Obligaţie de a face. Decizia nr. 28/2015. Tribunalul DÂMBOVIŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 28/2015 pronunțată de Tribunalul DÂMBOVIŢA la data de 03-02-2015 în dosarul nr. 10186/315/2011
DOSAR NR._ RECURS
ROMÂNIA
TRIBUNALUL DÂMBOVIȚA - SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA NR. 28
Ședința publică din data de 03 februarie 2015
Președinte: D. Ș.
Judecător: G. S.
Judecător: A. S.
Grefier: I. M.
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului civil declarat de recurenții pârâți V. T. și V. V., domiciliați în ., județul Dâmbovița, și de recurenții intervenienți în interes propriu B. G., domiciliat în municipiul Târgoviște, ., ., ., și B. M., domiciliat în municipiul Târgoviște, .. 9, ., ., împotriva sentinței civile nr. 3432 pronunțată la data de 25.09.2014 de către Judecătoria Târgoviște în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți M. G. și M. M., domiciliați în ., ., și cu intimații terți deținători C. L. P. și . legal primarul, cu sediul în ., având ca obiect obligația de a face.
Prezența pãrților și dezbaterile susținute au fost consemnate în încheierea pronunțatã la data de 20 ianuarie 2015, care face parte integrantã din prezenta hotãrâre, când tribunalul a amânat pronunțarea la 27 ianuarie 2015 pentru a da posibilitate pãrților sã depunã la dosarul cauzei note scrise, iar apoi a amânat pronunțarea la 03 februarie 2015, având nevoie de timp pentru studiul actelor și lucrărilor dosarului, datã la care, deliberând, a pronunțat urmãtoarea decizie:
TRIBUNALUL
Asupra recursurilor civile de față:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Târgoviște la data de 06.10.2011, sub nr._, reclamanții M. G. și M. M. au chemat în judecată pe pârâții V. V. și V. T., solicitând obligarea acestora la ridicarea construcțiilor edificate pe terenul ce le aparține, respectiv poarta metalică ce face accesul la proprietatea acestora și un gard de sârmă, având lungimea de aprox. 30,00 m, precum și obligarea la plata daunelor interese în cuantum de 50 lei/zi până la ridicarea efectivă a construcțiilor.
În motivarea cererii reclamanții au arătat că sunt proprietarii suprafeței de teren pe care pârâții au edificat un gard de sârmă, pe o lungime de 30,00 m și o poartă de acces la calea publică, că în anul 1951 între autorul pârâților B. M. și autorul lor, T. T., s-a încheiat un înscris sub semnătură privată denumit chitanță, prin care primului i s-a permis să se servească drept drum de trecere de la proprietatea sa și până la o cale de acces publică, de o suprafață de teren aflată în proprietatea celui de al doilea.
Au mai arătat că prin sentința civilă nr. 4721/1984 pronunțată de Judecătoria Târgoviște a fost recunoscut dreptul autorului pârâților de a se servi de un drum de trecere prin curtea lor de la proprietatea sa la calea publică.
În cursul anului 2005 pârâții au ridicat fără acordul lor la . calea publică o poartă metalică desființând-o pe cea veche iar ulterior, în anul 2011, aceștia le-au limitat accesul la proprietatea lor pe această poartă, blocând-o cu un lacăt și sugerându-le să își facă o altă poartă de acces și că prin procesul verbal încheiat în data de 04.04.2011 de un lucrător al poliției și-au dat acordul ca pârâții să edifice un gard de sârmă pe latura de est a proprietății cu condiția ca să fie prevăzut cu o poartă de acces.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 480 și urm. C.civ. de la 1864 iar în dovedire au fost depuse înscrisuri.
La termenul din data de 12.09.2013 părțile și-au precizat acțiunea în sensul că solicită desființarea gardului de sârmă și a porților metalice edificate de către pârâți.
Pârâții au formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care au solicitat respingerea acțiunii formulate și constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului ce folosește ca drum de acces prin uzucapiunea de lungă durată.
Pârâții au invocat totodată excepția lipsei calității procesuale active cu motivarea că reclamanții nu au făcut dovada ca sunt proprietari ai caii de acces sau a terenului pe care îl dețin.
Ulterior, la termenul din 10.05.2012, pârâții au precizat că cererea reconvențională este formulată doar de către V. V. iar prin precizările depuse pârâta a menționat că în privința cererii reconvenționale înțeleg să se judece și cu U.A.T. . L. P., invocând dispozițiile art. 57 C.p.c. de la 1865 fără însă a solicita obligarea pârâtului C. L. P. la revocarea Hotărârii nr. 18/1999.
