobile naționalizate si nu pentru oricare dintre titularii unui drept de proprietate imobiliara, reprezintă o încălcare atât a art.14 din Convenție cat si o ingerința in dreptul de proprietate al proprietarilor imobilelor naționalizate, pentru următoarele considerente:
Este evident ca aceasta intercondiționare reprezintă un element de diferența fata revendicarea imobilelor care nu intra categoria celor „preluate abuziv";
- Este evident ca aceasta intercondiționare, stabilita discreționar, reprezintă o ingerința in dreptul de proprietate al fostului proprietar, care se vede obligat sa suporte restricționarea celui mai important mijloc de apărare a dreptului de proprietate - acțiunea in revendicare.
Din analiza celor trei principii care trebuie aplicate cumulativ pentru verificarea eventualei incalcari aduse dreptului de proprietate al fostului proprietar prin reținerea respectivei interdependente:
A. Interdependenta dintre acțiunea in revendicare si anularea contractului de vânzare cumpărare ar trebui prevăzuta prin lege - aceasta condiție nu este îndeplinita;
B. Existenta unui interes public care sa justifice aceasta ingerința. - Nici aceasta condiție nu poate fi reținuta atâta timp cat fostul proprietar nu a fost parte in contract. Aceasta obligație ar trebui sa-i revină statului, in calitate de parte in contract mai ales ca situația prezenta este generata tocmai de incapabilitatea Statului de a adopta in timp util si cu coerenta soluții legislative, administrative si economice care sa elimine situațiile inechitabile in care un chiriaș dobânditor de rea credința se bucura de un bun pe care l-a cumpărat de la Stat si pe care Statul l-a preluat abuziv si fara o echitabila dezdăunare de la fostul proprietar. Ar însemna ca se atribuie in sarcina fostului proprietar, ca persoana individuala, obligația de a repara abuzurilor făcute de Stat, care in viziunea jurisprudenței CEDO reprezintă o sarcina excesiva. In acest sens CEDO reținea in cauza Moskal împotriva Poloniei " 72 Asa cum a arătat anterior, in contextul dreptului de proprietate o importanta particulara trebuie atribuita principiului bunei guvernări [...]. "72. Curtea fiind conștienta de importanta existentei unei echități sociale, considera ca, ca un principiu general, autoritatiile nu ar trebui sa fie excluse de la obligația reparării propriilor greșeli chiar si atunci când acestea sunt produse prin neglijenta. O altfel de interpretare ar fi contrara principiului potrivit căruia o persoana nu poate fi obligata sa facă o plata nedatorata."
Existenta unui just echilibru - Nici aceasta cerința nu este împlinita, reținerea in sarcina unei persoane a obligației de a suporta consecințele incălarii legii de către terțe parti (mai ales când una dintre acestea este Statul) nu poate fi considerata decât o sarcina injusta si excesivase constata ca respectiva condiționare a exercitării acțiunii in revendicare de anulareaprealabila a titlurilor dreptul deproprietate al fostului proprietar si prin urmare instanța nu poate retine o astfel de interpretare.
Ca o consecința a celor constatate mai sus, prima instanța a reținut in mod greșit faptul ca, prin neanularea titlului intimatei, acesta ar fi dobândit vreo preferabilitate speciala, alta decât aceea ce ar putea fi reținuta, in mod obiectiv, in cazul in care prezentul litigiul s-ar purta intre persoane care nu au calitatea de fost proprietar/ dobanditor al unui imobil naționalizat.
Faptul ca au formulat notificare in temeiul Legii nr. 10/2001 nu afeecteaza dreptul lor de a obține restituirea în natura, proceduri judiciare de drept comun in condițiile in care notificarea transmisa de către apelanți Primăriei Municipiului București, nu a beneficiat de o finalitate(ACORDAREA DE DESPĂGUBIRI REZONABILE) nici pana in acest moment, in caz contrar existând toate premisele incalcarii liberului acces al acestora la un proces echitabil, principiu reglementat de art. 6 din CEDO, precum si de art. 21 din Constituția României.
