Pretenţii. Decizia nr. 83/2015. Tribunalul DÂMBOVIŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 83/2015 pronunțată de Tribunalul DÂMBOVIŢA la data de 04-02-2015 în dosarul nr. 2817/315/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL DÂMBOVIȚA SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILA NR.83
Ședința publică din data de 4.02.2015
Instanța compusă din:
Președinte: B. Brînzică
Judecător: C. M. G.
Grefier: V. C.
Pe rol fiind soluționarea apelului civil declarat de apelantul-reclamant P. C., domiciliat în Moreni, ., județul Dâmbovița, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în Târgoviște, Calea Câmpulung, nr. 133, județul Dâmbovița, reprezentant convențional P. G. V., împotriva sentinței civile nr.2627/02.07.2014, pronunțată de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. P. Ministerul Finanțelor Publice -Direcția Generală a Finantelor Publice Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște, Calea Domnească, nr. 166, județul Dâmbovița, dosarul având ca obiect pretenții.
Dezbaterile, susținerile și prezența părților au avut loc și s-au consemnat în încheierea de ședință din data de 28.01.2015, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța a amânat pronunțarea la data de 4.02.2015 pentru a se depune concluzii scrise, și deliberând a pronunțat următoarea decizie civilă:
TRIBUNALUL
Asupra apelului civil de față:
P. cererea înregistrată la Judecătoria Târgoviște sub nr._, reclamantul P. C. a chemat în judecată statul R. prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: obligarea pârâtului la plata sumei de_ lei, despre care a arătat că ar reprezenta ,,echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare”; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că, în anul 1946 a fost exmatriculat de la Facultatea de medicină de la Cluj, unde era student, întrucât a participat la Greva Studenților reprimată de Guvernul G., a fost arestat și i-au fost confiscate o . bunuri mobile încorporate în bodega și restaurantul Bulevard din Ploiești.
De asemenea, avea un contract asociativ de închiriere cu proprietarii imobilului respectiv, împreună cu un asociat J. L., care deținea atestat de cârciumar.
A menționat că, înainte de anul 1946, a activat în partidul istoric PNT-CD, fiind membru fondator al acestuia.
La data de 16.07.1949, odată cu naționalizarea au fost acaparate mai multe bunuri mobile, proprietatea lui, cu care își asigura traiul. Bunurile sunt estimate la valoarea de_ lei, fără mai ține cont de lipsa de folosință. Valoarea lor reală este însă de 1.000.000 USD.
Nici după revoluție, situația nu s-a schimbat, întrucât structurile statului au avut același comportament și au refuzat în mod categoric restituirea bunurilor mele mobile ce îmi fusese în ilegal acaparate.
Ca atare, a fost condamnat la 1 an și 6 luni închisoare cu executare, încarcerat în condiții de exterminare, asta întrucât el (reclamantul) era opozantul lor politic.
Și după ce a fost eliberat și până la 22 dec.1989 consideră că situația lui a fost tot aceea de deținut politic, urmărindu-i-se telefoanele, corespondența, refuzându-i-se restituirea bunurilor sale.
A încercat pe toate căile posibile să își recupereze bunurile luate abuziv din mâinile statului, însă s-a lovit de reaua credință a acestora și fără a obține nici un rezultat.
În baza Legii nr. 221/2009, s-a adresat instanței de judecată, dosar înregistrat sub nr._ și a chemat în judecată S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al condamnării lui și statutul de deținut politic, să se constate caracterul politic al măsurii de confiscare a bunurilor mobile încorporate în bodegă și restaurantul Bulevard din Ploiești, să i se acorde daune morale în cuantum de 250.000 lei și 250.000 lei contravaloarea bunurilor confiscate.
Instanța de fond, cu respectarea drepturilor lui, i-a admis cererea și a dispus obligarea pârâtei la restituirea contravaloarea bunurilor confiscate, în valoare de_ lei.
În recurs, Curtea de Apel Ploiești i-a respins acțiunea și a admis recursul declarat de pârâtă și de P., respingând capătul de cerere cu privire la restituirea contravaloarea bunurilor confiscate.
