Pretenţii. Decizia nr. 375/2014. Tribunalul CLUJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 375/2014 pronunțată de Tribunalul CLUJ la data de 27-05-2014 în dosarul nr. 1131/235/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ
Cod operator de date cu caracter personal 3184
aflate sub incidența Legii nr. 677/2001
DECIZIE Nr. 375/2014
Ședința publică de la 27 Mai 2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE A.-F. D.
Judecător O.-C. T.
Grefier G. P.
S-a luat spre examinare apelul promovat de către pârâtul C. G. A. în contra Sentinței civile nr. 1052 din 24.10.2013 pronunțată de Judecătoria G. în prezentul dosar nr._, privind și pe intimata reclamantă . și pe intimata pârâtă . REASIGURARE S.A, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns reprezentanta apelantului, avocat I. D. – Baroul Maramureș, cu împuternicire la fila 10 dosar precum și reprezentantul intimatei reclamante, avocat V. R., lipsind părțile.
Procedura legal îndeplinită.
Tribunalul, raportat la obiectul litigiului, la modalitatea în care a fost formulată prezenta cerere de chemare în judecată care a tins la obligarea în contradictoriu cu cei doi pârâți, invocă și pune în discuție excepția necompetenței materiale a Tribunalului Cluj – Secția civilă și solicită părților prezente a-și exprima poziția.
Reprezentanta apelantului solicită admiterea excepției.
Reprezentantul intimatei reclamante arată că pune aceleași concluzii.
Tribunalul reține cauza în vederea pronunțării, pe excepția invocată.
TRIBUNALUL
Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 1052 din 24.10.2013 pronunțată de Judecătoria G. în prezentul dosar, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta ., în contradictoriu cu pârâtul C. G. A. și cu pârâta .-REASIGURARE SA, având ca obiect pretenții.
A fost obligat pârâtul C. G. A. la plata în favoarea reclamantei a sumei de 15.000 lei cu titlu de despăgubiri.
A fost obligat același pârât la plata sumei de 1.011,5 lei în favoarea reclamantei ., cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
În fapt, potrivit susținerilor reclamantei ., necontestate de niciunul dintre pârâți, la data de 27.09.2012, în loc. Mintiu Gherlii, pârâtul C. G. A., aflat la volanul autovehiculului SCANIA cu nr. de înmatriculare_, a produs un accident rutier din culpa sa exclusivă, în urma acestui eveniment fiind avariat autovehiculul marca F. DUCATO cu nr. de înmatriculare_, utilizat de reclamanta . în baza contractului de leasing încheiat cu . (f. 20-23), aspecte care rezultă și din procesul-verbal . nr._/27.09.2012 întocmit de agentul constatator din cadrul Poliției loc. Mintiu Gherlii (f. 10-12). Potrivit aceluiași act constatator, autovehiculul utilizat de reclamantă a suferit anumite avarii astfel încât, în perioada 27.09.2012 – 15.11.2012, acest autovehicul s-a aflat într-o unitate service pentru reparații, astfel cum rezultă și din ordinul de reparație și factura aferentă acestor servicii (f. 17-18). De asemenea, pentru aceeași perioadă, reclamanta . a încheiat un contract de închiriere cu . având ca obiect dreptul de folosință cu privire la autoutilitara cu nr. de înmatriculare_, fiind emise facturile fiscale aflate la f. 6-9 din dosar, în sumă totală de 15.000 lei, achitate de către reclamantă potrivit chitanțelor de plată.
În drept, conform textului de lege invocat de reclamantă, respectiv art. 1381 din Noul Cod Civil, aplicabil raporturilor juridice dintre părți prin raportare la art. 6 alin. 5 din același act normativ, fiind vorba de fapte juridice săvârșite după . noului cod, „(1) Orice prejudiciu dă dreptul la reparație. (2) Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. (3) Dreptului la reparație îi sunt aplicabile, de la data nașterii sale, toate dispozițiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor”.