Cererea de chemare in judecata este temeinica si legala, titlul lor fiind preferabil celui viciat al paratei.
Acțiunea trebuie soluționata potrivit dreptului comun in materia revendicării imobiliare, respectiv prin compararea titlurilor exhibate de parti.
Având in vedere faptul ca atât apelanții, cat si parații au titluri scrise privind dreptul de proprietate asupra imobilului, iar titlurile provin de la autori diferiți, ca o aplicație a principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet, se vor compara intre ele drepturile autorilor de la care provin cele doua titluri si va avea castig de cauza partea care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, acordându-se astfel castig de cauza pârtii care are titlul mai caracterizat.
Prin urmare, chiar daca titlul paratei este valabil (contractul de vanzare-cumparare încheiate in baza legii nr. 112/1995), acestea urmează sa fie comparat cu titlul apelanților reclamanți, titlul lor fiind preferabil.
In ceea ce privește Legea nr 10/2001, in situația in care s-ar aprecia ca acest act normativ a instituit criterii de preferabilitate in favoarea chiriașului cumpărător, se constata ca preferința titlului cumpărătorului de la stat in fata titlului adevăratului proprietar nu este stipulata prin acest act normativ, buna credința la care face referire art. 46 din aceasta lege privind doar cererile privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.
De altfel, aceasta a fost si rațiunea pentru care, prin decizia nr. 145/2004, Curtea Constituționala a decis ca art. 46 alin. 2 din Legea nr 10/2001 este constituțional in raport cu art. 44 din Constituția României.
Prin aceasta Decizie s-a reținut ca art. 46 alin. 2, recunoscând validitatea titlului de proprietate a dobânditorului de buna-credința, nu a inteles sa consacre si prevalează acestuia fata de titlul proprietarului inițial, care, potrivit aceleiași legi, nu a încetat nici un moment sa existe. Textul de lege nu tranșează conflictul de interese legitime intre proprietarul inițial si dobânditorul de buna-credinta al imobilului in favoarea acestuia din urma, ci determina exclusiv premisele litigiului dintre ei, litigiu care consta in coexistenta a doua titluri de proprietate având același obiect, Curtea Constituționala concluzionând, astfel, art. 46 alin. 2 este constituțional, tocmai pentru ca este departe de a nesocoti dreptul proprietarului inițial si, prin aceasta, de a contraveni art. 44 din Constituție.
Astfel, incidența art. 46 (actualul art. 45) din Legea nr. 10/2001, in raporturile dintre adevăratul proprietar si cumpărătorul de la stat, se limitează exclusiv la ipoteza acțiunii in declararea nulității actului juridic, textul nu se refera la raporturile dintre cumpărător si proprietarul deposedat in materia revendicării, el nemodificând principiile comparării titlurilor si nedeclarând preferabil titlul subdobânditorului de la stat fata de actul opus de verus dominus (adevăratul proprietar).
b. Titlul apelanților este preferabil titlului paratei, acesta din urma fiind viciat, deoarece a fost încheiat cu un neproprietar si cu încălcarea vădita a prevederilor Legii 112/1995.
Titlul apelanților provine de la adevăratul proprietar, M. Lorenti.
Apelanții sunt moștenitori ai autorului lor M. Lorinti, la dosarul cauzei fiind depuse toate actele care atesta succesiunea de pe urma acestuia.
Întregul imobil situat in București, Calea D. nr. 54, Sector 1 a fost proprietatea autorului lor M. Lorinti.
Asa cum rezulta din Jurnalul nr._/02.11.1936 prin care se constata deschisa succesiunea după acesta, din masa succesorala rămasa după acesta era menționat si imobilul din .. 54., actual imobil din Calea D. nr. 54, Sector 1, București.
Conform Testamentului din 19.03.1932 al autorului lor M. Lorenti, defunctul a fost moștenit de către soția sa L. Lorenti, si de către cei doi fii ai sai, M. M. Lorenti si Ermilian Lorenti, moștenitorii dobândind inclusiv imobilul situat in București, Calea Dorobanților nr. 54, sectorul 1.