Întrucât era arestat pe motive politice, nu a putut să își desfășoare activitatea, pentru a-și onora obligațiile pe care le avea la restaurantul menționat mai sus.
Având în vedere faptul că bunurile i-au fost confiscate în mod ilegal și abuziv, precum și refuzul nejustificat al pârâtei de a-i restitui c.val lor, solicită ca instanța în baza unui probatoriu adecvat, ce se va administra, să oblige pârâta la restituirea sumei de_ lei.
Astfel, se consideră prejudiciat și vătămat grav în drepturile lui pentru că nu și-a putut recupera de atâta timp nici bunurile sale, și nici c.val acestora.
Pe cale de consecință, consideră că a dovedit calitatea, interesul și dreptul și solicită admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a formulat-o.
P. sentința civilă nr. 2627/02.07.2014, pronunțată de Judecătoria Târgoviște, în dosarul nr._ s-a respins cererea de chemare în judecată lămurită având ca obiect „pretenții”, formulată de reclamantul P. C., în contradictoriu cu pârâtul S. R. P. Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finantelor Publice DÂMBOVIȚA.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că, nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre arestarea din 1946 și neplata impozitului, existând dovezi că numitul P. C. s-a aflat la Cluj, cel puțin în anul universitar 1948-1949; că voința reală a reclamantului este aceea de a invoca faptul că bunurile i-ar fi fost confiscate ca efect al condamnării iar nu prin hotărârea de condamnare, așa cum era prezentat în partea introductivă a cererii de chemare în judecată.
Instanța a constat că reclamantul nu a depus motivarea hotărârii de condamnare, ci doar copie simplă nelegalizată a dispozitivului hotărârii de condamnare, copie pe care este aplicată ștampila Asociația Foștilor Deținuți Politici.
Instanța a apreciat că, din compararea susținerilor eliptice ale redactorului cererii de chemare în judecată (și apoi, ale redactorului lămuririlor) cu cele rezultate din înscrisuri, (doar) se poate deduce că, în prezentul dosar, reclamantul invocă faptul că prejudiciul ce ar fi fost suportat de el s-ar datora faptului că, fiind arestat și apoi condamnat, nu s-a mai putut ocupa de restaurant astfel încât a ajuns să aibă datorii rezultate din neplata impozitelor și taxelor pentru activitatea de comerț, fapt ce s-a continuat cu sechestrarea bunurilor și apoi cu naționalizarea lor.
De menționat că, potrivit art. 14 alin 3, Cod de procedură civilă, părțile au obligația de a-și expune în mod corect și complet situația de fapt la care se referă pretențiile și apărările lor; de asemenea, pretenția unui reclamant ca instanța ori părțile adverse să deducă, atunci când exprimarea nu este completă, nu își are corespondent în dispozițiile legale; din contră, reclamantul are obligația de a se exprima clar și fără echivoc.
După cum s-a arătat, reclamantul nu a invocat o legătură directă între condamnarea referitor la care s-a constatat caracterul politic și confiscarea bunurilor (reclamantul afirmând că fapta ilicită ar consta în confiscarea abuzivă a bunurilor), ci a afirmat că s-a ajuns la confiscare pentru neplata taxelor și impozitelor, tocmai ca urmare a arestării și a acestei condamnări.
Reclamantul nu prezintă în mod detaliat, prin trimitere la înscrisuri sau la alte probe, în ce constă mai exact această legătură de cauzalitate și prin ce se dovedește aceasta.
După cum s-a arătat, din modul în care s-a exprimat redactorul cererii, rezultă că reclamantul ar fi fost arestat în 1946 și că, tot în acest an 1946 i-au fost confiscate bunuri.
Reclamantul a fost solicitat, prin rezoluția de la filele 26-28, să dea explicații complete, astfel încât, dacă avea altceva de spus putea să o facă în lămuriri.
