Validare poprire. Decizia nr. 50/2016. Tribunalul GALAŢI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 50/2016 pronunțată de Tribunalul GALAŢI la data de 21-01-2016 în dosarul nr. 50/2016
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal nr. 2949
ROMÂNIA
TRIBUNALUL G.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 50
Ședința publică din data de 21.01.2016
Completul constituit din:
Președinte: A. P.
Judecător: A.-M. M.
Grefier: V. M. O.
Pe rol fiind judecarea apelurilor declarate de apelantul – debitor ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE G. și apelantul – terț poprit ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU în contradictoriu cu intimatul – reclamant B. C. V., împotriva sentinței civile nr. 7456/22.07.2015 pronunțată de Judecătoria G., în dosarul nr._, având ca obiect ,,validare poprire – dosar executare nr. 52/2014”.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței, stadiul procesual al cauzei, primul termen de judecată, apelul este semnat, motivat, scutit de taxă de timbru, nu s-a depus întâmpinare, s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, după care:
Tribunalul, în baza art. 394 c. pr. civilă declară închise dezbaterile și rămâne in pronunțare asupra cauzei.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei G., la data de 08.04.2015, sub dosar nr._ , creditorul B. C. V., în contradictoriu cu debitoarea ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE G. și cu terțul poprit ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, a solicitat validarea popririi înființate de B. Asociate M. C. și B. F. în dosarul execuțional nr. 52/2014. A solicitat și cheltuieli de judecată.
În motivarea în fapt a cererii, s-a arătat că a început executarea în dosarul execuțional nr. 52/2014, pentru recuperarea sumei de 6787,30 lei, în baza titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 2904/23.10.2013 pronunțată de Tribunalul G. în dosarul nr._, definitivă și irevocabilă prin nerecurare.
A invocat faptul că s-a înființat poprire asupra sumelor datorate de Administrația F. pentru Mediu către debitoarea AJFP G., însă aceasta, deși a primit adresa de înființare a popririi, nu și-a îndeplinit obligațiile nici până la data formulării cererii.
A argumentat creditorul că dispozițiile art. XV OUG nr. 8/2014 nu sunt aplicabile în cauză, fiind contrare legislației europene și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, ce trebuie aplicate cu prioritate.
S-a menționat și că, potrivit jurisprudenței CEDO (Ruianu c României, Pini s.a. c României, S. c României, V. I. c României, S. P. c României), statul și instituțiile publice au îndatorirea de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârile judecătorești de condamnare a lor, termenul rezonabil prev. de art.6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite iar refuzul de a aloca sume necesare plății, când statul are calitatea de debitor, constituie o atingere adusă art.1 din Protocolul nr. I la Convenție.
Procedura instituită de OUG nr. 8/2014 contravine și Hotărârii din 18.04.2013 a C.J.U.E. în cauza C-565/11, întrucât înlătură egalitatea de tratament care presupune că un creditor, al unei creanțe asupra statului, trebuie să beneficieze de aceleași proceduri și dispoziții legale, precum cele de care beneficiază A.J.F.P. în raporturile în care are calitatea de creditor.
În drept, a invocat art. 780 și urm. NCPC, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.1 din Protocolul nr. I CEDO.
Terțul poprit a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de validare poprire, arătând că executorul judecătoresc și creditorul nu au luat în considerare prevederile art. XV din OUG nr.8/26.02.2014, potrivit cărora executările silite se suspendă de drept iar plata creanțelor creditorilor se face eșalonat pe o perioadă de 5 ani. Terțul poprit a detaliat procedura instituită de art. XV din OUG nr. 8/2014 și Ordinul_ din 19.03.2014 care a aprobat procedura de efectuare a plăților sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect restituirea taxei de poluare, învederând că singura posibilitate de restituire a acestei sume o reprezintă formularea unei cereri la organul fiscal competent sau la Administrația F. pentru Mediu, orice altă formă de executare silită fiind suspendată de drept.
În drept, a invocat art. 205 NCPC.
A solicitat respingerea cererii de validare poprire, motivat de faptul că executorul judecătoresc a ignorat prevederile art. XV din OUG nr.8/26.02.2014 potrivit cărora executările silite se suspendă de drept iar plata creanțelor creditorilor se face eșalonat pe o perioadă de 5 ani. A invocat în acest sens excepția inadmisibilității cererii, motivat de faptul că nu s-a respectat termenul de 5 ani prevăzut de acest text normativ.
Întâmpinarea nu a fost motivată în drept.
