Pretenţii. Hotărâre din 12-11-2013, Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 12-11-2013 în dosarul nr. 25695/215/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1870/2013
Ședința publică de la 12 Noiembrie 2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - V. P. - judecător
Judecător - D. O.
Judecător - M. R. H.
Grefier - L. E. C.
Pe rol judecarea recursului formulat de reclamantul B. Ș. împotriva sentinței civile nr._ din 04.12.2012 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect despăgubiri civile.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns av. C. C. pentru recurentul reclamant, lipsă fiind intimatul pârât.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, învederându-se că s-a depus întâmpinare, care a fost comunicată, după care:
Se prezintă av. C. C. pentru recurentul reclamant, care arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat și constatând dosarul în stare de judecată, instanța acordă cuvântul asupra recursului.
Av. C., pentru recurentul reclamant, având cuvântul, solicită admiterea recursului, casarea sentinței civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, conform motivelor de recurs. Cu cheltuieli de judecată.
Până la sfârșitul ședinței de judecată, după rămânerea cauzei în pronunțare, se prezintă c.j. F. C. pentru intimatul pârât, care arată că menține concluziile din întâmpinare.
TRIBUNALUL
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată la data de 04.10.2012, reclamantul B. Ș. l-a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin sentința ce o va pronunța, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 Euro cu titlu de despăgubiri morale.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin sentința civilă nr. 3151 pronunțată la data de 10.11.1982 în dosarul nr. 4799/1982 al Judecătoriei Băilești a fost condamnat la șase luni închisoare contravențională pe motiv că nu era încadrat în muncă și umbla în grupuri după câștiguri parazitare.
Încadrarea juridică dată la acea vreme a fost art. 1 lit. b) din Decretul nr. 153/1970, un decret abuziv care nu făcea altceva decât să provoace ură și discriminare rasială, în sensul că oriunde erau prinși cetățenii de etnie romă erau bătuți și maltratați, cum este și cazul său.
Ca urmare a acestui lucru întreaga sa familie a suferit, soția sa născând unul dintre copii în timp ce el era în închisoare.
Consideră că i se cuvin despăgubiri ca urmare a suferințelor datorate de regimul comunist din anii 1980.
În drept, a invocat dispozițiile art. 5 din CEDO și art. 23 și 52 din Constituție.
A depus la dosar copia sentinței civile nr. 3151 pronunțată la data de 10.11.1982 în dosarul nr. 4799/1982 al Judecătoriei Băilești, copii acte de stare civilă.
La data de 05.11.2012 pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii.
În motivare a arătat că reclamantul nu precizează temeiul juridic de drept substanțial al cererii.
Cu toate acestea, atâta timp cât reclamantul nu a înțeles să uzeze de procedura prevăzută de legea specială, apreciind că Judecătoria C. este competentă în soluționarea cererii sale, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 998-999 Cod civil.
Prejudiciul moral nepatrimonial constă în rezultatul dăunător, direct al unei fapte ilicite și culpabile prin care se aduce atingere valorilor cu conținut neeconomic, care definesc personalitatea umană și că, deși acest rezultat nu poate fi evaluat în bani, el dă naștere totuși dreptului și obligației de repararea în conformitate cu regulile răspunderii civile delictuale.
A invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Sesizarea instanțelor judecătorești pentru valorificarea unui drept subiectiv nesocotit ori încălcat sau pentru realizarea unui interes care se poate obține numai pe calea justiției se circumscrie unor reguli specifice,proprii activității de judecată.
Instituția prescripției și termenele în raport cu care își produce efectele aceasta, fac parte din categoria acestor reguli specifice și care nu sunt de natură să îngrădească accesul liber la justiție, finalitatea lor fiind de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de odine,care este necesar pentru exercitarea, în condiții optime a acestui drept. Disciplina procesuală impusă astfel, conduce la prevenirea unor eventuale abuzuri, contribuind și la stabilirea și securitatea raporturilor juridice civile.
Așadar, exercitarea unui drept de către titularul său, nu poate avea loc decât într-un cadru prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.
Astfel, dreptul la acțiune, având obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în terenul stabilit de lege și orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin 1 și 3 din D 167/1958, iar termenul general de prescripție este de trei ani, potrivit art. 3 din același act normativ.
De asemenea, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, așa cum rezultă din prevederile art. 8 alin 1 din D 167/1958.
În cauza de față, reclamantul a formulat împotriva Statului R. o acțiune în pretenții, solicitând despăgubiri bănești, pentru acoperirea unui prejudiciu de natură morală, întemeindu-și în drept cererea pe norme care reglementează regulile ce guvernează răspunderea civilă delictuală.