În prealabil, instanța a reținut că, așa cum s-a arătat în doctrină, pentru a trage concluzia că un înscris este un act autentic, trebuie ca, prin forma și aparența lui (semnătura, sigiliul autorității etc.), să aibă înfățișarea unui înscris autentic regulat întocmite; doar astfel, acesta se poate bucura de prezumția că emană în realitate de la cei care figurează ca semnatari; doar în aceste condiții, înscrisul se poate bucura și de o prezumție de validitate și autenticitate, astfel încât, cei care îl folosesc să poată fi scutiți de orice dovadă iar proba contrară să-i revină celui care îl contestă;
Ori, actele care poartă mențiunea ,,ss indescifrabil” și care nu au aplicată o încheiere de legalizare, nu au înfățișarea unor înscrisuri autentice regulat întocmite;
Instanța a subliniat că sunt distincte cele două situații: situația certificării realizată de parte în conformitate cu art. 150 Cod de procedură civilă (și care atrage răspunderea în legătură cu executarea copiei de pe un original, fără denaturarea copiei); situația legalizării unei copii, ceea ce înseamnă că autoritatea cu atribuții în materie (de regulă notarul public) a verificat corespondența copiei cu originalul și a stabilit că actul în legătură cu care se face copia provine de la persoana căreia îi este atribuită semnarea/ștampilarea înscrisului originar;
Instanța a apreciat că nu ar fi putut să stabilească anterior pronunțării, valoarea juridică a unor astfel de copii, mai ales că, prin rezoluție s-a atras atenția asupra dispozițiilor în materie de formă a unor înscrisuri depuse în copie;
Condamnarea invocată de reclamant (în dovedirea căreia acesta a depus înscrisul având forma menționată mai sus, reținută ca atare de către instanțele precedente, înscris în care se menționează că sunt condamnați ,,I. L. și Const. P., comercianți din Ploiești, .”) a avut loc la 29.08.1949.
Din compararea celor menționate în cuprinsul actelor comunicate de către CNSAS cu datele din înscrisul propus de reclamant ca dovadă a condamnării sale, rezultă că, securitatea îl căuta (fără succes) în Ploiești pe reclamant și că acesta era judecat de către Tribunalul Ploiești.
Pe lângă faptul că reclamantul nu a descris în ce perioadă a avut loc arestarea, în ce perioadă a executat pedeapsa aplicată, nici nu a depus la dosar dovada cu privire la arestare și condamnare.
De remarcat că și dosarul invocat ca fiind cel în care s-a pronunțat hotărârea de condamnare se menționează (ca an al constituirii dosarului) 1949, ceea ce înseamnă că P. C. a fost trimis în judecată în acel an.
Instanța mai apreciază și că reclamantul ar fi trebuit să facă dovada legăturii de cauzalitate și să prezinte detalii, cel puțin aproximative.
Deși legea nu prevede o sancțiune explicită pentru încălcarea dispozițiilor art. 14 alin 4 Cod de procedură civilă (ce face parte din articolul dedicat contradictorialității-aceasta fiind o componentă a dreptului consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția EDO), aplicații ale încălcării acestui principiu, se regăsesc, inclusiv în art. 478 alin 2, cu amendamentul de la alin 4.
O sancțiune implicită ar fi aceea că reclamantul trebuie să suporte consecințele lipsei de detaliere, mai ales că a fost invitat să facă respectiva detaliere.
După cum s-a arătat, reclamantul a fost avertizat că trebuie să dea explicații concrete; rolul activ al judecătorului nu poate să însemne suplinirea voinței reclamantului.
Instanța și-a exercitat rolul activ, atunci când a cerut explicații privind motivarea completă, astfel încât reclamantul este cel care trebuie să suporte consecințele unei prezentări eliptice, incomplete.
Din răspunsurile răspicate date de către redactorul cererilor, rezultă că, în opinia reclamantului și a procuratorului său, probele propuse sunt apte pentru a face dovada tuturor afirmațiilor sale.
Deși la acest moment instanța nu ar putea dispune înlăturarea celor două copii dactilografiate și nelegalizate (dispozitivul și adresa către Ministerul Finanțelor), totuși remarcă faptul, că tocmai actele ce se referă la condamnare și la consecințele ei, au fost depuse în această formă iar reclamantul nu a invocat că nu ar fi putut intra în posesia lor.