În concret, pretențiile deduse judecății de către reclamantă sunt întemeiate, astfel cum aceasta a precizat prin acțiune, pe principiul răspunderii civile delictuale, în sensul art. 1349 din Noul Cod civil, care statuează că „ (1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. (3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului”.
Sub un prim aspect, raportând dispozițiile legale care guvernează domeniul răspunderii delictuale la starea de fapt reținută și intenția reclamantei care a înțeles să investească instanța cu prezenta acțiune în pretenții, se reține că în prezentul litigiu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în sarcina pârâtului C. G. A.. Astfel, potrivit alin. 1 și 2 al art. 1.357 din Noul Cod civil, „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”. Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, trebuie întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția celui ce a cauzat prejudiciul.
În ceea ce privește fapta ilicită, necontestată de niciuna dintre părți, aceasta a constat în avarierea autovehiculului utilizat de reclamantă, iar prejudiciul rezidă atât în paguba materială cauzată și care a necesitat reparații pentru readucerea bunului la starea inițială, cât și în „pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului”, după cum statuează art. 1385 din Noul Cod civil, expresie a principiului reparării integrale a prejudiciului consacrat expres de alin. 1 al aceluiași articol.
În concret, în prezenta cauză prejudiciul solicitat constă în lipsa de folosință, de către reclamantă, a autovehiculului aflat în unitatea service pentru reparații, situație în care, pentru a-și continua afacerea comercială, respectiv aceea de transport produse de panificație, conform foilor de parcurs de la f. 72-121 de la dosar, reclamanta a fost nevoită să încheie un contract de închiriere cu . având ca obiect dreptul de folosință cu privire la autoutilitara cu nr. de înmatriculare_ . Din perspectiva valorii prejudiciului care se cere a fi reparat în cadrul răspunderii civile delictuale, se constată că întinderea acestuia se ridică la suma totală de 15.000 lei, conform facturilor fiscale aflate la f. 6-9 din dosar, achitate de către reclamantă potrivit chitanțele aferente, astfel că prejudiciul concret suportat de reclamantă este unul cert, sub aspectul existenței și întinderii sale, precum și nereparat.
Raportul de cauzalitate dintre faptă si prejudiciu, ca legătură de la cauză la efect, rezultă din materialitatea acestora iar vinovăția conducătorului auto - pârâtul C. G. A. este recunoscută de toate părțile implicate și consemnată ca atare în procesul-verbal de consemnare întocmit de organele statului, în domeniul răspunderii civile delictuale autorul prejudiciului răspunzând nu doar pentru faptele săvârșite cu intenție ci și pentru cele săvârșite din culpa sa, cu sau fără prevedere.
Având în vedere aceste mențiuni și reținând îndeplinirea, în persoana pârâtului C. G. A., a condițiilor necesare antrenării răspunderii civile delictuale pentru propria faptă, se constată totodată că lipsește temeiul juridic al obligării, prin prezenta hotărâre, a pârâtei . REASIGURARE SA, să suporte prejudiciul a cărui reparare se solicită, pentru următoarele motive:
Astfel, instanța de fond a reținut că, punând în discuție din oficiu, cu reprezentanta reclamantei, temeiul juridic al cererii, partea a arătat expres că nu înțelege să-și fundamenteze pretențiile și pe dispozițiile Legii nr. 136/1995, ci doar pe prevederile de drept comun privind răspunderea civilă delictuală. Pe cale de consecință, reținând că deși avea la dispoziție și principiile reglementate în legea specială, reclamanta nu a înțeles să valorifice în cauza de față prev. art. 41 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în R., care statuează că, „în asigurarea de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii față de terțele persoane păgubite și pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil”, respectiv cele ale art. 44 din același act normativ care prevăd că „asiguratorul plătește despăgubirea nemijlocit celui păgubit în măsura în care acesta nu a fost despăgubit de asigurat, despăgubire ce nu poate fi urmărită de creditorii asiguratului. Despăgubirea se plătește asiguratului în cazul în care acesta dovedește că a despăgubit pe cel păgubit”.