În motivarea cererii reconvenționale pârâții au arătat că întrucât Bitan Chiralina care avea locuința pe suprafața de teren BCGFHB din schița anexată cererii cu care fusese înzestrată verbal și-a dat seama că nu mai are acces la drumul public a cumpărat împreună cu soțul său la data de 15.01.1951 de la autorul reclamanților, o suprafață de teren de aproximativ 90,00 mp pentru a servi ca drum de acces, plătind suma de 6000,00 lei, că actele nu au fost perfectate în forma cerută de lege, rămânând în stadiul de antecontracte, că reclamanta nu este fiica naturală a defunctului T. T. ci a fost crescută de acesta însă nu cunosc dacă a fost sau nu înfiată, că întrucât autorul reclamanților le bloca din când în când drumul de acces, Bitan M., autorul pârâtei, l-a chemat în judecată, obținând sentința civilă nr. 4721/1984 pronunțată de Judecătoria Târgoviște prin care autorul reclamanților a fost obligat să lase drumul de trecere de la calea publică în liniștită posesie, că părțile de comun acord au hotărât să construiască porți din metal și că reclamanții sunt cei care au început să îi șicaneze, blocând drumul de acces cu mașina, căruța sau diverse utilaje, astfel încât au fost nevoiți să se adreseze organelor de poliție.
Pârâta a mai arătat că reclamanții nu le-a permis să strice gardul astfel că l-au dublat cu un gard din plasă de sârmă, că aceștia nu probează că sunt proprietarii terenurilor ce fac obiectul dosarului, după cum nu probează nici calitatea de moștenitori, că gardul de sârmă este amplasat pe terenul proprietatea sa, cumpărat în anul 1951 și că sunt proprietarii terenului ce folosește ca drum de acces în baza uzucapiunii de lungă durată, prevăzută de art. 1890 C.civ. de la 1864 și că sentința nr. 4721/1984 pronunțată de Judecătoria Târgoviște face dovada că din anul 1951 și până în anul 1984 autorii săi au posedat în permanență drumul de trecere ca adevărați proprietari, termenul de prescripție împlinindu-se la data de 16.01.1981.
Totodată s-a mai arătat că după decesul lui B. M., drumul a fost posedat de soția supraviețuitoare, care în locul porților de lemn a pus altele de fier iar după decesul acesteia de părți, astfel că prin joncțiunea posesiilor au posedat terenul o perioadă de 60 de ani.
Prin cererea de intervenție principală formulată de intervenienții B. G. și B. M. s-a solicitat să se constate că sunt proprietarii terenului ce folosește ca drum de acces în baza uzucapiunii de lungă durată, prevăzută de art. 1890 C.civ. de la 1864 arătând că potrivit certificatelor de moștenitor depuse ei și pârâții sunt copiii defuncților B. M. și Chiralina iar motivele de fapt și de drept sunt cele expuse în cererea reconvențională.
Prin încheierea de ședință din 17.05.2012 instanța a admis excepțiile lipsei capacității de folosință a C. L. P. cu privire la capetele cererii reconvenționale și cererii de intervenție, privitoare la constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără capacitate de folosință .
Prin sentința civilă nr.3432/25.09.2014 instanța de fond a luat act de precizarea făcută de către pârâți în sensul că unicul titular al cererii reconvenționale este pârâta reclamantă V. V., precum și de către pârâta reclamantă V. V. și terții intervenienți B. G. și B. M. în sensul că nu înțeleg să solicite prin cererea reconvențională și respectiv cererea de intervenție obligarea C. L. P., la revocarea hotărârii nr. 18/18.08.1999, a respins cererea reconvențională formulată de către pârâta reclamantă V. V. și respectiv cererea de intervenție principală formulată de către terții intervenienți B. G. și B. M., în contradictoriu cu pârâtul C. L. P., având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără capacitate de folosință, a respins excepția lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată, a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pe pârâta reclamantă V. V. și pârâtul V. T. să desființeze imobilele reprezentate de porțiunile de gard din plasă de sârmă din dreptul celor două porți de lemn ce asigură accesul reclamanților la terenurile lor, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză întocmit de către expertul tehnic, a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată și a compensat în parte cheltuielile de judecată iar pentru diferența necompensată a admis în parte cererea reclamanților.