În copia nelegalizată de la fila 72 se menționează că L. și Pleșoi, foști comercianți, au făcut o ,,întâmpinare” ce se înaintează către Ministerul Finanțelor și că semnatarii adresei ,,referă” mai multe aspecte.
De notat că, în acest înscris, ce ar avea data de 20.09.1949, este indicată faptul că aceste două persoane sunt foști comercianți în Ploiești, Bulevardul Republicii numărul 13 iar în copia dactilografiată (de asemenea nelegalizată) a dispozitivului se face mențiunea că aceștia sunt comercianți din Ploiești, Piața Unirii numărul 42.
S-ar trage concluzia că, din 26.08.1949 și până în 20.09.1949, s-a schimbat denumirea străzii iar cei doi au devenit din comercianți, foști comercianți.
În această copie se mai face vorbire despre faptul că aceste două persoane sunt contribuabili care au exercitat comerțul de bodegă și de restaurant, de la data de 1.03.1946 și până la data de 15.06.1949 și că, de la data de 16.07.1949, cooperativa ,,Ș. G.” a închiriat imobilul de la proprietar precum și că L. și P. au rolul numărul 789/1949 la circa financiară, rol aflat deschis cu suma de 3.331.901 lei provenite din impozite și amenzi iar, de la 1.01.1949 și până la 13 iunie 1949, nu au achitat decât 32.294 lei din care 20.000 lei impozit comerț și cu restul au lichidat trei contravenții mici cu reducere.
Se mai menționează că, urmare a neachitării impozitului comercial și a nevărsării impozitului pe cifra de afaceri, s-au întocmit două procese verbale de contravenție urmate de formarea unor dosare, la secția I a penală; în legătură cu dosarul 1569/1949 (cel invocat în dispozitiv) se face mențiunea că acesta s-a format după ce, anterior, circa financiară a întocmit ,,dosarul de răi platnici” în conformitate cu dispozițiile Legii 13/1949 dar și că Tribunalul Dâmbovița a judecat acest dosar în ziua de 26.08.1949, cei doi fiind condamnați.
Se mai face mențiunea că ,,întrucât cei doi nu au altă avere mobilă și imobilă decât mobilierul și vesela din restaurant care s-a sechestrat și dat în custodia cooperativei ,, Ș. G.” și întreprinderilor economice Ploești cu procese verbale”
La fila 73 se află copia, certificată de procuratorul reclamantului, a unui înscris intitulat ,,Cerere de Înmatriculare”, ce are antetul Camerei de Comerț și de Industrie din Ploiești”, copie ce încorporează ștampile și timbre și care (în limita în care instanța poate face verificarea, ținându-se cont în același timp, că o persoană și-a asumat folosirea actului) are aparența unui act oficial, regulat întocmit.
Acest înscris se referă la solicitarea de înmatriculare a unei firme cu denumirea ,,I. L. și C. P. P.”, având ca obiect ,,bodegă și restaurant en detail” și ca sediu social Ploiești, .>
Această cerere este datată 25.06.1946 și în ea se face mențiunea că societatea a început la 1.03.1946.
La fila 74 se află copia unui act (în legătură cu care instanța face aprecieri similare celor referitoare la copia de la fila 73) privind confirmarea înmatriculării firmei, confirmare făcută la 21.12.1948.
În înscrisul intitulat ,,declarație pentru definitivarea impunerilor de activități comerciale pe anul 1948” (în copie certificată la filele 98,99) se face mențiunea, referitor la ,,beneficiul impozabil”- ,,pagubă” și că, venitul anual impozabil la care semnatarii înțeleg să se calculeze impozitele, este în cuantum de 469.905 lei.
Se mai consemnează că venitul brut după bilanțul încheiat la 31.12.1948, pe 12 luni, este de 966.418 lei precum și că se scad mai multe cheltuieli; și că CNSAS nu deține alte informații (chiar solicitate de la SRI) în legătură cu condamnarea invocată de reclamant; că în timp ce securitatea îl căuta pe P. C. (debutul căutărilor fiind la 31.07.1949), avea loc inventarierea bunurilor firmei.