Prin sentința civilă nr. 7456/22.07.2015, Judecătoria G. a admis cererea de validare a popririi formulată de creditorul B. C. V. și a validat poprirea înființată la data de 20.03.2015 în dosarul execuțional nr. 52/2014 al B. Asociate M. C. și B. F., asupra sumelor datorate de terțul poprit debitoarei până la concurența sumei de 6787,30 lei. Totodată a obligat pe terțul poprit la plata către creditor a sumei de 20 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut următoarele:
În fapt, prin sentința civilă nr. 2901/23.10.2013 pronunțată de Tribunalul G. în dosarul cu nr._, definitivă și irevocabilă prin nerecurare, debitoarea a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 825 lei, reprezentând taxă de emisii poluante pentru autovehicule, plus dobânda legală de la data plății și până la restituirea integrală a sumei, sumă la care a fost obligat ulterior terțul poprit către debitoare.
La data de 20.03.2015, în dosarul de executare cu nr. 52/2014, B. M. C. și B. F. a emis Adresa de înființare a popririi prin care a dispus înființarea popririi asupra sumelor de bani datorate de terțul poprit Administrația F. de Mediu debitoarei Administrația Finanțelor Publice până la concurența sumei de 6787,30 lei.
Adresa de înființare a popririi a fost comunicată terțului poprit Administrația F. pentru Mediu la data de 24.03.2015.
În drept, potrivit dispozițiilor art. 789 Cod procedură civilă „dacă terțul poprit nu își îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă, a liberat-o debitorului poprit, creditorul urmăritor, debitorul sau executorul judecătoresc, în termen de cel mult o lună de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi”.
Instanța a constatat că terțul poprit nu a dat curs adresei de înființare a popriri motivat de faptul că potrivit disp. art. XV din OUG 8/2014 executarea silită demarată pentru recuperarea creanțelor reprezentând taxă de poluare/taxă pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule precum și a cheltuielilor de judecată avansate în cadrul litigiilor în care s-au stabilit obligațiile de plată respective se suspendă de drept.
Înainte de a analiza condițiile de admisibilitate prevăzute la art. 789 cod procedură civilă pentru cererea de validare, instanța a verificat incidența dispozițiilor art. XV din OUG 8/2014 în prezenta cauză.
Din interpretarea dispozițiilor legale, în special cele arătate la alin. 7 din articolul anterior menționat, rezultă că dispozițiile OUG 8/2014 se aplică sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect restituirea taxei pe poluare pentru autovehicule și a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, dobânzile calculate până la data plății integrale și cheltuielile de judecată pentru care nu s-a demarat procedura de executare silită.
Cu toate că textul de lege ar fi aplicabil în speța de față, instanța a avut în vedere și jurisprudența CEDO care a reamintit amintit în cauzele Ruianu contra României, Pini sa contra României, S. contra României, I. contra României și S. P. contra României că statul și instituțiile publice au îndatorirea de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bună voie hotărârile judecătorești, termenul rezonabil prevăzut la art. 6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite. S-a mai statuat că este excesiv din partea statului să mai supună creditorul, în vederea realizării creanței sale la îndeplinirea unei noi proceduri ulterioare soluționării litigiului de către instanța de judecată în mod definitiv și irevocabil.
În condițiile în care o instituție a statului a fost obligată prin hotărâre judecătorească la plată și nu s-a conformat de bună voie, a impune creditorului trecerea unui termen de 5 ani pentru punerea în executare în integralitate a titlului nu corespunde exigențelor Convenției europene a drepturilor omului.
Apreciind că, în temeiul sentinței civile nr. 2901/23.10.2013 pronunțată de Tribunalul G., terțul poprit datorează sume de bani debitoarei și constatând că terțul poprit nu și-a îndeplinit obligațiile instituite de art. 786 C. proc. civ., în temeiul art. 789 alin. 4 C.proc.civ., a admis cererea și a validat poprirea.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel debitoarea AJFP G. și terțul poprit Agenția F. pentru Mediu.
În apelul său, debitoarea AJFP G. a solicitat modificarea sentinței, în sensul respingerii cererii de validare a popririi ca nefondată.
A apreciat că sentința este nelegală deoarece cu simpla motivare că în practica CEDO s-a statuat că reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unor proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza unor dificultăți financiare ale statului, prima instanța a dispus validarea popririi cu ignorarea faptului că procedura CEDO este numai împotriva statului, singurul care este obligat la despăgubiri, însă o instituție a statutului nu poate fi obligată în dreptul intern decât strict potrivit legii.