Pentru a pronunța această sentință civilă instanța de fond a analizat cu precădere excepția lipsei calității procesuale active pe care a respins-o ca neîntemeiată având în vedere următoarele considerente:
Calitatea procesuală activă, ca și condiție de exercițiu a acțiunii civile, presupune existența unei identități între persoana reclamantului și titularul dreptului ce alcătuiește conținutul raportului juridic litigios invocat. Întrucât reclamantul este acela care declanșează procedura judiciară, acestuia îi revine obligația de a justifica atât calitatea sa procesuală, cât și calitatea procesuală a pârâților. Această obligație își are temeiul în dispozițiile art. 112 Cod procedură civilă de la 1865 care prevăd că cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, printre alte elemente, părțile, obiectul, precum și motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția reclamantului. Prin indicarea pretenției sale, precum și a împrejurărilor de fapt și de drept pe care se bazează această pretenție reclamantul justifică îndreptățirea de a introduce cererea împotriva unui anumit pârât.
În speță, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la ridicarea anumitor construcții edificate pe terenul lor și obligarea la plata daunelor interese în cuantum de 50 lei/zi până la ridicarea efectivă a construcțiilor.
Or, pentru a justifica calitatea procesuală activă aceștia nu trebuiau să facă dovada exclusiv, astfel cum pretind pârâții, a calității de proprietari asupra imobilelor terenuri ce fac obiectul cauzei, fiind suficientă invocare și dovedirea simplei împrejurări a deținerii cu orice titlu a terenurilor menționate. Din înscrisurile depuse, enunțate și în raportul de expertiză., din chiar susținerile părților (a se vedea în acest sens răspunsurile date de către pârâți la interogatoriul propus de către reclamanți, prin care pârâții admit atât stăpânirea de către reclamanți a unor terenuri învecinate drumului de trecere ca și existența unor înțelegeri și discuții în privința construcțiilor edificate de a lungul acestui drum de trecere) ca și din raportul de expertiză rezultă că reclamanții stăpânesc mai multe suprafețe care se învecinează direct cu drumul de trecere și cu terenurile deținute de către pârâți și intervenienți .
Totodată reclamanții au pretins că le-au fost aduse prejudicii (în special afectarea dreptului de a folosi terenul pe care îl dețin) prin edificarea respectivelor construcții și că se consideră îndreptățiți de asemenea la obținerea unor daune-interese pe fiecare zi de întârziere până la ridicarea construcțiilor, împrejurări care de asemenea le îndreptățesc să formuleze prezenta acțiune.
Aspectele legate de temeinicia pretențiilor formulate vizează fondul cauzei și nu pot fi luate în considerare în analiza calității procesuale active.
Instanța nu este ținută de temeiul de drept invocat de către parte, fiind obligată să dea calificarea corectă a acțiunii formulate. În speță, acțiunea formulată vizează nu însăși recunoașterea și apărarea dreptului de proprietate ca în cazul unei acțiuni în revendicare, ci o obligație de a face, generală, ce incumbă în temeiul raporturilor de vecinătate, tuturor persoanelor, cu precădere în cazul diferitelor tipuri de servituți.
Pe fondul cauzei, instanța de fond a reținut că prin înscrisul sub semnătură privată din 15.01.1951, denumit chitanță, autorii părților, au convenit acordarea unui drept de trecere în beneficiul autorului pârâților, B. M., că înscrisul nu are valoarea juridică a unui act translativ de proprietate întrucât se menționează în mod expres că terenul este destinat trecerii cu căruța prin proprietatea autorului reclamanților, că prin sentința civilă nr. 4721/1984 se recunoaște autorilor pârâților dreptul de trecere spre calea publică fără a se interzice reclamanților ori autorilor acestora folosința în continuare a respectivului teren, că analizând considerentele hotărârii menționate dar mai ales cele ale instanței de control, din decizia civilă nr. 132/1985 a Tribunalul Dâmbovița, se constată că nu rezultă, astfel cum susțin pârâții și intervenienți, că autorul lor ar fi dobândit un drept de proprietate și nici că ar fi stăpânit drumul de trecere cu titlu de proprietar, din contră, se reține cu putere de lucru judecat că nu s-a făcut dovada că prin chitanța menționată s-ar fi cumpărat terenul folosit ca drum de trecere, că în lumina interpretării date de către instanța de control trebuie reținută și referirea imprecisă din cuprinsul hotărârii instanței de fond în sensul că autorul pârâților ar fi cumpărat terenul, când în realitate, astfel cum a stabilit în mod irevocabil și cu putere de lucru judecat Tribunalul Dâmbovița autorul pârâților nu a cumpărat terenul ci a obținut un simplu drept de folosire a terenului ca drum de trecere, că în cursul anului 2000 între reclamanți și autorii pârâților sau chiar pârâții care foloseau în comun drumul de trecere, au existat înțelegeri cu privire la cele două construcții menționate în acțiune de către reclamanți, astfel, că rezultă că au fost edificate cu acordul tuturor părților, dar personal de către pârâți sau de către autorii lor și că se consideră neîntemeiat capătul de cerere privitor la desființarea construcției reprezentate de poarta metalică, astfel cum aceasta a fost identificată prin raportul de expertiză .