De asemenea, de fond a reținut că nici condițiile tezei finale ale articolului de lege indicat nu sunt îndeplinite, asiguratul nefăcând eventuala dovadă a suportării prejudiciului, la fel cum același asigurat, în persoana pârâtului C. G. A., nu a formulat în prezenta cauză vreo cerere de chemare în garanție a asigurătorului. Tot astfel, instanța a mai constatat că, raportat la temeiul juridic invocat de reclamantă, care stabilește limitele investirii instanței, nu se poate angaja răspunderea pârâtei . REASIGURARE SA în temeiul răspunderii civile delictuale, nici în condițiile art. 1357 Noul cod civil pentru fapta proprie, întrucât în mod evident asigurătorul nu a săvârșit nici o faptă prejudiciabilă, nici în condițiile vreuneia dintre formele răspunderii pentru fapta altuia, reglementate de dreptul comun.
Pentru aceste motive, reținând lipsa vreunui temei juridic de drept comun sau dintr-o reglementare specială, judicios invocat de părți, pentru a fundamenta în litigiul de față răspunderea pârâtei . REASIGURARE SA, instanța de fond a constatat în consecință că în cauză nu este incident art. 1382 Cod civil privind răspunderea solidară invocată de reclamantă, aplicabilă „celor care răspund pentru o faptă prejudiciabilă”, astfel încât singurul ținut să repare prejudiciul, în temeiul răspunderii civile delictuale, este pârâtul C. G. A..
În ceea ce privește apărările formulate de acest pârât prin întâmpinare, în sensul că, pe de-o parte, acțiunea este inadmisibilă întrucât la data de 18.11.2012, reclamanta a dat o declarație în fața inspectorului, din care reiese că nu mai are nici o pretenție în legătură cu accidentul, și pe de altă parte, că sumele cerute drept preț al închirierii sunt prea mari, instanța de fond a reținut caracterul lor neîntemeiat.
Astfel, acea declarație la care face referire partea, aflată la f. 13 din dosar, nu este dată de reclamanta ., ci de numitul Z. A. în calitate de reprezentant al societății de leasing ., cu care reclamanta încheiase contractul de leasing cu privire la autovehiculul implicat în accident(f. 20-23). Prin urmare, nu doar că declarația dată de o altă persoană juridică nu o poate obliga juridic pe reclamantă, dar în plus în materia răspunderii delictuale principiul este acela al reparării integrale a prejudiciului, ori suma la care se face referire în acea declarație acoperă doar cheltuielile aferente reparării autovehiculului, rămânând nereparat prejudiciul invocat de reclamantă, decurgând din lipsa de folosință a vehiculului folosit în mod curent în derularea obiectului de activitate al societății comerciale privind transportul produselor de panificație, fiind așadar o cheltuială necesară efectuată de parte pentru a limita consecințele prejudiciabile ale faptei.
De asemenea, susținerile pârâtului prind prețul prea ridicat achitat de reclamantă pentru închirierea unui alt autovehicul în perioada 27.09.2012 – 15.11.2012 nu sunt susținute de probatoriul existent la dosar, iar partea nu a solicitat administrarea vreunor probatorii sub acest aspect deși potrivit art. 249 NCPC, „cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească”. Față de înscrisurile existente la dosar, respectiv facturile și chitanțele de plată de la f. 6-9, instanța de fond a constatat că reclamanta a plătit suma totală de 15.000 lei pentru închirierea unui alt autovehicul și urmând a admite acțiunea în parte, pentru motivele indicate, numai cu privire la pârâtul C. G. A., în baza art. 1357 rap. la art. 1385 Noul cod civil, urmează a obliga acest pârât la plata sumei de 15.000 lei în favoarea reclamantei ., cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea chiriei achitate de reclamantă pentru închirierea unei autoutilitare în perioada 27.09.2012 – 15.11.2012.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, în baza art. 453 NCPC, a fost obligat pârâtul C. G. A. la plata în favoarea reclamantei a sumei de 1.011,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (f. 19).
