Pretenţii. Decizia nr. 1575/2013. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1575/2013 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 02-10-2013 în dosarul nr. 28107/215/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1575/2013
Ședința publică de la 02 Octombrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. E. N.
Judecător R. L. Z.
Judecător G. C. F.
Grefier C. C. S.
Pe rol judecarea recursului declarat de reclamantul D. N. în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 1860 din 04 februarie 2013 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, având ca obiect pretenții .
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurentul reclamant asistat de av. C. C. lipsind intimatul pârât.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că s-a depus întâmpinare cu un exemplar pentru comunicare, după care se comunică întâmpinarea recurentului reclamant, prin apărător.
Av. C. C. pentru recurentul reclamant învederează instanței că nu solicită termen pentru observarea întâmpinării.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat, probe de administrat, instanța a acordat cuvântul pe recurs.
Av. C. C. pentru recurentul reclamant solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea sentinței civile în sensul admiterii acțiunii.
La a doua strigare a cauzei se prezintă cons. jr. F. C. pentru intimatul pârât care depune delegație, solicită respingerea recursului, menținerea sentinței civile ca temeinică și legală.
TRIBUNALUL
Asupra recursului civil de față:
Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr._ /29.10.2012, reclamantul D. N. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale.
În motivarea acțiunii, reclamantul a precizat că, prin sentința civilă nr. 7689/06.08.1976 pronunțată de Judecătoria C., a fost condamnat la 2 luni închisoare contravențională, pe motiv că ar fi purtat un cuțit asupra sa, în realitate probele care au fost administrate contrazicând situația de fapt, în sensul că reclamantul nu a purtat niciodată asupra sa un cuțit, arestarea fiind una abuzivă.
În drept, reclamantul și-a întemeiat susținerile pe dispozițiile art. 5 și 6 din CEDO și art. 23 și 52 din Constituție.
La dosarul cauzei, reclamantul a depus, în scop probator, sentința civilă nr. 7689/06.08.1976 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._/1976, adresele nr. N 1525/PCDJ/21.08.2012 și nr. 8041/SCRG/12.09.2012 emise de Penitenciarul C.
Prin întâmpinarea formulată la data de 29.11.2012, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii.
În apărare, pârâtul a precizat că reclamantul nu a invocat temeiul juridic de drept substanțial al cererii, pentru a putea formula apărări la excepțiile ce se impune a fi invocate în cauză și, având în vedere că reclamantul nu a înțeles să uzeze de procedura prevăzută de legea specială, în cauză sun aplicabile dispozițiile art. 998-999 Cod civil.
Pe cale de excepție, pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului la acțiunea formulată de către reclamant, precizând că exercitarea unui drept de către titularul său, nu poate avea loc decât într-un anumit cadru prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.
Astfel, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege și orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, iar termenul general de prescripție este de 3 ani, potrivit art. 3 din același act normativ.
De asemenea, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite de fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, așa cum prevăd dispozițiile art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Având în vedere că dreptul pretins este creanța, deci unul patrimonial, dar și dispozițiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, rezultă că, în cauză, nu sunt exceptate de la aplicare dispozițiile legale privind prescripția extinctivă cuprinse în acest act normativ, respectiv art. 1,3,8, 13, 16 și 19.
Pârâtul a mai precizat că activitatea delictuală invocată de către reclamant s-a sistat în anul 1976, reclamantul fiind în imposibilitatea obiectivă, existând obstacole în acest sens, să formuleze mai înainte de anul 1990, o astfel de acțiune, întrerupătoare de prescripție în sensul art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958.
În drept, pârâtul și-a întemeiat susținerile pe dispozițiile art. 115-118 Cpciv.
Prin precizarea formulată la termenul 04.02.2012, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 20.000 lei despăgubiri morale.
Totodată, a precizat temeiul de drept în sensul că acesta este reprezentat art. 998, 999 Cod civil, art. 5 și 6 din CEDO, art. 52 și 23 alin. 13 din Constituția României.
Instanța a reținut cauza spre soluționare asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată prin întâmpinare, de către pârât.
Prin sentința civilă nr. 1860/04.02.2013, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare.
A fost respinsă cererea formulată de reclamantul D. N., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor București, constatând prescris dreptul material la acțiune.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul general de prescripție este de 3 ani.
Caracterul normelor care reglementează prescripția extinctivă este imperativ și aceasta se deduce din disp. art. 1 alin. 3 din Decret nr. 167/1958, potrivit cărora, orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă, cât și din disp. art. 18 din același act normativ, în conformitate cu care, instanța judecătorească și organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acțiune sau la executarea silită este prescris. Stabilirea caracterului imperativ al normelor privind prescripția este important și sub un alt aspect, respectiv acela că odată început cursul prescripției nu pot interveni cauze de suspendare sau întrerupere decât cele strict prevăzute de Decret nr. 167/1958 prin disp. art. 13, 14 și 16.
Instituția prescripției și termenele în raport cu care aceasta își produce efectele fac parte din categoria acestor reguli specifice și nu sunt de natură să îngrădească accesul liber la justiție, finalitatea lor fiind de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, care este necesar pentru exercitarea în condiții optime a acestui drept. Disciplina procesuala impusa astfel, conduce la prevenirea unor eventuale abuzuri, contribuind si la stabilitatea și securitatea raporturilor juridice civile.