A invocat că prima instanță a omis că mecanismul de control instituit de Convenția Europeană are caracter subsidiar, ceea ce presupune ca drepturile și libertățile garantate de Convenție să fie mai întâi protejate prin dreptul intern și aplicate de autoritățile naționale.
A mai învederat că prima instanță nu a luat în considerare că prin OUG nr. 8/2014 au fost reglementate termenele de plată a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect restituirea taxei pe poluare pentru autovehicule și a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, dobânzile calculate până la data plății integrale și cheltuielile de judecată, precum și alte sume stabilite de instanțele judecătorești, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2015, în sensul că se vor realiza pe parcursul a 5 ani calendaristici, prin plata în fiecare an a 20% din valoarea acestora.
AJFP G. nu refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească, nici nu întârzie în a o executa, ci doar aplică legea în vigoare.
A apreciat că prin soluția pronunțată instanța s-a erijat în Curte Constituțională, apreciind ca fiind nelegală OUG nr. 8/2014, deși aceasta nu a fost declarată neconstituțională până în prezent, ceea ce reprezintă în opinia apelantei o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești.
În apelul declarat, terțul poprit Agenția F. pentru Mediu, a solicitat anularea sentinței, modificarea în tot a soluției primei instanțe, în sensul respingerii cererii de validare a popririi ca netemeinică și nelegală.
În motivarea apelului, apelanta a apreciat că prima instanță a pronunțat o sentință prin care și-a depășit competențele, sancționând ca neconformă cu dreptul comunitar OUG nr. 8/2014, fără a ține cont că acest act normativ este în vigoare și că există o procedură specială de contestare la nivel național care nu a fost declanșată.
A arătat că demersul creditorului este argumentat printr-o pretinsă neconformitate a OUG nr. 8/2014 cu normativele europene, implicit printr-o pretinsă neconstituționalitate a acesteia, iar instanța de fond deși judeca în materie de executare, a sfârșit prin a-și aroga competențe specifice instanțelor de contencios administrativ, ce excede cadrului procesual. Apelanta a făcut referire la art. 1 alin.7 și art. 9 alin.1 din Legea nr. 554/2004.
A mai invocat apelanta că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit legea, reținând eronat că terțul poprit a refuzat să elibereze sumele datorate sau că în speță este vorba despre o persoană care ar fi obținut o creanță contra statului și ar fi obligată să recurgă la executare silită. A invocat prevederile art. XV din OUG nr. 8/2014, arătând ca textul de lege nu prevede ca sumele nu vor fi restituite, ci o garanție se prevede modalitatea de restituire, fără a fi obligatorie procedura executării silite, ci din contra, orice procedura de executare silita este suspendata. A arătat ca reținerile primei instanțe sunt contrare spiritului legii.
Apelanta a arătat ca eronat a reținut instanța ca nu exista o procedura concreta de restituire, ca termenele ar fi incerte sau ca statul ar fi favorizat, deoarece in completarea art. XV alin. 6 din OUG nr. 8/2014 a fost emis Ordinul nr._ prin care s-a aprobat Procedura de efectuare a plății sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești, pe care a redat-o in extenso.
Apelanta a mai învederat ca dispozițiile dreptului intern nu sunt contrare dispozițiilor art. 6 din CEDO, chiar instanța europeana recunoscând ca statele au o mare libertate in alegerea mijloacelor proprii pentru a permite sistemului lor judiciar sa răspundă exigentelor art. 6 (cauza Ashingdane c. Regatul Unit, 28 mai 1985), cat timp limitările nu ating însăși substanța dreptului. Or, in cauza se urmărește un scop legitim (asigurarea stabilității economice a tarii) si păstrează un raport rezonabil de proporționalitate intre mijloacele folosite si obiectivul avut in vedere (executarea eșalonata).
În drept au fost invocate prevederile art. 466 C.proc.civ.
Tribunalul, având in vedere ca exista puncte comune intre apelurile declarate in cauza, dar si confuzii ale tuturor părților în legătură cu normele de drept aplicate in cauza de prima instanță, constată că se impune analizarea împreuna a ambelor apeluri, precum si efectuarea următoarelor clarificări cu privire la obiectul litigiului și la normele pe care prima instanță le-a reținut incidente cauzei:
Tribunalul constată că apelul este fondat pentru cele ce se vor arăta:
Obiectul litigiului dedus judecății primei instanțe este validarea popririi înființate în dosarul de executare nr. 52/2014, al B. M. C. și B. F..