Împotriva sentinței examinate a promovat apel pârâtul C. G. A. (f.3) solicitând admiterea apelului conform art. 480 C.pr.civ. modificarea sentinței atacate și rejudecând respingerea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii arată următoarele:
Sentința instanței de fond prin care se admite în parte cererea obligând doar pârâtul de rând 1 la plata prejudiciului și al cheltuielilor de judecată, fără a se pronunța asupra pretențiilor reclamantei față de pârâtul de rând 2 apare ca o necercetare a fondului cauzei. Mai mult, din considerentele sentinței atacate rezultă o analiză contrară motivării în fapt a cererii deduse judecății, instanța de fond denaturând și reținând că reclamanta se îndreaptă cu pretenții doar asupra pârâtului de rând 1.
Procedând în această manieră, instanța de fond practic a modificat cererea reclamantei fără acordul pârâților care nu au avut cunoștință, modificare tardivă raportat la disp. art. 204 alin. 1 și 3 C.pr.civ.
O altă greșeală a modului în care a fost soluționată cauza rezultă din faptul că instanța de fond înlătură aplicabilitatea Legii nr. 136/1995 deșii ambii pârâți invocă în apărare acest temei de drept, raportat la pretențiile reclamantei.
Reclamanta prin răspunsul la întâmpinare a arătat că a efectuat procedura concilierii cu pârâta de rând 2, societatea de asigurare, condiții în care, dacă aceasta nu și-a întemeiat acțiunea pe Legea nr. 136/1995 de ce a încercat soluționarea litigiului pe care amiabilă cu asiguratorul și care a fost rațiunea chemării în judecată a acestuia în calitate de pârât și solicitarea de a fi obligat în solidar cu persoana asigurată. Toate acestea dovedesc schimbarea înțelesului și naturii cererii de chemare în judecată, cu consecința pronunțării unei hotărâri netemeinice.
În altă ordine de idei, se pune întrebarea dacă reclamanta are calitate procesuală activă în a formula prezenta acțiune, în condițiile în care se susține că cererea de despăgubiri și declarația sunt date de către proprietarul mașinii implicate în accident, finanțatorul din contractul de leasing, condiții în care utilizatorul are calitate procesuală activă în a se îndrepta cu pretenții față de pârât câtă vreme acesta nu a formulat cerere în despăgubiri către asigurator.
În ceea ce privește contestarea sumei solicitate, instanța de fond de asemenea reține greșit faptul că sarcina probei revine pârâtului în a face dovada veridicității pretențiilor emise de reclamantă și dacă între acestea și fapta pârâtului există raport de cauzalitate. Această probă revine reclamantei care afirmativ a depus chitanțe și facturi pentru închirierea unui autoturism dar nu dovedește dacă acesta l-a înlocuit pe cel accidentat, dacă cheltuiala a fost necesară sau voluptorie.
Pe cale de întâmpinare, intimata reclamantă . (f.27) a solicitat admiterea în parte a apelului în sensul modificării sentinței atacate și obligării pârâtului apelant în solidar cu pârâta . REASIGURARE SA la achitarea, în favoarea intimatei reclamante, a sumei de 15.000 lei cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea chiriei achitate pentru închirierea unei autoutilitare în perioada 27.09._12.
În susținerea poziției procesuale intimata reclamantă arată următoarele:
Considera apelul partial fondat, deoarece si in opinia sa, in mod gresit instanta nu a dispus obligarea paratului apelant la achitarea sumelor in discutie in solidar cu parata S.C. E. ROMANIA ASIGURARE-REASIGURARE S.A, iar argumentele dezvoltate in memoriul de apel sunt, in aceasta privinta, pertinente si judicioase.