Se mai reține că referirile la pretinsul refuz al pârâților de a permite accesul, deși nu sunt lipsite de relevanță juridică, nu pot fi totuși reținute ca un motiv întemeiat al solicitării de desființare a construcției întrucât în cauză nu se pune în discuție dreptul de a folosi poarta respectivă ci îndreptățirea pârâților sau autorilor lor de a edifica acea construcție, instanța fiind ținută a se pronunța exclusiv asupra a ceea ce s-a cerut că datorită acordului pe care reclamanții l-au dat în sensul schimbării vechii porți cu cea metalică nu se poate reține nici existența unui prejudiciu produs drepturilor ori intereselor legitime ale părților prin montarea respectivei porți, că potrivit art. 480, 586, 588, 589 C.civ. de la 1864, legea supune pe proprietari vecini, în sensul larg al noțiunii incluzând și pe simpli deținători/posesori ai unor terenuri învecinate, la diferite obligații unul către altul, fără ca să fie nevoie să existe vreo convenție între ei, cu atât mai mult existența unor drepturi și obligații în temeiul unui acord între vecini îi obligă pe aceștia să nu își îngrădească folosința unii altora, că în ceea ce privește solicitarea de desființare a gardului de sârmă, s-a hotărât admiterea în parte a acesteia (pentru porțiunile din dreptul porților de acces) față de împrejurarea că din aceleași probe rezultă că reclamanții și-au dat acordul în sensul edificării gardului însă cu condiția ca accesul la terenurilor lor să fie respectat, că din raportul de expertiză ca și din fotografiile depuse la dosar rezultă că în porțiunile de gard din plasă de sârmă din dreptul celor două porți de lemn, astfel cum au fost identificate aceste imobile prin raportul de expertiză dreptul de acces al părților la terenurile deținute, recunoscut anterior, nu a fost respectat, că nici în acest caz nu prezintă relevanță în ce măsură reclamanții invocă și dovedesc un drept de proprietate asupra drumului de trecere ori terenului deținut și nici dacă au sau nu o altă cale de acces către drumul public întrucât în calitate de vecini direcți pârâții erau ținuți să își exercite dreptul de a trece în limitele impuse de lege pentru orice raporturi de vecinătate, astfel încât să nu aducă prejudicii intereselor și drepturilor legitime ale vecinilor, cu atât mai mult cu cât între părți a existat o înțelegere prin care s-a convenit ca reclamanții să își dea acordul la edificarea gardului de sârmă însă, cu condiția ca accesul lor la drumul de trecere să nu fie îngrădit și că în privința celui de al doilea capăt al acțiunii aceasta este neîntemeiată întrucât în primul rând partea nu a indicat temeiul juridic în baza căruia pârâta ar fi obligată la plata unei anumite sume pe fiecare zi de întârziere până la data desființării construcției și că a existat într-adevăr anterior o jurisprudență constantă care recunoștea o astfel de posibilitate însă introducerea în dreptul pozitiv a normelor juridice exprese înscrise în art.572 și 5802 C.p.c. de la 1865, a determinat imposibilitatea aplicării în continuare a instituției daunelor cominatorii, care este în fapt o creație a doctrinei și jurisprudenței generată tocmai de absența unor norme juridice generale referitoare la mijloace eficiente de constrângere pentru executarea obligațiilor de a face sau de a nu face, astfel că în prezent prin edictarea dispozițiilor art.572 și 5802 C.p.c.n de la 1865 a fost înlăturată posibilitatea recurgerii la instituția daunelor-cominatorii.