Dosarul de executare menționat vizează executarea silită în temeiul titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 2901/23.10.2013, pronunțată de Tribunalul G. în dosarul nr._, prin care AFP G. a fost obligată să restituie creditorului din prezenta cauză suma de 825 lei încasată cu titlu de taxă de poluare, actualizată cu dobânda legală de la data de plății și până la rambursarea efectiva a sumei.
Litigiul dedus judecății presupune rezolvarea unui incident apărut în cursul executării silite, iar instanța a admis cererea de validare a popririi, reținând că prin aplicarea art. XV din OUG nr. 8/2014 în prezenta cauză se încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 6 din aceeași Convenție, atât sub aspectul nerespectării termenului rezonabil, al principiului egalității armelor în proces, cât și sub aspectul nerespectării marjei de apreciere cu privire la stabilirea limitelor dreptului de proprietate asupra creanței.
În primul rând, instanța de apel constată că, pronunțând această soluție, prima instanță nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, așa cum a susținut apelantul AJPF G..
Depășirea atribuțiilor puterii judecătorești presupune ca instanța de judecată să înfrângă principiul separației puterilor în stat, realizând o imixtiune a instanței de judecată în sfera de activitate a puterii legislative sau executive, așa cum a fost consacrată prin Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care au atributele unor acte aparținând altei autorități constituite de stat, ceea ce nu s-a realizat în speță.
Încălcarea de către instanță a principiului separației puterilor în stat și imixtiunea ei în atribuțiile puterii legislative sau executive s-ar putea realiza în cu totul alte modalități decât prin examinarea priorității reglementărilor europene și compatibilității normelor interne cu acestea, cum s-a procedat în speță.
În al doilea rând, prima instanță nu a încălcat competența materială a instanței de contencios administrativ, după cum a susținut apelantul AJPF G., deoarece nu s-a pronunțat cu privire la legalitatea art. XV din OUG nr. 8/2014, în condițiile Legii nr. 554/2004.
Tribunalul constată că prima instanță a apreciat cu privire la convenționalitatea art. XV din OUG nr. 8/2014, respectiv a analizat dacă prevederile acestuia sunt conforme cu dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 6 din aceeași Convenție.
Procedând astfel instanța a aplicat dispozițiile art.11 alin.(1) și art. 20 din Constituția României, neputându-se reține susținerile apelantei AJFP G. conform cărora procedura CEDO este numai împotriva statului, singurul care este obligat la despăgubiri, iar o instituție a statutului nu poate fi obligată în dreptul intern decât strict potrivit legii.
Tocmai pentru a nu se ajunge la condamnarea statului pentru încălcările drepturilor și libertăților prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de protocoalele încheiate la aceasta, se impune ca acestea să fie protejate mai întâi prin dreptul intern și aplicate de autoritățile naționale, după cum a afirmat chiar apelanta când a susținut că mecanismul de control instituit de Convenția Europeană are caracter subsidiar.
Într-adevăr, art. 13 din Convenție impune statelor contractante o obligație pozitivă ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislației interne, a unui recurs care să permită înlăturarea eventualelor încălcări aduse dispozițiilor Convenției, efectivitatea acestuia constând în aceea că abilitează instanța națională competentă să examineze conținutul plângerii întemeiate pe o dispoziție a Convenției și să ofere o reparație adecvată. Absența unui asemenea recurs în dreptul intern constituie în opinia instanței europene o încălcare a acestei obligații și deci a prevederilor Convenției.
Astfel, consacrând expres caracterul subsidiar al sistemului european de protecție, art. 13 din Convenție enunță explicit obligația statelor părți de a apăra drepturile omului, în primul rând, în propria lor ordine juridică, stabilind astfel în favoarea justițiabililor o garanție suplimentară de recunoaștere efectivă a acestor drepturi (jurisprudența Curții, cauza A. c. Turciei, hotărâre din 25 septembrie 1997, cauza Kaya c. Turciei, hotărâre din 19 februarie 1998, cauza Z și alții c. Regatului Unit, hotărâre din 10 mai 2001).
Judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. 2 din Constituție, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenției Europene a Drepturilor Omului). Totodată, judecătorul național, în calitate de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, are obligația de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor (mutandis mutandi, E. c. Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie 1991, E. P. c. României, nr. 2, Hotărârea din 26 aprilie 2007).