Având în vedere că dreptul pretins este de creanță, deci unul patrimonial, dar și dispozițiile art. 21 din D 167/1958 rezultă că în cauză nu sunt exceptate de la aplicare dispozițiile legale privind prescripția extinctivă cuprinse în acte normative.
În drept, a invocat dispozițiile art. 115-118 Cod procedură civilă.
Prin sentința civilă nr._/04.12.2012, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._/215/_, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune.
A fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul B. Ș., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind prescrisă.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a constatat următoarele:
Instanța a reținut că, potrivit art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă, se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Sesizarea instanțelor judecătorești pentru valorificarea unui drept subiectiv nesocotit ori încălcat sau pentru realizarea unui interes care se poate obține numai pe calea justiției, se circumscrie unor reguli specifice, proprii activității de judecată
Instituția prescripției și termenele în raport cu care își produce efectele aceasta, fac parte din categoria acestor reguli specifice și nu sunt de natură să îngrădească accesul liber la justiție, finalitatea lor fiind de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, care este necesar pentru exercitarea în condiții optime a acestui drept. Disciplina procesuală impusă astfel conduce la prevenirea unor eventuale abuzuri, contribuind si la stabilitatea și securitatea raporturilor juridice civile.
Așadar, exercitarea unui drept de către titularul său, nu poate avea loc decât într-un anumit cadru prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept numai este posibilă.
Astfel, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege si orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. 1 si 3 din Decretul nr. 167/1958, iar termenul general de prescripție este de 3 ani, potrivit art. 3 din același act normativ.
Dreptul prescripției se poate suspenda sau prescripția se poate întrerupe, în cazurile expres si limitativ prevăzute in art. 13, respectiv în art. 16 din același act normativ, astfel: cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere (art. 13 lit. a - suspendare) și: a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; sau c) printr-un act începător de executare (art. 16 – întrerupere).
In aceeași ordine de idei, se impune a se sublinia si faptul ca instanța judecătorească poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acțiunii, ori să încuviințeze executarea silită. Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție, potrivit art. 19 alin 1 și 2, al aceluiași act normativ.
In orice caz, dispozițiile acestui decret nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie, in conformitate cu art. 21.
Toate aceste dispoziții legale enunțate in precedent, sunt norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile, fiind satisfăcuta astfel exigenta din perspectiva jurisprudenței CEDO, a respectării dreptului la un proces echitabil, în componenta sa de acces la instanța (cauza Hentrich împotriva Franței). In aceeași ordine de idei, CEDO s-a mai pronunțat în sensul următor:„având în vedere că reglementarea privind formalitățile și termenele ce trebuie respectate este menită să asigure buna administrare a justiției și respectul principiului securității juridice, cei interesați trebuie să se poată aștepta ca aceste reguli să fie puse în aplicare”, „iar instanțele naționale sunt cele care, în primul rând, trebuie să se pronunțe cu privire la regimul de prescripție extinctivă în dreptul intern” (Cauza V. J. împotriva României paragrafele 43 si 52), neexcluzând posibilitatea stingerii unui drept de creanța prin prescrierea dreptului la acțiune (Cauza Weissman și alții împotriva României – paragraful 68).
In cauza de față, la data de 04 octombrie 2012, reclamantul a formulat împotriva statului român, o acțiune în pretenții, solicitând despăgubiri bănești, pentru acoperirea unui prejudiciu de natura morală, întemeindu-și în drept cererea pe disp. art. 5 din CEDO și dispoziții constituționale.
Astfel, reclamantul susține că a fost condamnat prin sentința civilă nr. 3151 din 1982 la 6 luni închisoare contravențională in baza Decretului nr. 153/1970, în perioada in care se afla in închisoare soția sa a născut un copil și întreaga familie a avut de suferit.
Având în vedere ca dreptul pretins este de creanță, deci unul patrimonial, dar și disp. art. 21 din Decretul nr. 167/1958 a rezultat că în cauză nu sunt exceptate de la aplicare dispozițiile legale privind prescripția extinctiva cuprinse în acest act normativ și enunțate în precedent, respectiv ale art. 1, 3, 8, 13 si 16 și 19.
Astfel, se ridică problema de a ști când s-a născut dreptul la acțiune și a început să curgă termenul prescripției extinctive - în sensul art. 8 alin. 1 din decret, daca s-a epuizat termenul prescripției extinctive si daca a intervenit întreruperea sau s-a suspendat cursul prescripției.