Prin Procesul-verbal nr. 7541/24.08.1940 emis de către Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare in București, dreptul de proprietate al celor trei moștenitori asupra imobilului situat in București, Calea Dorobanților nr. 54, sectorul 1 a fost inscris in Cartea Funciara.
Cele arătate de către subsemnații rezulta inclusiv din adresa care atesta situația juridica a imobilului emisa la solicitarea instanței de Primăria Municipiului București in care se atesta faptul ca imobilul din București, Calea D. nr. 54 si cel din .. 10, fosta Fetei, s-au aflat in proprietatea autorilor lor L. Lorenti, soția lui M. Lorinti si M. M. Lorenti si Ermilian Lorenti, cei doi fii, (in aceasta adresa este menționat expres Procesul-verbal nr. 7541/24.08.1940 emis de către Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare in București, care cuprindea ambele imobile).
Au subliniat ca prin toate aceste înscrisuri depuse la dosar au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat si a calității de unici moștenitori ai fostului proprietar al acestuia.
De asemenea, calitatea de moștenitori ai proprietarului imobilului, precum si calitatea acestuia de proprietar al întregului imobil din București, Calea Dorobanților nr. 54, sectorul 1, ce a făcut obiectul naționalizării, a fost confirmata si prin Dispoziția nr. 4485/18.07.2005 a Primarului Municipiului București emisa in temeiul Legii nr. 10/2001, prin care s-a dispus restituirea către M. M. F. si M. C. I. a unei parti din imobilul situat in București, Calea D. nr. 54, sector 1, mai puțin apartamentele cumpărate in temeiul Legii nr. 112/1995.
De asemenea, asa cum au arătat mai sus, apelanții au depus la dosarul cauzei Procesul-verbal nr. 7541/24.08.1940 emis de către Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare in București. Esențiale in aprecierea asupra valorii juridice a acestui înscris sunt considerentele Decizei nr. 88/09.06.2003 pronunțata de Curtea Suprema de Justiție (constituita in completul de 9 judecători) in dosarul nr. 115/2002 dispozițiile Decretului - Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiunilor privitoare la cărțile funciare, referitoare la efectele înscrierii in cartea funciara a dreptului de proprietate (hotărâre judecătoreasca depusa cu titlu de practica).
Astfel, Curtea Suprema de Justiție retine ca „ Potrivit art. 168 din Decretul - Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cariile funciare, înscrierea in cartea funciara a unei persoane, ca proprietar, este condiționata de posesia bunului cu titlu de proprietar. Totodată, in vederea întocmirii cârtii funciare, judecătorul de carte funciara era obligat sa facă cercetările si constatările prevăzute de art. 166 din același act normativ, care se consemnau in procesul verbal prevăzut de alin. 1 al articolului menționat. In același timp, prin art. 172 - 175 din Decretul - Lege nr. 115/1938 era prevăzuta procedura verificării, completării si rectificării cârtii funciare, in urma incunostiintarii de către judecătorie si invitării tuturor celor interesați de a depune obiectiunile privitoare la înscrierile făcute in cărțile funciare".
Pe de alta parte, calitatea lor de proprietari ai imobilului ca urmare a transmiterii acestui drept prin moștenire legala reprezintă o reflectare a doua principii fundamentale de drept:principiul potrivit căruia prin acceptarea succesiunii, o persoana dobândește pentru totdeauna calitatea de moștenitor al autorului sau ("semel heres, semper heres"), principiul conform căruia dreptul de proprietate are un caracter perpetuu.
Titlul paratei provine de la un neproprietar.
Primăria Municipiului București, reprezentata prin mandatar . nu avea calitatea de proprietar la momentul vânzării deoarece întregul imobil a fost preluat fara titlu de către stat.