În privința cererii reconvenționale și a cererii de intervenție prin care s-a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, instanța de fond a hotărât respingerea acestora ca neîntemeiate, având în vedere că din susținerile părților ca și din adresele comunicate de diversele compartimente ale autorității administrative locale în special hotărârea consiliului local nr. 18/1999 din care rezultă că imobilul este menționat în inventarul dar și evidențele agricole și fiscale avute în vedere de către expert, care se coroborează cu unele din împrejurările relatate de către martorul V. P. care a menționat expres că pârâții au adus la cunoștința și au cerut acordul reclamanților la momentul montării porții de metal, rezultă că pârâții nu a exercitat nici un fel de acte de stăpânire în fapt a bunului imobil pentru care solicită constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiunea lungă de 30 de ani, că în decursul perioadei invocate de către parte ca fiind timpul prevăzut de lege, adică de 30 de ani anteriori formulării cererilor reconvenționale și de intervenție, nici autorii părților și nici aceștia nu apar în evidențele agricole ori fiscale, că singurele acte materiale constatate sunt cele constând în folosirea în temeiul unui drept de trecere a drumului precum și edificarea unor imobile construcții pe terenul în cauză, cu privire la care însă nu s-a făcut dovada că ar fi fost edificate cu intenția de a interverti detenția precară în posesie, că din probele administrate rezultă că actele au fost efectuate după ce în prealabil s-a solicitat și obținut acordul celorlalți vecini iar în privința porții s-a procedat exclusiv la înlocuirea unei porți existente anterior, că potrivit art. 1855 C.civ. de la 1864 acela care a început a deține un lucru, nu ca proprietar, ci ca detentor precar, se presupune că a continuat să rămână detentor precar până la dovada contrară, că părțile nu au făcut dovada intenției de a stăpâni bunul și nici de a se comporta cu privire la imobil ca un proprietar, că deși părțile doresc să le fie recunoscute efectele pretinsei posesii de lungă durată în contradictoriu cu chiar unitatea administrativ teritorială, tocmai față de aceasta pretinsa stăpânire a fost exercitată în ascuns, clandestin, că lipsa oricărei înscrieri în evidențele unității administrative a terenului pe numele părților ori a autorului în perioada invocată, constituie o dovadă în sensul că aceștia nu s-au manifestat față de pârâtă ca un proprietar, că
nu poate fi luată în considerare declarația unora din martorii propuși în sensul că pârâții ar fi recunoscuți ca cei care stăpânesc terenul întrucât o astfel de împrejurare nu prezintă relevanță întrucât în măsura în care pretind că au transformat (intervertit) detenția în posesie (stăpânire), era necesar ca actele de stăpânire să scoată la iveală o voinței de manifestare ca real proprietar chiar în contradictoriu cu cel care ar fi putut pretinde un drept concurent, și anume unitatea administrativ teritorială și că nu poate fi reținută nici apărarea pârâților și a terților în sensul că poate fi luat în considerare orice perioadă de 30 de ani anterioară formulării acțiunii în care părțile ar fi stăpânit terenul întrucât este esențială pentru reținerea producerii efectului achizitiv constatarea exercitării unei posesii utile la momentul soluționării cererii, legea recunoscând posibilitatea invocării uzucapiunii exclusiv posesorului acelui bun
Împotriva sentinței civile au declarat recurs intervenienții și pârâții V. T. și V. V., prin care au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate în sensul admiterii cererii reconvenționale și a cererii de intervenție în interes propriu și respingerea acțiunii.
Recurenții au solicitat să se constata că sunt proprietarii terenului ce folosește ca drum de acces în suprafața de 173 mp, situat în tarlaua 30, . instanța în mod greșit a interpretat actul juridic dedus judecății, a schimbat natura juridică, ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic întrucât prin chitanța din data de 15.01.1951 s-a dorit vânzarea terenului în suprafață de 90 mp(173 mp conform raportului de expertiză), această vânzare nefiind perfectată, rămânând în fază de antecontract, că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, că deși dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată nu presupune existența unui titlu de proprietate sau înscrierea în evidențele unității administrativ teritoriale ori deschiderea rolului fiscal, instanța de fond a invocat tocmai aceste aspecte și că prima instanță nu a avut un rol activ în aflarea adevărului în sensul că s-a solicitat efectuarea unei cercetări la fața locului însă după ce de mai multe ori s-a prorogat discutarea acestei probe, a fost respinsă .