Pe de-o parte, condamnarea a intervenit în anul 1982 și pe de altă parte, anterior anului 1989 reclamantul ar fi fost in imposibilitatea obiectivă, existând obstacole insurmontabile în acest sens, să formuleze mai înainte de anul 1990, o astfel de acțiune cu un asemenea obiect – întrerupătoare de prescripție în sensul art. 16 lit. b) din decret 167/1958, acțiune pe care să o îndrepte împotriva statului caracterizat printr-un regim totalitar. Astfel a operat suspendarea cursului prescripției potrivit art. 13 lit. a) din Decret.
Așadar, în raport cu instaurarea după acest an a unui nou regim democratic, se pune întrebarea până când a durat suspendarea cursului prescripției și care este momentul de la care (cel mai devreme) și la care (cel mai târziu), se putea formula o astfel de acțiune fundamentată pe dreptul comun.
Prin urmare, după căderea regimului comunist și până la formularea acțiunii de față – 2012, nu se poate susține cu argumente solide și convingătoare că a continuat suspendarea cursului prescripției extinctive în sensul art. 13 lit. a) din Decret. Astfel, după instaurarea formei de guvernământ a republicii reclamantul trebuia să formuleze prezenta acțiune și nu la mai bine de 21 de ani de la acel moment.
În considerarea argumentelor mai sus expuse, instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată, în ceea ce privește cererea reclamantului având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 10.000 Euro și a respins acțiunea ca fiind prescrisă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul B. Ș., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că, deși prima instanță a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, în realitate este vorba de o eroare judiciară săvârșită de către fostul regim comunist în sensul că a fost condamnat la închisoare contravențională printr-o hotărâre judecătorească civilă și nu penală.
Deși era în vigoare la data respectivă Decretul-lege nr. 153/1970, consideră că nu putea să fie condamnat la închisoare printr-o sentință civilă, mai ales că a existat posibilitatea întocmirii unui dosar penal așa cum prevedeau dispozițiile Codului penal.
Recurentul invocă art. 5 și 6 din CEDO, dar și art. 53 și 24 alin. 13 din Constituția României.
Consideră că este îndreptățit la daune morale din partea Statului R., întrucât este vorba de condamnări abuzive.
Solicită admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Intimatul pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente de fapt și drept:
Prima instanță a respins acțiunea formulată de reclamantul B. Ș., reținând incidența excepției prescripției dreptului material la acțiune, în raport de dispozițiile art. 1 alin. 1 și alin. 3, art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Prin cererea de recurs, reclamantul invocă motive potrivit cărora fostul regim comunist a săvârșit o eroare judiciară condamnându-l la închisoare contravențională printr-o hotărâre judecătorească civilă, și nu prin una pronunțată în materie penală. Din acest motiv, consideră că este îndreptățit să pretindă daune morale de la S. R., fiind vorba de o condamnare abuzivă, în opinia sa.
Se observă că reclamantul nu indică în cererea de recurs niciun fel de contraargument față de soluția de respingere a cererii ca fiind prescrisă, astfel încât tribunalul, nefiind învestit în acest sens, nu poate examina sentința sub aspectul legalității excepției de fond care a fost invocată prin întâmpinare.
Recurentul reclamant a formulat doar motive ce privesc fondul cauzei, care nu pot fi examinate, datorită faptului că prima instanță s-a pronunțat pe temeiul unei excepții de fond, absolută și peremtorie, neintrând în cercetarea fondului.
Se conferă astfel eficiență principiului de drept exprimat prin adagiul tantum devolutum quantum apellatum, reglementat de dispozițiile art. 316 raportat la art. 292 alin. 1 C.p.civ., care prevede limitele efectului devolutiv al căii de atac, determinate de ceea ce s-a recurat.
În consecință, reținând că recursul nu cuprinde motive de natură a conduce la reformarea sentinței civile, tribunalul urmează să-l respingă ca nefondat în baza art. 312 alin. 1 teza a II-a C.pr.civ., menținând ca fiind legală și temeinică hotărârea primei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul B. Ș. împotriva sentinței civile nr._ din 04.12.2012 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 12 Noiembrie 2013.
Președinte, V. P. | Judecător, D. O. | Judecător, M. R. H. |
Grefier, L. E. C. |
Red.jud.D.O.
Tehn.F.M./2 ex.
04.12.2013
Jud.fond:R.M.D.
| ← Partaj judiciar. Sentința nr. 305/2013. Tribunalul DOLJ | Contestaţie la executare. Sentința nr. 7490/2013. Tribunalul DOLJ → |
|---|
