Obligaţie de a face. Hotărâre din 25-02-2015, Tribunalul DÂMBOVIŢA
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Tribunalul DÂMBOVIŢA la data de 25-02-2015 în dosarul nr. 2922/315/2013
Dosar nr._ APEL
ROMÂNIA
TRIBUNALUL DÂMBOVIȚA SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILA NR.136
Ședința publică din data de 25.02.2015
Instanța compusă din:
Președinte: B. Brînzică
Judecător: I. S.
Grefier: V. C.
Pe rol fiind soluționarea apelului civil declarat de apelantul reclamant I. I., domiciliat în ., împotriva sentinței civile nr.979/10.03.2014 pronunțată de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâta U. A. Teritorială ., cu sediul în ., dosarul având ca obiect obligația de a face.
Apel legal timbrat cu suma de 20 lei.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns apelantul reclamant I. I., asistat de avocat M. I. și avocat M. D., reprezentând pe intimata pârâtă U. A. Teritorială ..
Grefierul de ședință referă oral obiectul pricinii, stadiul în care se află judecata, modul de îndeplinire a procedurii de citare, măsurile dispuse de instanță, după care,
După referatul cauzei, președintele completului de judecată a verificat personal modul de îndeplinire a procedurii de citare, constatând că este legal îndeplinită.
Apărătorul apelantului reclamant, avocat M. I. depune la dosarul cauzei un extras de pe portalul Curții de Apel Ploiești și arată că nu mai are alte cereri de formulat sau incidente de soluționat.
Apărătorul intimatei pârâte, avocat M. D. arată că nu mai are alte cereri de formulat sau incidente de soluționat.
În conformitate cu art. 482 din codul de procedură civilă rap. la art. 238 din Codul de Procedură Civilă, judecătorul, ținând cont de împrejurările cauzei și susținerile intimatului pârât, estimează durata necesară pentru cercetarea procesului la o zi, apreciind că procesul poate fi soluționat în acest termen care este considerat optim și previzibil, în lipsa formulării de cereri sau invocării de excepții.
În conformitate cu art. 482 din Codul de Procedură Civilă rap. la art. 244 alin. 1 și 3 din Codul de Procedură Civilă, judecătorul se socotește lămurit, declară cercetarea procesului încheiată și fixează termen pentru dezbaterea fondului în ședință publică în aceeași zi, față de acordul părților prezente.
Tribunalul, nemaifiind cereri de formulat sau incidente de soluționat, deschide dezbaterile asupra fondului cauzei, dând cuvântul părților în ordinea și condițiile prevăzute de art. 216 din Codul de Procedură Civilă, pentru ca fiecare să își susțină cererile și apărările formulate în proces.
Apărătorul apelantului reclamant, avocat M. I., având cuvântul, solicită a se lua în considerare susținerile din întâmpinare, că promovarea acestei acțiuni nu este un interes public și pune concluzii de admitere a apelului și pe fond admiterea acțiunii negatorii, învederând faptul că Primăria nu are nici un drept la terenul din curtea casei apelantului. Fără cheltuieli de judecată, urmând a le solicita pe cale separată.
Apărătorul intimatei pârâte, avocat M. D., având cuvântul, pune concluzii de respingere a apelului ca nefondat, arătând că se cere printre altele o soluție de casare cu trimitere spre rejudecare la prima instanță, însă în apel nu se poate pronunța o astfel de soluție, decât în situațiile date de art.480 alin.3 Cod proc.civilă, care nu se regăsesc în cauza de față, întrucât instanța de fond a intrat în cercetarea fondului, judecata s-a făcut în prezența ambelor părți, legal citate, iar soluția de trimitere spre rejudecare nu este cerută de ambele părți, ci doar de una dintre ele.
Tribunalul, în temeiul dispozițiilor art.394 Cod procedură civilă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, închide dezbaterile și rămâne în deliberare.
TRIBUNALUL
Asupra apelului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgoviște sub nr._ la data de 19.03.2013, reclamantul I. I. a chemat în judecată pârâta U. A. Teritorială . ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei să respecte dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului în suprafață de 92 mp.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că pârâta a formulat o cerere de chemare în judecată, care face obiectul dosarului nr._, în cadrul căreia a arătat că suprafața de 92 mp constituie un drum către o zonă de poiană, deși accesul la zona respectivă se realiza pe un drum care trece pe lângă clădirea Primăriei și care a fost închis. S-a mai învederat că, după rejudecarea de către Tribunalul Dâmbovița, soluția acestei instanțe a fost de a îl obliga pe reclamant să permită folosința ca drum a suprafeței de 92 mp, motiv pentru care se consideră tulburat în exercitarea dreptului său de proprietate.