Prin cererea de chemare in judecata reclamanta a formulat pretentii in contradictoriu atat cu paratul apelant dar si cu intimata S.C. E. ROMANIA-ASIGURARE REASIGURARE S.A.
In privinta paratului apelant, și-a intemeiat cererea pe reglementarea legala din materia raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, instanta retinand in mod corect ca in cauza sunt indeplinite conditiile necesare antrenarii sale.
In egala masura, a inteles sa se indrepte si impotriva societatii de asigurari la care paratul apelant a fost asigurat la data producerii accidentului prin polita de asigurare ./16/H16/DV nr._, cu valabilitate de la data de 31.08.2012 pana la data de 27.02.2013.
In acest context, subliniază imprejurarea ca anterior investirii instantei de judecata cu solutionarea litigiului existent intre parti, a procedat la convocarea societatii de asigurare la conciliere, aspect dovedit prin inscrisurile depuse de dosar.
Prin urmare, este limpede ca reclamanta a urmarit angajarea raspunderii civile si in sarcina societatii de asigurari, parata S.C. E. ROMANIA ASIGURARE-REASIGURARE S.A, si nu exclusiv a paratului apelant, C. G..
Evident, in ceea ce priveste temeiul juridic, societatea de asigurari, parata S.C. E. ROMANIA ASIGURARE-REASIGURARE S.A. nu va raspunde in considerarea normelor de drept comun care reglementeaza raspunderea civila delictuala intrucat aceasta nu a savarsit nicio fapta prejudiciabila care confera dreptul la reparatie.
Existand reglementare speciala, in speta Legea nr. 136/1995 si Ordinul CSA nr. 14/2011, in vigoare la data producerii faptei prejudiciabile, raspunderea societatii de asigurari, S.C. E. ROMANIA ASIGURARE-REASIGURARE S.A. se impune a se angaja in temeiul acestora, in conditiile existentei unei polite de asigurare valabila la data savarsirii faptei prejudiciabile.
Astfel, potrivit art. 41 din Legea nr. 136/1995 in asigurarea de raspundere civila, asiguratorul se obliga sa plateasca o despagubire pentru prejudiciul de care asiguratul raspunde in baza legii fata de tertele persoane pagubite si pentru cheltuielile facute de asigurat inprocesul civil.
Totodata, conform art. 44 asiguratorul plateste despagubirea nemijlocit celui pagubit in masura in care acesta nu a fast depagubit de asigurat, despagubire ce nu poate fi nrmarita de creditorii asiguratului
Insa, in conditiile in care in persoana celui care se face vinovat de producerea prejudiciului si care are in acelasi timp calitatea de asigurat, nu ar fi intrunite conditiile raspunderii civile delictuale, nu s-ar mai pune problema angajarii raspunderii societatii de asigurari.
Din aceasta perspective se impune verificarea, in primul rand, daca in sarcina celui care a savarsit o fapta prejudiciabila se poate antrena raspunderea civila delictuala si ulterior, in masura in care cerintele prevazute de lege sunt indeplinite, instanta va constata ca exista o polita de asigurare valabila, in temeiul careia societatea de asigurari va fi obligata sa achite, in favoarea celui prejudicial, despagubirile cuvenite.
Aceasta este ratiunea pentru care reclamanta s-a raportat, din punct de vedere al temeiul de drept, la prevederile cuprinse in NCC care reglementeaza raspunderea civila delictuala, raspundere care in acest context apare ca fiind principala.
In acelasi sens dispune si art. 2.224 alin. 1 respectiv alin. 2 din NCC: drepturile tertelor persoane pagubite se exercita impotriva celor raspunzatori de producerea pasubei iar asiguratorul poate fi chemat in iudecata de persoanele nasubite in limitele obligatiilor ce ii revin acestuia din contractul de asisurare.