Analizând criticile apelantei cu privire la reținerea de către prima instanță că dispozitiile dreptului intern sunt contrare dispozitiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de apel reține că potrivit art. XV alin.1 din OUG nr. 8/2014, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect restituirea taxei pe poluare pentru autovehicule și a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, dobânzile calculate până la data plății integrale și cheltuielile de judecată, precum și alte sume stabilite de instanțele judecătorești, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2015, se va realiza pe parcursul a 5 ani calendaristici, prin plata în fiecare an a 20% din valoarea acestora.
Potrivit alin. 4 al aceluiași articol, în cursul termenului prevăzut la alin. 1 orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancționat neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii pronunțate de instanțele interne, apreciind că faza executării unei hotărâri face parte din „proces”, în sensul articolului 6 din Convenție. Totodată, în măsura în care s-a considerat că o creanță recunoscută printr-o hotărâre judecătorească îndeplinea condițiile pentru a fi considerată un ”bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut și încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ce protejează dreptul la proprietate (a se vedea cauza Bourdov c. Rusiei, Hotărârea din 7 mai 2002).
Obligația de a pune în executare hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești interne a fost analizată cu o exigență sporită în cazul în care debitor al obligațiilor ce rezultau din hotărâre era Statul însuși, prin instituțiile sale (a se vedea cauza Bourdov, citată anterior, dar și o . hotărâri pronunțate împotriva României: S. – Hotărârea din 29 septembrie 2005, Miclici – Hotărârea din 20 decembrie 2007, O. – Hotărârea din 29 iulie 2008, T. – Hotărârea din 29 iulie 2008, N. – Hotărârea din 21 aprilie 2009).
Totuși, în jurisprudența mai recentă, Curtea a reținut că măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar pot fi considerate ca urmărind un scop legitim (a se vedea hotărârile pronunțate în cauzele M. și S. c. României din 6 decembrie 2011, Sulcs c. Letoniei din 6 decembrie 2011 și Panfile c. României din 20 martie 2012).
Și mai recent, prin decizia de inadmisibilitate a Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 4 septembrie 2012, pronunțată în cauza D. și alții c. României (cererea nr._/08), au fost respinse plângerile formulate de trei magistrați români, prin care aceștia invocau plata cu întârziere de către Statul Român a drepturilor lor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești interne. Curtea Europeană a apreciat că nu a existat o încălcare a art. 6 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, cât timp a fost păstrat un echilibru intre interesele particulare aflate în joc și interesul general, eșalonarea de către debitor a plăților, conform O.U.G. nr. 71/2009 și O.U.G. nr. 45/2010, nefiind un argument suficient pentru o constatare a încălcării drepturilor amintite, in condițiile în care nu există indicii în sensul că nu va fi respectat pe viitor calendarul plății.
În aceste condiții tribunalul apreciază că nu se poate reține că prevederile art. XV din OUG nr. 8/2014 ar fi contrare prevederilor europene.
De altfel, procedura de efectuare a plăților sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect restituirea taxei pe poluare pentru autovehicule si a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule a fost adoptată prin Ordinul comun al Ministerul Mediului si Schimbărilor Climatice si Ministerul Finanțelor Publice nr._, astfel încât reglementarea internă nu este lipsită de previzibilitate.
În aceste condiții, instanța de apel reține că prevederile art. XV alin.4 din OUG nr. 8/2014 instituie un veritabil impediment la executarea silită care împiedică instanța să admită cererea de validare a popririi.
Pe cale de consecință, în temeiul art. 480 alin.1 C.pr.civ., vor fi admise apelurile declarate și va fi schimbată în tot sentința civilă apelată, în sensul că se va respinge cererea de validare poprire ca nefondată, cu consecința desființării popririi înființate în dosarul de executare nr. 52/2014 al B. M. C. și B. F..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelurile formulate de apelantul – debitor ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE G., cu sediul în G., ., jud. G. și apelantul – terț poprit ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cu sediul în București, .. 294, . 6 în contradictoriu cu intimatul – reclamant B. C. V., domiciliat în G., .. 3, ., ., împotriva sentinței civile nr. 8637/22.07.2015 pronunțată de Judecătoria G. în dosarul nr._ .
Schimba în tot sentința apelata și în rejudecare respinge acțiunea având ca obiect „validare poprire” ca nefondată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi 21.01.2016.
Președinte, Judecător, Grefier,
A. P. A.-M. M. V. M. O.
Red. A.P. 02.02.2016
Tehn. V.M.O/04.02.2016/5 ex.
./3ex.
Fond. N.R
| ← Pretenţii. Decizia nr. 38/2016. Tribunalul GALAŢI | Partaj judiciar. Decizia nr. 67/2016. Tribunalul GALAŢI → |
|---|