Prin sentința civilă nr.979/10.03.2014, Judecătoria Târgoviște a respins cererea formulată de reclamantul I. I., în contradictoriu cu pârâta Primăria Mănești-U. A. Teritoarială, prin primar, ca neîntemeiată.
A reținut instanța de fond că în conformitate cu principiul disponibilității, reglementat de art. 9 alin. 2 C.proc.civ., obiectul prezentei cauze este reprezentat de constatarea inexistenței dreptului de proprietate al pârâtei asupra unei suprafețe de teren care se află în posesia reclamantului, astfel cum rezultă din susținerile acestuia, din înscrisurile depuse la dosar, și din împrejurarea că pârâta nu contestă această situație de fapt.
În drept, potrivit art. 30 alin. 1 C.proc.civ., oricine are o pretenție împotriva unei persoane sau urmărește soluționarea în justiție a unei situații juridice are dreptul să facă o cerere înaintea instanței competente, iar potrivit art. 35 C.proc.civ., „Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice cale prevăzută de lege”.
Din analiza dispozițiilor legale anterior menționate rezultă că în funcție de scopul material urmărit de reclamant, respectiv obligarea pârâtului la respectarea dreptului sau constatarea existenței unui drept subiectiv al său ori inexistenței unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa, acțiunile civile sunt împărțite în două categorii, respectiv acțiuni în realizarea dreptului și acțiuni în constatarea existenței sau inexistenței dreptului.
Indiferent de tipul acțiunii, în realizarea dreptului sau în constatare, părțile au, potrivit art. 10 alin. 1 C.proc.civ., obligația de a își proba pretențiile și apărările. Prin urmare, în cauză, reclamantului îi revenea sarcina de a proba susținerea că pârâta nu are un drept de proprietate asupra suprafeței de teren de 92mp, aflat în posesia reclamantului. Totuși, reclamantul nu a dovedit acest fapt și nici măcar nu a indicat fapta pozitivă contrarie prin care înțelege să dovedească fapta negativă, respectiv că ar deține un titlu de proprietate pentru terenul în litigiu ori că există o altă persoană fizică sau juridică de drept privat care să invoce un astfel de drept., deși sarcina probei faptei pe care se întemeiază cererea sa îi incumbă, potrivit regulii enunțate mai sus, care reprezintă reglementarea juridică a adagiului latin „actor incumbit probatio”.
Or, în măsura în care după epuizarea tuturor posibilităților probatorii nu se face dovada faptelor alegate care constituie fundamentul pretențiilor formulate, acțiunea s-a respins, ca neîntemeiată. În plus, posibilitatea instanței de a avea rol activ în materie probatorie nu înlătură concluzia că pierde procesul acela care, având sarcina probei, nu reușește să facă dovada pretențiilor ori apărărilor sale.
Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul I. I., arătând că sentința este nelegală și cuprinde motive contradictorii, rugând a se lectura practicaua sentinței pentru a se observa că instanța a respins toate probele cerute, atât cu expertiză cât și cu cercetarea locală, după care în motivarea sentinței se arată că nu a făcut probe asupra dreptului său. În plus, deși instanța deși sesizată cu o acțiune în constatare a inexistenței unui drept al pârâtei asupra terenului său a inversat ilegal sarcina probei, cu toate că pârâta era datoare să dovedească dacă are un drept să circule pe o potecă printre construcțiile din curtea sa.
Mai arată că instanța a mai făcut o eroare prin aceea că indicarea textului din codul civil a dreptului de a investi cu o acțiune negatorie, a considerat că această precizare este de fapt o modificare a acțiunii inițiale care se referă la o acțiune în constatare a inexistenței unui drept al pârâtei. Acțiunea în constatarea inexistenței unui drept nu este decât tocmai o acțiune negatorie, iar noul cod civil a pus de acord reglementarea legală cu fostul text al art.111 din Vechiul Cod de proc.civilă, în vigoare la data intrării în vigoare a noului Cod civil.
Acest mod de interpretare a legii a fost total eronat și ca urmare solicită admiterea apelului, admiterea probelor cerute, fie prin casare cu trimitere de către instanța de fond care în fapt a refuzat să judece pe fond acest proces.