În cauza de față, la data de 29.10.2012 reclamantul a formulat împotriva statului român o acțiune în pretenții, solicitând despăgubiri bănești, pentru acoperirea unui prejudiciu de natura morală, întemeindu-și în drept cererea pe disp. art. 5 și 6 din CEDO și dispoziții constituționale.
În fapt, reclamantul susține că a fost privat de libertate în mod abuziv în baza Decretului nr. 153/1970, pe o perioadă de două luni de zile, conform sentinței civile nr. 7689/06.08.1976 pronunțată de Judecătoria C..
Având în vedere că dreptul pretins este un drept de creanță, deci unul patrimonial, dar și disp. art. 21 din Decretul 167/1958 rezultă că în cauza nu sunt exceptate de la aplicare dispozițiile legale privind prescripția extinctiva cuprinse in acest act normativ si enunțate in precedent, respectiv ale art. 1, 3, 8, 13 si 16 și 19.
Astfel, se ridică problema de a ști când s-a născut dreptul la acțiune și a început să curgă termenul prescripției extinctive, dacă s-a epuizat termenul prescripției extinctive si daca a intervenit întreruperea sau s-a suspendat cursul prescripției.
Potrivit art. 8 alin. 1 din Decretul 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Fără îndoială, reclamantul a cunoscut atât paguba, cât și persoana responsabilă de aceasta la data liberării sale din detenția considerată ca fiind abuzivă. De la acest moment a început să curgă termenul de prescripție, iar reclamantul nici nu a invocat, nici nu a dovedit existența vreunui caz de suspendare sau întrerupere a cursului acestuia, astfel încât acțiunea formulată de reclamant la data de 29.10.2012, cu mult peste termenul general de prescripție de 3 ani este prescrisă, urmând a fi respinsă ca atare. Chiar și în ipoteza unei imposibilități obiective de a acționa in justiție, anterior anului 1990, acțiunea de față formulată la peste 12 ani de la instaurarea regimului democratic in România apare ca fiind prescrisă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul D. N., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
Recurentul arată că acțiunea pe care a promovat-o este una imprescriptibilă datorită faptului că se referă la o eroare judiciară săvârșită pe timpul regimului comunist.
Condamnarea recurentului la închisoare în baza Decretului nr.153/1970 reprezintă un abuz de drept al instanței întrucât aceasta privește o sentință civilă și nu una penală concretizată printr-un dosar penal.
La data de 18 iulie 2013, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice-Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului D. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
Pârâtul arată că recursul nu este întemeiat în drept, iar cele invocate de recurent nu reprezintă motive de recurs care să atragă modificarea sau casarea hotărârii atacate.
Recurentul nu arată nicio cauză și nu invocă nici un mijloc de probă care să îl repună în termenul de prescripție prevăzut de lege.
Solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria C. în vederea completării probatorilor.
La data de 18.07.2013, intimatul pârât a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefundat, nefiind motivat în drept, iar cele invocate de recurent nu reprezintă motive de recurs care să atragă modificarea sau casarea sentinței recurate.
Examinând sentința recurată, conform art. 3041 C.proc.civ., prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale aplicabile, tribunalul constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Sentința recurată este legală și temeinică, instanța de fond procedând la o corectă interpretare a dispozițiilor legale aplicabile.
În speță, prin prisma disp. art. 8 din Dectretul Lege nr. 167/1958, dreptul reclamat de recurent s-a născut la data producerii prejudiciului, și în situația cea mai favorabilă reclamantului la 22 decembrie 1989, dată după care a fost liber să reclame, să solicite îndreptarea nedreptăților suferite în timpul vechiului regim.
În raport cu cele susținute de reclamant în justificarea acțiunii sale, în despăgubiri, acțiunea de față nu poate avea ca termen de începere a cursului prescripției decât data de 22 decembrie 1989, sau ianuarie 1990, cel mai favorabil solicitantului, astfel cum corect a reținut și instanța de fond.
Cum acțiunea în despăgubiri, derivând din daune morale solicitate de cel în cauză a fost înregistrată la 29.10.2012, rezultă cu evidență că a fost promovată cu depășirea termenului legal de prescripție.
Prin motivele de recurs formulate, se aduc critici soluției pronunțate, în ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, considerându-se că această acțiune în pretenții împotriva Statului R. este imprescriptibilă întrucât se referă la o eroare judiciară săvârșită în timpul regimului comunist. Este neîntemeiată critica reclamantului în sensul că acțiunea este imprescriptibilă întrucât nu se invocă existența unei erori judiciare, ci a unor măsuri nelegale și abuzive.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 312 C.proc.civ., tribunalul va respinge ca nefondat recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 1860/04.02.2013, pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul D. N. în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 1860 din 04 februarie 2013 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 02 Octombrie 2013.
Președinte, M. E. N. | Judecător, R. L. Z. | Judecător, G. C. F. |
Grefier, C. C. S. |
Red.jud.G.C.F.
Tehn.F.M./2 ex.
Jud.fond.A.P.
| ← Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 285/2013.... | Uzucapiune. Decizia nr. 1673/2013. Tribunalul DOLJ → |
|---|