Or, nu se poate sustine ca nu a inteles sa se indrepte si impotriva paratei S.C. E. ROMANIA ASIGURARE-REASIGURARE S.A., din moment ce, asa cum a aratat, a procedat la notificarea acesteia cu intentia de a solutiona situatia litigioasa pe cale amiabila iar ulterior, avand in vedere ca acest demers a esuat, am formulat cererea de chemare in judecata in contradictoriu si cu societatea de asigurari, sens in care a solicitat anagajarea raspunderii solidare a acesteia.
Mai mult, prin indicarea expresa a imprejurarii ca paratul apelant are calitatea de asigurat, sens in care a semnalat existenta politei de asigurare, . si valabilitatea acesteia, este dincolo de orice discutie ca a inteles sa se indrepte si impotriva paratei S.C. E. ROMANIA ASIGURARE-REASIGURARE S.A.
De altfel, interesul de a obtine obligarea in solidar a persoanei care se face vinovata de producerea prejudiciului si a societatii de asigurari, este evident, subscrisa avand astfel o garantie deloc de neglijat in vederea recuperarii integrate a prejudiciului suferit.
Prin urmare, apreciază ca sustinerile paratului apelant sunt partial judicioase, instanta de fond retinand in mod gresit ca nu a inteles sa se indrepte cu pretentii impotriva societatii de asigurare, parata S.C. E. ROMANIA ASIGURARE-REASIGURARE S.A.
In continuare, in ceea ce o priveste considera ca se impune obligarea paratului apelant in solidar cu societatea de asigurari la repararea prejudiciului, prin prisma art. 1.382 din C.Civ, potrivt caruia cei care raspund pentru o fapta prejudidabila sunt tinuti solidar la reparatie fata de cel prejudiciat
Astfel, independent de raportul contractual existent intre asigurator si asigurat, strict din perspectiva tertului prejudiciat, ceea ce intereseaza este repararea integrala a prejudiciului. Or, prejudiciul este urmarea unei fapte ilicite savarsita de asigurat, persoana a carei raspundere poate fi angajata pe taram delictual. In continuare insa, nu se poate face abstractie de contractul de asigurare incheiat cu societatea de asigurari. Astfel, intre autorul faptei prejudiciabile si asigurator exista un raport juridic contractual in temciul caruia eel din urma si-a asumat obligatia de a raspunde tocmai pentru fapte prejudiciabile, imputabile asiguratului.
Considera astfel ca in cauza este deplin aplicabil art. 1.382 din C.Civ., impunandu-se angajarea raspunderii paratului apelant in solidar cu societatea de asigurari, aceasta din urma avand obligatia asumata contractual de a acorda despagubiri in limita unui plafon maxim prevazut de lege.
Aceasi concluzie se deduce si din interpretarea art. 2.224 alin. 1 respectiv alin. 2 din NCC: drepturile tertelor persoane pagubite se exercita imvotriva celor raspunzatori de producerea pagubei iar asiguratorul poate fi chemat in iudecata de persoanele pagubite in limitele obligatiilor ce ii revin acestuia din contractul de asigurare.
In contextul in care subscrisa am suferit un prejudiciu insemnat urmare a unui accident de circulatie in producerea caruia nu a avut nici o culpa, este echitabil ca in contextul de fata sa aibă posibilitatea de a-și recupera prejudiciul in integralitate, fie de la autorul sau, pe temeiul raspunderii civile delictuale, fie de la societatea de asigurari, in baza politei de asigurare.
Pentru aceste considerente, solicita admiterea in parte a apelului formulat de catre paratul apelant C. G., in sensul modificarii sentintei atacate si obligarii paratului apelant la repararea prejudiciului, in solidar cu parata S.C. E. ROMANIA ASIGURARE REASIGURARE S.A.
In drept: art. 471 alin. 5, art. 480 dinNCPC, art. 1.382, art.2.224 alin. l,alin. 2 din C.Civ, art. 41, art. 44 din Legea nr. 136/1995.