In doctrina, se subliniază faptul ca pentru ca un contract încheiat in baza Legii nr. 112/1995 sa nu fie viciat trebuie ca acea convingere a cumpărătorului ca încheie contractul cu adevăratul proprietar sa fie formata in baza unei cercetări a regimului juridic al imobilului, a calității de proprietar a vânzătorului, astfel ca eroarea in care se afla cumpărătorul putea sa afecteze chiar si un profesionist, de exemplu un profesionist in materie imobiliara, (ex. C. B. -D. civil. Drepturile reale principale, Ed. AIIBeck, București, 2001, pag. 265)
Având in vedere aceste aspecte, concluzia logica, reținuta de altfel si de către jurisprudența este aceea ca nu sunt lipsite de vicii contractele de vânzare cumpărare prin care chiriașii achiziționau imobile care fuseseră preluate fara titlu valabil de către Statul R. doar daca aceștia pur si simplu presupuneau faptul ca încheie actul cu un proprietar, aspect de ordin psihologic, greu de dovedit, ci atitudinea subiectiva a acestora trebuia fundamentata prin cercetări asupra regimului juridic al imobilului, precum si asupra calității de proprietar al celui cu care urma sa incheie un contract de vânzare cumpărare.
Astfel, Instanța Suprema a reținut faptul ca "in cazul imobilului naționalizat cu încalcarea Decretului nr. 92/1950, deci fara titlu valabil, cumpărătorul era obligat să depună diligentele necesare pentru a se convinge că vânzătorul era un verus dominus; omisiunea acestuia se constituie într-o gravă neglijență (culpa lata), vecină cu dolul (dolo proxima) ceea ce înseamnă rea-credință, diametral opusă bunei-credințe". (I.C.C.J., Secția Civila si de Proprietate Intelectuală, Decizia nr. 4202 din 20 mai 2005)
Astfel, pentru ca un contract de vânzare-cumparare încheiat in baza Legii nr. 112/1995 fie considerat neviciat, pe langa demersurile pe care cumpărătorii trebuia sa le întreprindă in vederea aflării calității de proprietar al celui cu care urma sa încheie contract de vânzare cumpărare, aceasta trebuia sa facă demersuri in vederea aflării modului de preluare a imobilului pentru a observa daca aceasta putea face obiectul unui contract de vânzare cumpărare (dispozițiile Decretului nr. 92/1950, ale Constituției si tratatelor internaționale la care România era parte, numele si calitatea persoanelor de la care a fost preluat imobilul), mai ales ca insasi Legea nr. 112/1995 prevedea ca se vând numai imobilele preluate de către stat cu titlu valabil.
Or, înaintea cumpărării apartamentului, parații nu au efectuat nici un demers in vederea aflării situației juridice a imobilului si de asemenea nu au depus diligente pentru a afla modalitatea de preluare a imobilului de către statul roman, precum si cine era proprietarul imobilului pe care urma sa ii cumpere, cumpărând astfel pe riscul lor.
Probabil ca preturile derizorii la care se achiziționau apartamentele naționalizate in raport cu preturile practicate pe piața imobiliara româneasca, cat si fata de perspectiva creșterii valorii acestora in timp, pana la uniformizarea valorilor de achiziție a acestora cu valorile practicate pe piața imobiliara Europeana, au constituit un motiv suficient pentru ca autoarea paratei sa achiziționeze apartamentele pe riscul acesteia.
Este evident faptul ca autoarea paratei a cumpărat imobilul pe riscul ei, acționând in disprețul legii si aplicând politica „faptului împlinit" in sensul de a cumpăra in orice condiții imobilul si de vedea ulterior ce se va întâmpla, pornindu-se de la premisa ca „nu au nimic de pierdut".
In prezenta cauza nu poate fi vorba nici de ocrotirea dreptului paratei in scopul „protejării securității circuitului civil", deoarece nu exista un dobânditor de buna-credința.
Prin urmare, chiar daca titlul viciat al paratei este valabil (contractul de vânzare-cumpărare) strict prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, acesta urmează sa fie comparat cu titlul lor fiind preferabil titlul originar de proprietate al apelanților (ce a dobândit acest imobil prin succesiune de la adevăratul proprietar), in timp ce parații au dobândit titlul asupra aceluiași bun de la un non-dominus, al cărui titlu de proprietate nu era valabil. Având in vedere toate aceste considerente a solicitat sa se dispună admiterea apelului astfel cum a fost formulat.