Instanța a reținut că nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre arestarea din 1946 și neplata impozitului, existând dovezi că numitul P. C. s-a aflat la Cluj, cel puțin în anul universitar 1948-1949.
Instanța a mai constat că la doar au mai fost depuse și alte înscrisuri dar care nu au aptitudinea de a dovedi legătura de cauzalitate:
Referitor la expertiza efectuată în dosarul precedent (și depusă în copie certificată la filele 50-55), rezultă că expertul a avut în vedere înscrisuri și că nu a expertizat în natură bunurile.
Ca urmare, expertul nu ar putea decât să-și exprime o părere tehnică (iar nu juridică).
Pe de altă parte, în recursul declarat împotriva sentinței Tribunalul Dâmbovița, Ministerul Finanțelor a invocat aspecte ce țin de pretinsul (instanța afirmă astfel pentru că nu s-a verificat și nu poate verifica această susținere) viciu al expertizei.
Față de soluția de respingere a cererii de despăgubiri, în recurs, nu se mai impunea analizarea raportului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, care a arătat că, instanța i-a respins prin abuz de drept cererea de chemare în judecată; că sentința civilă, care cuprinde 18 pagini, reprezintă o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, o aplicare eronată a legii, fiind practic o teorie despre dreptul civil, cuprinzând enunțarea de norme procesuale și procedurale, când e fapt aceasta trebuia motivată prin arătarea în concret a motivelor de fapt, de drept ce i-au format convingerea în sensul respingerii cererii și a probelor pe care aceasta se întemeiază, așa cum prevede codul civil.
A mai arătat apelantul că instanța în mod eronat a respins acțiunea motivat de faptul că nu a făcut dovada legăturii de cauzalitate, atâta timp cât Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr._ a constatat caracterul politic al condamnării sale și că bunurile i-au fost confiscate ca efect al acestei condamnări. Consideră că a făcut dovada temeinică a proprietății bunurilor naționalizate astfel că revendicarea contravalorii acestora din imposibilitatea de a fi identificate și restituite fac dovada calității, interesului și a dreptului de a iniția prezenta acțiune pe care instanța în mod abuziv i-a respins-o.
Apelantul a mai arătat că prejudiciul pe care l-a suportat s-a datorat faptului că fiind condamnat și arestat nu s-a mai putut ocupa de restaurat și a ajuns să aibă datorii rezultate din neplata impozitelor și taxelor pentru activitatea de comerț, fapt ce a condus într-un final la sechestrarea bunurilor și apoi la naționalizarea lor, că astfel rezultă fără putință de tăgadă ca există o legătură directă între condamnarea referitor la care s-a constatat caracterul politic și confiscarea bunurilor sale.
În drept motivele de apel sunt întemeiate pe disp. art.466 Noul Cod procedură civilă, art.20, art.22 alin 1 și 2 Noul Cod procedură civilă,art.1,6 și 13 CEDO.
Intimata nu a formulat întâmpinare.
Examinând sentința civilă apelată prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului, precum și a dispozițiilor legale incidente în cauză, tribunalul apreciază apelul ca nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Susține apelantul că hotărârea instanței de fond este nemotivată și în plus a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Aceste critici sunt neîntemeiate. Astfel, din examinarea considerentelor sentinței civile nr.2627/2012 rezultă că instanța de fond a reținut în mod corect situația de fapt, expunând detaliat probele care au fost administrate și interpretarea pe care a dat-o acestora separat și împreună, a indicat textele de lege aplicabile situației de fapt reținute și motivele pentru care acțiunea apare ca neîntemeiată, reținând în esență lipsa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, în concret între arestarea reclamantului din 1946 și neplata impozitului.