Prin întâmpinarea formulată, intimata pârâtă . REASIGURARE S.A (f.29) solicită respingerea apelului ca neîntemeiat.
În susținerea poziției procesuale precizează următoarele:
Asa cum se poate observa atat din cele sustinute de apelant cat si din motivarea instantei de fond rezulta in mod evident ca in prezenta cauza sunt
indeplinite conditiile necesare antrenarii raspunderii civile delictuale a paratului apeiant Cernesteanu G. A.. Or, avand in vedere temeiul juridic al cererii formulate de reclamanta ., si anume prevederile Codului civil privind raspunderea civila delictuala, instanta de fond in mod corect a retinut obligatia apelantului de a plati despagubiri. Desi reclamanta avea posibilitatea de a-si intemeia actiunea pe dispozitiile legii speciale si anume
Legea nr.136/1995 si Ordinul nr.14/2011 al CSA, aceasta a ales ca temei de drept dispozitiile dreptului comun(Codul Civil). Ori avand in vedere temeiul juridic pe care a fost intemeiata actiunea promovata de reclamanta, instanta de fond in mod corect a retinut faptul ca in cauza nu se poate retine culpa subscrisei avand in vedere conditiile necesare antrenarii raspunderii civile delictuale. Asadar subscrisa nu poate raspunde pentru fapta civila delictuala savarsita de paratul-reclamant. Faptul ca reclamanta a ales promovarea actiunii pe calea dreptului comun si nu pe cea a legii speciale este sustinut si de faptul ca in aceasta cauza nu au fost indeplinite procedurile prevazute de legea speciala, cum ar fi avizarea societatii de asigurare cu privire la producerea evenimentului asigurat si implicit deschiderea dosarului de dauna.
In ceea ce priveste sustinerile apelantului cu privire la formularea de catre acesta a unei cereri de chemare in garantie solicitam instantei sa constate ca acestea sunt neintemeiate avand in vedere prevederile codului de procedura civila.
Avand in vedere aceste aspecte se poate constata faptul ca hotararea pronuntata de instanta de fond este temeinica si legala si pe cale de consecinta solicita respingerea apelului declarat de apelantul-parat Cernasteanu G. Alexadru ca temeinic si nelegal.
La termenul de judecată din data de 27 mai 2014, fixat pentru soluționarea apelului, Tribunalul, în temeiul art. 129 C.pr.civ. din oficiu a invocat și a pus în discuție excepția necompetenței materiale a acestei instanțe .
Analizând cu prioritate excepția necompetenței materiale a Tribunalului Cluj, instanța o va admite, pentru considerentele ce urmează:
Raportat la obiectul cererii deduse judecății, tribunalul apreciază că este vorba despre raporturi juridice privind persoane care au calitatea de profesioniști în materia activităților de producție, comerț sau prestări de servicii.
Potrivit dispozițiilor art.36 alin.3 din Legea nr.304/2004 în cadrul tribunalelor funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori si de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, precum și, în raport cu natura și numărul cauzelor, secții maritime și fluviale sau pentru alte materii.
Potrivit art.37 din același act normativ, în domeniile prevăzute de art. 36 alin. (3) se pot înființa tribunale specializate. Tribunalele specializate sunt instanțe fără personalitate juridică, care pot funcționa la nivelul județelor si al municipiului București și au, de regulă, sediul în municipiul reședință de județ. Tribunalele specializate preiau cauzele de competența tribunalului în domeniile în care se înființează.
Prin înființarea Tribunalului Comercial Cluj, acesta a preluat potrivit dispozițiilor art.37 alin.3 din Legea nr.304/2004 cauzele de competența tribunalului în domeniul în care s-a înființat, respectiv cauzele de natură comercială, în prezent și litigiile dintre sau cu profesioniști.