In drept: art. 282 si urm Cod procedura civila, art.480 si următoarele C.Civ., Legea nr. 112/1995, art. 112 si următoarele din C.Proc.Civ, Convenția, precum si toate dispozițiile legale cuprinse in prezenta cerere.
În probațiune a indicat ca probe: înscrisuri, precum si orice alte probe a căror necesitate va rezulta din dezbateri.
Intimata-pârâtă S. R. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de către apelanții-reclamanți M. M. F. si M. C. I. împotriva Sentinței civile nr._/31.10.2013, pronunțata de Judecătoria Sectorului 1 București in dosarul nr._ /_ si menținerea dispozițiilor hotărârii atacate.
Examinând sentința civilă apelată prin prisma apelului și a apărărilor formulate, a actelor și lucrărilor cauzei și a dispozițiilor legale aplicabile, tribunalul reține următoarele:
O primă critică formulată de către apelanții-reclamanți M. C. I. și M. M. constă în aprecierea că prima instanță a interpretat în mod eronat conținutul Hotărârii M. A. și alții contra României în ceea ce privește protecția dreptului de proprietate, respectiv aplicabilitatea art. 1 din Primul Protocol Adițional.
Legat de această critică este și cea de-a doua critică formulată de apelanții-reclamanți care se referă la aprecierea că în mod greșit prima instanță a reținut că reclamanții nu au un bun în senul Convenției Europene a Drepturilor Omului deoarece nu au beneficiat de o hotărâre judecătorească anterioară înstrăinării în conformitate cu Legea nr. 112/1995 prin care să li se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilul.
Tribunalul apreciază critica drept neîntemeiată, fiind întrutotul de acord cu cele expuse de prima instanță cu privire la interpretarea Hotărârii M. A. și alții contra României și a Deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 33/2008 în soluționarea unui recurs în interesul legii.
Astfel, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înalta Curte de Casație și Justiție: ” Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc:
Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.”
În considerentele acestei decizii s-a reținut că Legea nr. 10/2001 reprezintă legea specială față de dreptul comun în materia revendicării reprezentat de art. 480 și urm. C.civ, iar concursul dintre cele două reglementări, fără a fi necesar ca principiul să fie reluat în fiecare lege specială, trebuie interpretat în sensul că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 și urm. C.civ.
Au fost reluate și reconfirmate cele reținute prin Decizia în interesul legii nr. LIII/04.06.2007: „Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun in cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate si, fără sa diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedura cu caracter special."
Prin aceeași decizie se arata ca Legea nr. 10/2001, in limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun in materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Totodată, se apreciază ca numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum si cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut sa utilizeze aceasta procedura in termenele legale au deschisa calea acțiunii in revendicare/retrocedare a bunului litigios, daca acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință si cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
Prin decizie s-a mai reținut că prin faptul că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul de acces la un Tribunal, pentru că împotriva deciziei sau dispoziției de restituire emise în procedura administrativă art. 26 din lege prevede calea contestației la instanță, iar prin Decizia nr. XX/19.03.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost statuat dreptul de acces la instanță și în cazul refuzului nejustificat de soluționare a notificării în cadrul procedurii administrative.
Cel de-al doilea punct al deciziei în interesul legii nr. 33/2008 prin care s-a arătat că se poate acorda prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun vizează ipoteza de excepție de la principiul că Legea nr. 10/2001 înlătură de la aplicare dreptul comun al revendicării pentru bunurile preluate de stat în perioada de referință. Excepția se referă la situația în care reclamantul sau ambele părți ale acțiunii în revendicare se pot prevala de „un bun” protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În situația de excepție trebuie să se verifice de la caz la caz în ce măsură și pârâtul se poate prevala de un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și să se urmărească ca atenuarea vechilor neajunsuri să nu creeze noi neajunsuri disproporționate și să nu fie afectată securitatea raporturilor juridice.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește sensul noțiunii de „bun” folosită de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz.