Prin întâmpinarea formulată pârâta U. A. Teritorială . respingerea apelului și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind temeinică și legală, arătând că sentința este temeinică și legală, fiind corect și complet aplicată în motivare.
Acțiunea în justiție nu poate fi un test prin care pârâtul să fie obligat să-și arate potențialul sau arsenalul juridic în raport cu o situație care îl afectează. Însă, așa cum a arătat și în cursul judecății de prima instanță, reclamantul a pornit actualul litigiu pentru a bloca/suspenda soluționarea, în ultima instanță, a dosarului nr._ *, aflat în al doilea recurs, după casare cu trimitere la rejudecare, astăzi fiind suspendat în urma actualului litigiu.
Acțiunea negatorie nu este ceea ce crede reclamantul iar nici el nu și-a întemeiat acțiunea pe prev.art.564 Noul Cod civil, nici nu avea cm, devreme ce el nu este proprietarul căii de acces publice în cauză, ci doar un simplu ocupant abuziv, iar în apel, nu se poate pronunța o soluție de desființare a hotărârii atacate cu trimitere spre rejudecare la prima instanță, decât în situațiile date de art.480 alin.(3) din actualul Cod de proc.civilă, care nu se regăsesc în cauză, întrucât instanța de fond a intrat în judecarea fondului iar judecata s-a făcut în prezența părților, legal citate, iar soluția de trimitere spre rejudecare nu este cerută de ambele părți, ci doar de una dintre ele.
Prin răspunsul la întâmpinare apelantul reclamant I. I. arată că deși textul invocat și în întâmpinare reglementează obligația instanței de apel de a verifica soluția dată de instanța de fond sub toate aspectele, această reglementare nu poate fi o bază pentru cazul în care judecătorul de fond refuză să judece o cauză de competența sa.Astfel, apreciază că în realitate instanța de apel trebuie să impună instanței de fond să administreze probele cerute, așa încât probele cerute pot și trebuie să fie admise și administrate fie de instanța de apel, fie de către cel ce ilegal le-a respins.
Examinând actele și lucrările dosarului prin prisma dispozițiilor legale incidente în cauză, tribunalul constată apelul nefondat, potrivit considerentelor ce urmează:
Instanța de fond a dat o interpretare corectă a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, respectiv a disp.art.30 și art.35 Cod procedură civilă cu privire la dreptul oricărei persoane de a se adresa instanței de judecată cu o cerere pentru apărarea dreptului său de proprietate ori a unei servituți de trecere, prin acțiunea în constatarea unei situații de fapt-că pârâta nu este proprietara acestei servituți de trecere creată pe proprietatea sa.
S-a reținut de prima instanță că reclamanta nu a dovedit pretenția dedusă judecății-că pârâta nu este proprietara drumului de trecere pe proprietatea sa și nici fapta pozitivă contrarie prin care înțelege să dovedească fapta negativă, respectiv aceea că ar deține titlu de proprietate pentru terenul în litigiu, încălcând astfel sarcina probei ce-i incumba acesteia, potrivit art.249 Cod procedură civilă și art.1169 Cod civil vechi.
Sunt astfel neevidențiate susținerile reclamantului apelant I. I., cu privire la faptul că instanța de fond a inversat sarcina probei și că într-o acțiune negatorie această sarcină incumbă pârâtului intimat.
Tribunalul reține că acțiunea negatorie a unui drept real de proprietate, în cazul analizat a unui drept de servitute de trecere, este acțiunea reală imobiliară prin care titularul dreptului de proprietate solicită instanței să se stabilească prin hotărârea judecătorească că pârâtul nu este titularul dreptului real de servitute, respectiv al drumului (potecii) de trecere de pe proprietatea sa.
Această faptă negativă trebuie însă dovedită tot de reclamantul în cauză căruia îi incumbă sarcina probei, acesta dovedind în contradictoriu cu pârâta că este proprietarul terenului în cauză-al drumului de servitute.
Prin titlul de proprietate depus de reclamant la dosar și expertiza extrajudiciară, nu se face dovada că acesta deține în proprietate terenul pe care se află drumul de trecere, părțile judecându-se separat, printr-o acțiune în revendicare, asupra drumului de trecere pe terenul proprietatea reclamantului.
Așa cum sunt reglementate de legiuitor, apărarea dreptului de proprietate se face, în primul rând prin acțiune în revendicare, în care părțile își pot invoca reciproc dreptul lor de proprietate, pe care le compară instanța de judecată și decide în cunoștință de cauză, potrivit art.563 Cod civil.