Se reține în acest sens faptul că, deși criteriul de delimitare a cauzelor prin raportare la dreptul material și-a pierdut funcționalitatea, niciuna dintre normele noului Cod civil ori ale Legii nr.71/2011 de punere în aplicare a acestuia, nu interzice separarea litigiilor în care cel puțin una dintre părți are calitatea de profesionist în materia „activităților de producție, comerț sau prestări de servicii” (expresie care, conform art. 8 din Legea nr. 71/2011, înlocuiește expresiile „acte de comerț”, respectiv „fapte de comerț”) de celelalte litigii care implică profesioniști în alte materii și conferirea competenței de soluționare a primei categorii tribunalelor specializate, astfel cum a procedat, implicit, Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotărârea nr. 654/31 august 2011.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 au un caracter enunțiativ și nu limitativ prevăzând posibilitatea înființării în cadrul secțiilor civile, a unor complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum: cereri în materie de insolvență, concordat preventiv și mandat ad hoc; cereri în materia societăților comerciale și a altor societăți, cu sau fără personalitate împiedicarea ori denaturarea concurenței; cererile privind titlurile de valoare și alte instrumente financiare.
Conform art. 228 din Legea nr. 71/2011, normă specială față de art. 227 din același act normativ, până la data intrării în vigoare a Codului civil, tribunalele comerciale Argeș, Cluj și M. se reorganizează ca tribunale specializate sau, după caz, ca secții civile în cadrul tribunalelor Argeș, Cluj și M., în condițiile art. 226.
Stabilirea întregii sfere de competență a tribunalelor specializate revine, conform art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, Consiliului Superior al Magistraturii, dispozițiile art. 227 din Legea nr. 71/2011 vizând doar o parte dintre cauzele de competența tribunalelor specializate, respectiv cele pentru care legile speciale prin raportare la noul Cod civil prevăd expres că anumite cauze sunt de competența tribunalelor comerciale ori, după caz, de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor sau curților de apel.
Tribunalele comerciale Argeș, Cluj și M. au fost reorganizate ca tribunale specializate, prin Hotărârea CSM nr. 654/31 august 2011. Pentru a pronunța această hotărâre, Consiliul Superior al Magistraturii a avut în vedere volumul de activitate înregistrat la nivelul celor trei tribunale comerciale prin comparație cu volumul de activitate în materie comercială de la alte tribunale situate în localități în care își au sedii curți de apel, similar cu situația în care se află cele trei tribunale specializate și care au o schemă relativ apropiată cu cea rezultată din comasarea schemei tribunalului specializat cu cea a tribunalului de drept comun.
Deși Consiliul Superior al Magistraturii nu s-a pronunțat expres asupra competenței materiale a tribunalelor specializate, a avut în vedere, în mod neechivoc, volumul de activitate al acestor instanțe, volum care include toate cauzele a căror natură „comercială” era determinată prin aplicarea dispozițiilor art. 3, art. 4, art. 7, art. 9 și art. 56 din Codicele de comerț din 1887. În consecință, nu se poate reține intenția legiuitorului de a transfera competența de soluționare a acestor cauze în favoarea secțiilor civile ale tribunalelor de drept comun, reorganizarea păstrând în favoarea tribunalelor specializate competența materială în limitele competenței fostelor tribunale comerciale.
Având în vedere motivele expuse mai sus, în baza dispozițiilor art.132 C pr civ raportat la art.248 C.proc.civ. tribunalul va admite excepția invocată și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite excepția necompetenței materiale a Tribunalului Cluj.
Declină competența de soluționare a apelului promovat de către de către pârâtul C. G. A. în contra Sentinței civile nr. 1052 din 24.10.2013 pronunțată de Judecătoria G. în prezentul dosar nr._, în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.
Decizia este definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 27 Mai 2014.
Președinte, A.-F. D. | Judecător, O.-C. T. | |
Grefier, G. P. |
G.P. 30 Mai 2014
Red AD/tehn GP
16 iunie 2014/ 5 ex
| ← Evacuare. Decizia nr. 227/2014. Tribunalul CLUJ | Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 606/2014.... → |
|---|