De asemenea s-a mai arătat că prin cercetarea locală s-ar fi observat că drumul în litigiu în suprafață de 173 m.p. este singura cale de acces spre drumul public și corespunde ca amplasament cu cel din chitanță din anul 1951, că aceștia folosesc suprafața de 100 m.p. din drumul de acces, că DS 1673 nu poate aparține UAT P., că reclamanții au acces direct atât la calea publică cât și la terenurile ce le aparțin și că folosirea intrării pe suprafața de 100 m.p, este făcută în scop șicanator.
În subsidiar recurenții au solicitat admiterea cererii reconvenționale în parte și să se constate că sunt proprietarii suprafeței de 100 mp situată în comuna P., ., P.1673 și să se constate lipsa calității procesuale active a reclamanților.
De asemenea, s-a solicitat respingerea în totalitate a acțiunii reclamanților.
Intimații reclamanți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, având în vedere disp.art.616 Cod civil, precum și art.635 din același cod.
Examinând sentința civilă, în raport de motivele de recurs, de probele administrate ca și de dispozițiile legale incidente în cauză tribunalul va respinge recursul pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 1846 cod civil uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietății sau a altor drepturi reale cu privire la un bun imobil, prin posesia neîntreruptă a acelui lucru tot timpul fixat de lege .
Pot fi dobândite în proprietate ca efect al uzucapiunii bunurile proprietate personală sau proprietate individuală, uzucapiunea presupunând neapărat o posesie utilă, neatinsă de viciile posesiei.
Posesia utilă este stăpânirea de fapt a unui lucru, care din punct de vedere al comportării posesorului apare ca fiind manifestarea exterioară a unui drept real.
Pentru dobândirea dreptului de proprietate al uzucapiunii, se cere doar ca posesia să se exercite public, și să fie îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1847 cod civil deci trebuie să fie o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar.
Din probele administrate în cauză rezultă că autorii părților au convenit asupra acordării unui drept de trecere în favoarea autorului pârâților, o astfel de situație reieșind din înscrisul sub semnătură privată intitulat chitanță încheiat la data de 15.01.1951.
Conform sentinței civile nr. 4721/27.08.1984 autorul reclamanților a fost obligat să lase drumul de trecere la calea publică spre proprietatea autorului pârâților în liniștită posesie iar din considerentele deciziei civile nr. 132/19.02.1985 prin care a fost respinsă calea de atac promovată împotriva sentinței civile nr. 4721/1984 rezultă că autorul pârâților nu a cumpărat în anul 1951 terenul folosit ca drum de trecere și prevăzut în înscrisul ce poartă titulatura de chitanță.
Așadar, autorul pârâților și al intervenieților nu a dobândit un drept de proprietate ci doar un drept de folosire a terenului în litigiu ca drum de trecere.
Susținerea recurenților în sensul că înscrisul sub semnătură privată intitulat chitanță ar fi un antecontract de vânzare cumpărare a terenului în suprafață de 90 m.p. nu poate fi primită, rămânând o simplă afirmație de vreme ce prin decizia civilă nr. 132/19.02.1985 s-a reținut cu putere de lucru judecat că prin chitanța încheiată în anul 1951 nu s-a cumpărat terenul folosit ca drum de trecere cum simpla afirmație fără suport probator rămâne și împrejurarea că voința reală a contractanților a fost în sensul vânzării cumpărării terenului însă părțile fiind rude vânzarea nu a fost perfectată rămânând în faza de antecontract.
Motivul de recurs potrivit căruia la baza soluției de respingere a cererii reconvenționale instanța de fond a reținut aspecte ce sunt contrazise de întreg probatoriul administrat în cauză este nefondat.
Este adevărat că pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată nu presupune existența unui titlu de proprietate sau înscrierea imobilului în evidențele unității administrativ teritoriale ori deschiderea rolului fiscal știut fiind că pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune așa cum s-a arătat mai sus condițiile ce trebuie îndeplinite sunt posesia continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar.