Este adevărat că același legiuitor, prin dispozițiile următoare din cod, respectiv art.564 Cod civil, reglementează instituția acțiunii negatorie, însă ambele acțiuni se bazează pe opunerea dreptului de proprietate al reclamantului asupra servituții de trecere, prin orice mijloc legal de probă, ceea ce nu s-a dovedit în prezenta acțiune.
Din actele dosarului, rezultă că pârâta nu neagă dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului în discuție, potrivit titlului de proprietate invocat de reclamant nr._/2.X.1998 (f.6 dosar fond), însă pretinde că este îndreptățită să exercite prerogativele ce țin de dezmembrămintele dreptului de proprietate-anume dreptul de servitute ce rezultă din proprietatea reclamantului.
Cu alte cuvinte, reclamantul apelant neagă dreptul de servitute al pârâtei, astfel cum a fost evidențiat în arhiva Primăriei comunei Mănești, județul Dâmbovița-„drumul fiind figurat în Planul din anul 1980, cu marcaj de potecă” putând fi folosit de locuitorii comunei prin trecere pietonală și cu căruțe.
Mai mult, drumul a fost canalizat și lărgit pe o lățime de 4 m, după anul 1980, așa încât acesta putea fi circulat de tractoare și chiar camioane.
De altfel, toate probatoriile necesare și utile cauzei au fost adoptate și analizate de instanța de judecată în acțiunea pozitivă a reclamantului de revendicare pe dreptul comun a suprafeței de 92 mp, reprezentând drept de servitute, în cadrul dosarului nr._ * al Judecătoriei Târgoviște, aflat pe rolul Tribunalului Dâmbovița în fond după casare de la Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr.3862 din 14 noiembrie 2012 (df.27-32 dosar fond).
Prin urmare, sunt neîntemeiate susținerile apelantului reclamant că printr-o acțiune negatorie, acesta are o atitudine procesuală pasivă, pârâta fiind cea căreia îi incumbă sarcina probei, în împrejurarea în care tot reclamantul trebuia să dovedească proprietatea asupra terenului pe care se află acest drum de trecere, prin orice mijloc de probă admis de lege și totodată, să dovedească inexistența în fapt a acestei poteci de trecere, aflată înregistrată ca atare în planul de administrație al pârâtei UAT ..
Din cuprinsul expertizei extrajudiciare întocmită de expert C. C. (f.12 dosar fond) și al schiței anexate acestuia (nr.2,3,4), rezultă că s-a identificat pe teren drumul de acces în discuție între părți, ce corespunde anexei nr.4, și care confirmă existența unei poteci de trecere din anul 1980, ipotecă ce nu este cuprinsă în proprietatea reclamantului, drumul fiind creat în pct.”O.” lângă proprietatea reclamantului, astfel cum rezultă din schița planului parcelar (anexa 8) al comunei Mănești (f.7 dosar fond), în cauză nefiind făcută dovada contrarie de către reclamant.
În consecință, pe bună-dreptate instanța de fond a respins acțiunea reclamantului ca nedovedită, reclamantul neavând rol activ în dovedirea proprietății sale asupra drumului de trecere și drept urmare, a admiterii acțiunii negatorie cu toate consecințele ce decurg dintr-o astfel de acțiune.
Urmează ca tribunalul, în baza art.480 Cod procedură civilă, să respingă apelul ca nefondat și să păstreze sentința primei instanțe ca fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de apelantul reclamant I. I., domiciliat în ., împotriva sentinței civile nr.979/10.03.2014 pronunțată de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâta U. A. Teritorială ., cu sediul în ..
Obligă apelantul să plătească intimatei suma de 1000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 25.02.2015.
Președinte, Judecător, Grefier,
B. Brînzică I. S. V. C.
Proces verbal
Pentru doamna judecător B. Brînzică, aflată în concediu de studii, prezenta se semnează de către președintele completului de judecată, conform art.426 alin.4 Noul Cod de Procedură Civilă.
Președinte,
I. S.
j.f. M.-M. I.
Dosar nr._
Judecătoria Târgoviște
Red.I.S.
Tehnored.CV.
Ex.4/18.03.2015
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 5/2015. Tribunalul DÂMBOVIŢA | Obligaţie de a face. Decizia nr. 28/2015. Tribunalul DÂMBOVIŢA → |
|---|