Astfel, se observă o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei P. contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele S. și P., aplicate constant în practica ulterioară. Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un „bun actual”, în măsura în care părți din imobil au fost vândute ulterior ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza P., par. 83/87; cauza P., par. 339), în cauza A. și alții contra României – hotărârea din 12 octombrie 2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci și s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (par 140 și 143).
Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual”, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă sau o decizie administrativă valabilă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obține mai mult decât despăgubirile din procedura legii speciale.
În cauza de față reclamanții se prevalează pentru revendicarea bunului imobil – apt. 4 situat în București, Calea Dorobanților nr. 54, . vechi ale autorilor lor, anterior preluării abuzive de către stat prin Decretul nr. 92/1950.
Aplicând considerațiile mai sus expuse din jurisprudența Curții europene în cauza de față, instanța apreciază că, neexistând o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă prin care să se fi dispus în mod expres restituirea imobilului situat în București, Calea Dorobanților nr. 54, ap. 4, ., aceștia nu dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1.
În același sens este și practica din ultimii ani a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin urmare, tribunalul concluzionează, prin raportare la decizia în interesul legii nr. 33/2008, că Legea nr. 10/2001 înlătură de la aplicare art. 480 și urm. C.civ., în materia acțiunii în revendicare a imobilelor intrate abuziv în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar reclamanții nu se pot prevala de un bun în sensul art. 1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru a justifica temeinicia acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun.
Prin înlăturarea acțiunii în revendicare nu trebuie să se înțeleagă faptul că reclamanții nu ar mai avea posibilitatea de a promova pe rolul instanțelor de judecată o acțiune în revendicare, acțiune de drept comun, ci trebuie să se înțeleagă faptul că o astfel de acțiune va fi lipsită de eficiență, urmând a fi respinsă ca neîntemeiată. Nu se încalcă astfel dreptul de acces la justiție al reclamanților.
În al treilea rând, apelanții-reclamanți au susținut că este îndeplinită condiția existenței unei ingerințe a Statului în dreptul lor de proprietate, fapt care constituie o încălcare a art. 1 din Protocol.
Critica este neîntemeiată. Dreptul de proprietate al autorilor reclamanților a încetat să mai existe o dată cu trecerea acestui drept în proprietatea Statului în temeiul Decretului nr. 92/1950. Atât timp cât nu s-a făcut dovada existenței unei decizii administrative sau a unei hotărâri judecătorești definitive prin care să se dispună restituirea în natură către reclamanți sau autorii acestora a bunului imobil revendicat, nu există un drept de proprietate actual al reclamanților asupra bunului imobil respectiv.
Nefăcându-se așadar dovada existenței unui drept de proprietate al reclamanților ulterior aderării României la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1994), nu se poate vorbi în mod temeinic de vreo ingerință a Statului în dreptul de proprietate al reclamanților.
Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 4665/17.10.2005 prin care reclamanților le-au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent asupra unor apartamente din imobilul situat în București, Calea Dorobanților nr. 54, printre care și pentru apartamentul 4, reprezintă doar o recunoaștere a faptului că imobilului îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, constituind un imobil preluat abuziv și o recunoașterea a dreptului la despăgubiri cuvenit reclamanților. Dreptul la despăgubiri reprezintă o creanță care constituie ”un bun” protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Așadar ceea ce a fost recunoscut este nu un drept de proprietate actual asupra imobilului ci un drept actual de creanță.
În al patrulea rând, apelanții-reclamanți au susținut că în mod greșit prima instanță a reținut că autoarea intimatei-pârâte a fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare prin care a dobândit imobilul.
Contrar celor susținute de apelanți, tribunalul constată că prima instanță nu a reținut în mod expres faptul că autoarea pârâților a fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 492/_/08.10.1996, ci a reținut faptul că se prezumă buna-credință la încheierea acestui contract de vânzare-cumpărare atât timp cât nu a fost promovată o acțiune în constatarea nulității respectivului contract de vânzare-cumpărare, care să fie admisă și prin care să se rețină reaua-credință a acesteia.