În speță instanța de fond în mod corect a reținut că atât din răspunsul la interogatoriu dat de pârâți cât și din depoziția martorului V. P. audiat la solicitarea acestora rezultă că recurenții nu au exercitat acte de stăpânire în fapt a imobilului față de care se solicită să se constate dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune de 30 de ani iar faptul că pentru imobilul în discuție prima instanță a reținut că părțile nu au deschis rol fiscal și că acesta figurează în inventarul precum și în evidențele agricole și fiscale ale autorității administrative locale așa cum reiese din Hotărârea Consiliului L. nr. 18/1999, toate aceste aspecte se impuneau a fi verificate pentru a se constata dacă sunt îndeplinite condițiile necesare pentru a interveni uzucapiunea cu atât mai mult cu cât chiar pârâții au chemat în judecată și C. L. P. pe considerentul că această entitate ar putea pretinde aceleași drepturi.
Ori în raport de aceste considerente soluția pronunțată de prima instanță este rezultatul reținerii neîndeplinirii condițiilor necesare pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani și nici de cum nu și-a fundamentat soluția pe aspectele invocate de către recurenți.
Cât privește motivul de recurs potrivit căruia instanța de fond nu ar fi avut rol activ întrucât nu a încuviințat proba cu cercetarea la fața locului și acesta este nefondat.
Prin încheierea de ședință din data de 20.02.2014 instanța de fond a arătat motivele pentru care proba respectivă nu ar fi utilă soluționării litigiului și prin urmare nu a fost încuviințată.
Așa cum în mod corect a reținut prima instanță pe de o parte recurenții nu au menționat situația de fapt cu privire la care instanța ar fi trebuit să se lămurească iar pe de altă parte pentru a se constata modul în care se intră și se iese de pe teren această probă judiciară directă nu ar fi ajutat la dezlegarea pricinii atât timp cât la dosarul cauzei au fost depuse planșe foto efectuare de către expertul tehnic.
Împrejurarea potrivit căreia în cadrul cercetării locale s-ar fi putut observa că drumul în litigiu este singura cale de acces a recurenților la drumul public și corespunde ca amplasament cu cel din chitanță sau că o parte din drum este folosită numai de aceștia precum și faptul că intimații au acces direct la calea publică ca și la celelalte terenuri ce le aparține acestea sunt situații care în raport de obiectul cererii ca și de probele administrate nu erau utile soluționării cauzei, cum de altfel nu era utilă nici constatarea nemijlocită a configurației terenului.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale active aceasta este neîntemeiată având în vedere că una dintre condițiile premisă obligatorie pentru a exercita o acțiune în instanță în scopul valorificării unui drept o constituie legitimarea, justificarea calității procesuale active care se află în legătură directă intrinsecă cu justificarea unui interes legitim.
Faptul că o persoană formulează o cerere de chemare în judecată conferă persoanei respective calitatea de parte, urmând ca aceasta să-și justifice interesul formulării cererii dobândind prin aceasta calitatea procesuală sau nu.
Din analiza motivelor cererii de chemare în judecată se constată că reclamanții solicită desființarea gardului de sârmă și a unei porți metalice edificată pe terenul acestora de către pârâți limitându-le astfel accesul la proprietate, neavând relevanță că actualmente drumul de trecere ar face parte din domeniul public al comunei sau că reclamanții pot folosi un alt drum atâta timp cât așa cum în mod corect a reținut instanța de fond acțiunea vizează o obligație de a face ce incumbă în temeiul raporturilor de vecinătate tuturor persoanelor cu precădere în cazul servituții de trecere.
Pe cale de consecință față de considerentele de mai sus tribunalul în temeiul art. 312 cod procedură civilă va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul civil declarat de recurenții pârâți V. T. și V. V., domiciliați în ., județul Dâmbovița, și de recurenții intervenienți în interes propriu B. G., domiciliat în municipiul Târgoviște, ., ., ., și B. M., domiciliat în municipiul Târgoviște, .. 9, ., ., împotriva sentinței civile nr. 3432 pronunțată la data de 25.09.2014 de către Judecătoria Târgoviște în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți M. G. și M. M., domiciliați în ., ., și cu intimații terți deținători C. L. P. și . legal primarul, cu sediul în ..
Menține hotărârea atacată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 03 februarie 2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
D. Ș. G. S. A. S.
GREFIER,
I. M.
Judecătoria Târgoviște
Dosar nr._
Judecător fond – S. I. A.
Red.G.S.
Tehnored.G.G./M.P.
Ex.2/20.02.2015
| ← Obligaţie de a face. Hotărâre din 25-02-2015, Tribunalul... | Pretenţii. Decizia nr. 83/2015. Tribunalul DÂMBOVIŢA → |
|---|