Reține tribunalul, că așa cum a menționat și instanța de fond în sentința apelată, constatarea caracterului politic al condamnării reclamantului la 1 an și 6 luni închisoare prin hotărârea Tribunalului județului Prahova din 26.08.1949, nu mai poate fi pusă în discuție, existând autoritate de lucru judecat, sub acest aspect, raportat la sentința civilă nr.1227/2012 a Tribunalului Dâmbovița, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr.3755/7.11.2012 a Curții de Apel Ploiești.
De asemenea, din actele existente la dosarul cauzei, precum și în dosarele atașate, rezultă că reclamantului i-au fost confiscate o . bunuri enumerate în procesul verbal de inventariere din 26.08.1949 și procesul verbal de inventar din 31.12.1948, bunuri evaluate în cadrul dosarului nr._ la suma de 84.051 lei, solicitata prin prezenta acțiune.
P. urmare, ceea ce mai trebuia dovedită în cauză era legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, sub acest aspect instanța de fond reținând în mod corect că o astfel de legătură nu a fost probata.
Reține tribunalul că, prin decizia civilă nr.3755/7.11.2012 a Curti de Apel Ploiesti, s-a statuat cu putere de lucru judecat că reclamantul nu este îndreptățit in conformitate cu Legea 221/2009, la despăgubiri materiale reprezentate de contravaloarea bunurilor confiscate, având în vedere pe de o parte că ”prin dispozitivul hotărârii de condamnare nu s-a dispus confiscarea unor bunuri aparținând reclamantului”, iar pe de altă parte „din înscrisurile aflate la dosarul cauzei reiese că măsura confiscării nu are nici o legătură cu urmărirea lui de către organele de securitate de la vremea respectivă, ci pur și simplu, s-a datorat neplății taxelor și impozitelor pentru activitatea de comerț exercitată de proprietar”.
Deși, în prezenta acestor considerente, care explicitează dispozitivul și se bucură prin urmare de autoritate de lucru judecat, instanța de fond se putea declara lămurită, nefiindu-i permis să contrazică o hotărâre intrată în putere de lucru judecat, judecătorul fondului a examinat și susținerile reclamantului (sub aspectul legăturii de cauzalitate), referitoare la faptul că neplata impozitelor a fost cauzată de împrejurarea că, fiind arestat, nu a putut să-și desfășoare activitatea comercială și să-și onoreze obligațiile fiscale.
Din analiza tuturor înscrisurilor și probelor administrate în cauză, instanța de fond a reținut in mod corect ca neîntemeiate aceste susțineri ale reclamantului, în condițiile în care în perioada 1948-1949, deci anterior confiscării bunurilor, reclamantul s-a aflat la Cluj, ci nicidecum în executarea vreunei pedepse sau a vreunui mandat de reținere.
Mai constată tribunalul că, indiferent de motivele pentru care reclamantul nu a putut să-și plătească impozitul, confiscarea bunurilor s-a dispus în mod legal, pentru neîndeplinirea unor obligații fiscale, neputând fi considerată o măsură abuzivă care să dea naștere dreptului la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat.
Pentru considerentele mai sus expuse, tribunalul, în conformitate cu dispozițiile art.480 Cod procedură civilă, va respinge apelul ca nefondat și va păstra sentința civilă apelată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul declarat de declarat de apelantul-reclamant P. C., domiciliat în Moreni, ., județul Dâmbovița, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în Târgoviște, Calea Câmpulung, nr. 133, județul Dâmbovița, reprezentant convențional P. G. V., împotriva sentinței civile nr.2627/02.07.2014, pronunțată de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. P. Ministerul Finanțelor Publice -Direcția Generală a Finantelor Publice Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște, Calea Domnească, nr. 166, județul Dâmbovița.
Păstrează sentința civilă apelată.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 4.02.2015.
Președinte, Judecător, Grefier,
B. Brînzică C. M. G. V. C.
J.f.T. E. M.
Dosar nr._
Judecătoria Târgoviște
Red.BB
Tehnored.AN/CV
Ex.5/9.02.2015
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 28/2015. Tribunalul DÂMBOVIŢA | Uzucapiune. Decizia nr. 129/2015. Tribunalul DÂMBOVIŢA → |
|---|