De asemenea, au mai susținut apelanții-reclamanți că în mod eronat a reținut prima instanță că faptul de a nu fi fost anulat contractul de vânzare-cumpărare al pârâților în baza art. 45 din Legea nr. 10/2001 a condus la consolidarea titlului acestora, având astfel prevalență față de titlul reclamanților.
Și această critică este neîntemeiată. De vreme ce nulitatea sau anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 putea fi solicitată conform art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 numai în cadrul termenului special de prescripție de un an de la data intrării în vigoare a legii, iar acest termen a expirat de mai mulți ani, iar reclamanții nu au făcut dovada faptului că au promovat și le-a fost admisă o astfel de acțiune, în mod logic rezultă că nu mai poate fi obținută anularea/nulitatea contractului respectiv și se poate afirma în mod corect că în acest fel s-a produs consolidarea titlul pârâtei.
Întrucât pârâta are un titlu de proprietate valabil asupra imobilului, acest drept constituie pentru pârâtă ”un bun” protejat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind vorba de un drept de proprietate actual.
Au mai susținut apelanții-reclamanți că formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 nu afectează dreptul lor de a obține restituirea în natură prin intermediul unei proceduri de drept comun, în condițiile în care notificarea transmisă Primăriei Municipiului București nu a beneficiat de o finalitate nici până la momentul formulării apelului, în caz contrar existând toate premisele încălcării liberului acces al acestora la un proces echitabil, contra art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 din Constituție.
Tribunalul apreciază că în mod corect prima instanță a reținut că neîncasarea până în prezent a despăgubirilor stabilite în favoarea reclamanților prin Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 4665/17.10.2005, ca urmare a nefuncționării sistemului de valorificare a acestui drept reglementat de Stat, nu poate constitui un argument pentru admiterea acțiunii în revendicare.
Astfel cum s-a reținut mai sus, în mod definitiv reclamanților le-a fost recunoscut un drept de creanță și nu un drept de proprietate asupra imobilului. Acest drept de creanță se bucură de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, valorificarea acestui drept fiind protejată de art. 6 din Convenția European a Drepturilor Omului.
Nevalorificarea dreptului de creanță din cauza unor motive pe care reclamanții le impută Statului nu poate constitui un temei pentru recunoașterea unui nou drept de proprietate asupra imobilului în favoarea reclamanților, neexistând vreun temei legal pentru o astfel de recunoaștere.
O astfel de susținere poate fi cu atât mai puțin acceptată cu cât ar conduce la negarea dreptului de proprietate al pârâtei, protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel cum s-a arătat mai sus.
În acest sens s-a reținut și în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție că nu trebuie să se ajungă la încălcarea drepturilor de proprietate ale altor persoane care se bucură de protecția Convenției, iar prin Decizia pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe că diminuarea vechilor atingeri ale proprietății nu trebuie să creeze noi prejudicii, disproporționate, în sarcina dobânditorului actual.
Or legea (art. 45 din Legea nr. 10/2001) a reglementat în mod restrictiv condițiile în care se putea nega dreptul de proprietate al dobânditorului actual și recunoaște dreptul de proprietate în favoarea foștilor proprietari, iar aceste condiții nu sunt întrunite în cauză.
În concluzie, apreciind neîntemeiate criticile formulate de către apelanții-reclamanți, în temeiul art. 480 C.proc.civ., tribunalul va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanții – reclamanți M. C. I. și M. M., cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, .. 204, sector 2, la SCPA C. și Asociații, împotriva sentinței civile nr._/31.10.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în contradictoriu cu intimata – pârâtă S. R. A., domiciliată în București, Calea D. nr.54, . 1, având ca obiect revendicare imobiliară.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11.05.2015.
Președinte Judecător Grefier
C. V. A. G. M. P.
RED. AG
DACT.M.G./5 EX.
JUDECĂTORIA SECTORULUI 1 BUCUREȘTI
JUDECĂTOR FOND – I. C. H.
| ← Contestaţie la executare. Hotărâre din 13-01-2016, Tribunalul... | Evacuare art. 1033 CPC ş.u.. Decizia nr. 260/2016. Tribunalul... → |
|---|
