Cereri privind apărarea drepturilor nepatrimoniale. Sentința nr. 1499/2015. Tribunalul IALOMIŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1499/2015 pronunțată de Tribunalul IALOMIŢA la data de 02-04-2015 în dosarul nr. 258/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IALOMIȚA - SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 258/A
Ședința publică de la 2 Aprilie 2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: L. I. M.
JUDECĂTOR: R. M. I.
GREFIER: M. I.
Pe rol soluționarea apelului declarat de apelantul-reclamant D. I. împotriva sentinței civile nr. 1499 din data de 11.06.2014 pronunțată de Judecătoria Slobozia în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă T. IALOMIȚEI, având ca obiect cereri privind apărarea drepturilor nepatrimoniale.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns apelantul-reclamant, reprezentat de avocat ales C. G. din Baroul București, în baza împuternicirii avocațiale . nr._ din 01.04.2015, pe care o depune la dosarul cauzei, lipsind intimata-pârâtă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței că apelantul-reclamant a depus dovada timbrării cererii de apel la fila 11 dosar și că intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare în cauză, după care;
Apărătorul apelantului-reclamant, întrebat fiind, arată că nu mai are alte cereri de formulat, probe de solicitat sau excepții de invocat.
Tribunalul ia act și, considerându-se lămurit, constată încheiată cercetarea judecătorească și, în conformitate cu dispozițiile art. 392 Cod procedură civilă, acordă cuvântul în susținerea motivelor de apel.
Apelantul-reclamant, prin avocat ales C. G., arată că a declarat apel împotriva hotărârii pronunțate de Judecătoriei Slobozia, apreciind-o ca fiind nefondată și netemeinică.
Un prim motiv de apel se referă la faptul că, prin hotărârea apelată, instanța de fond a respins primele capete de cerere, respectiv „interzicerea săvârșirii faptei ilicite” și „încetarea încălcării și interzicerea pe viitor, întrucât aceasta este posibilă ca urmare a unei răzbunări din partea pârâtei”, reținând că reclamantul nu a precizat în concret despre ce faptă a pârâtei este vorba. Consideră că, în mod nelegal, prima instanță a înlăturat aceste capete de cerere, întrucât reclamantul s-a referit la articolul publicat în ziarul T. Ialomiței intitulat „La aproape un an de zile de când a fost prins beat la serviciu – Directorul Casei de Pensii Ialomița, I. D., s-a prezentat iarăși în stare de ebrietate la birou” și pentru a preveni publicarea pe viitor a unor asemenea articole, a solicitat instanței să se pronunțe în legătură cu aceste capete de cerere. Solicită a se avea în vedere faptul că această redacție nu a prezentat nicio probă în apărarea ei și în susținerea afirmațiilor făcute la instanța de fond.
Al doilea motiv de apel privește faptul că prima instanță a acordat daune morale minime. A depus la dosarul cauzei o copie a articolului publicat și se poate observa că este scris cu caractere mari cu scopul de a-l denigra pe reclamant. Solicită a se avea în vedere faptul că prin articolul publicat intimata-pârâtă i-a produs un mare deserviciu atât reclamantului ca și director al Casei de pensii, dar și familiei lui . De asemenea, solicită ca instanța să aibă în vedere și declarațiile martorilor audiați în cauză la fond, care au spus că apelantul este o persoană respectabilă, cunoscut la nivelul mun. Fetești întrucât a fost primar independent în legislatura 1996 – 2000, fiind cunoscut și la nivelul județului Ialomița . Precizează că acest articol a fost publicat în scopul înlăturării apelantului de la conducerea Casei de Pensii a jud. Ialomița.
Pentru aceste motive, având în vedere gravitatea celor afirmate în articol care ar fi putut determina concedierea apelantului din funcția deținută, în situația dovedirii celor afirmate, solicită majorarea daunelor morale aplicate față de gravitatea acestor acuzații.
Consideră că prin majorarea despăgubirilor morale acordate nu are loc o îmbogățire fără justă cauză a apelantului, ci devine un mijloc de descurajare a intimatei de a mai publica asemenea articole neadevărate.
Solicită a se avea în vedere prevederile art. 30 alin. 6 din Constituția României în sensul că „libertatea de exprimare (pe care orice ziarist o are) nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”.
Totodată, arată că deși instanța de fond i-a pus în vedere intimatei să publice pe cheltuiala sa această hotărâre în ziarul T. Ialomiței, aceasta nu s-a conformat dispozițiilor instanței, ceea ce dovedește rea-credință.
Pentru aceste motive, solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat; cu cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru achitată în dosar.
Dezbaterile declarându-se închise, cauza rămâne în pronunțare.
După deliberare,
INSTANȚA
Cu privire la apelul civil de față:
Prin sentința civilă nr.1499 din 11.06.2014 pronunțată de Judecătoria Slobozia s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul D. I. în contradictoriu cu pârâta T. IALOMIȚEI, fiind obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 5000 de lei, cu titlu de daune morale, precum și la publicarea, pe cheltuiala sa, a hotărârii pronunțate, în ziarul „T. Ialomiței”.
Totodată, a fost obligată pârâtă la plata către reclamant a sumei de 100 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut incidența în cauză a art.71 alin.1, privind dreptul la viață, art.72 care reglementează dreptul la demnitate și art.75 din Noul Cod Civil, privind limitele aplicării articolelor menționate, menționând și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care asigură, în general, un echilibru între cele două tipuri de drepturi: libera exprimare (art. 10 din Convenție) și dreptul la viață privată (art. 8 din Convenție).
A arătat instanța de fond că în considerarea art.8 din Convenție – dreptul la respectarea vieții private și de familie - Curtea a statuat că este de necontestat faptul că publicarea a diverse articole reprezintă exercitarea libertății de expresie, apărată de art.10 din Convenție, însă este limitată de necesitatea apărării drepturilor și reputației altei persoane.
În concepția instanței europene, noțiunea de „viață privată” cuprinde integritatea fizică și morală a persoanei, sfera intimă a individului, având însă în vedere îmbinarea vieții personale cu cea socială. Cu referire la integritatea morală a unei persoane, Curtea a decis că și aceasta intră în noțiunea de viață privată în sensul art. 8, dar nu apără dreptul unei persoane la o bună reputație morală, aceasta ținând de art. 10 din Convenție.
În speță, instanța a apreciat că dreptul la viață privată și imagine al reclamantului a fost încălcat prin publicarea, în Ziarul „T. Ialomiței” (numărul 917 (2517) anul XXIV din data de 23 – 26 august 2013), a articolului „La aproape un an de zile de când a fost prins beat la serviciu, Directorul Casei de Pensii Ialomița, I. D., s-a prezentat iarăși în stare de ebrietate la birou”.
Este adevărat că art.30 din Constituția României, precum și art.10 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează inviolabilitatea libertății de exprimare, însă alin.2 al art.10 din Convenție, precum și alin.6 al art.30 din Constituție, stabilesc limitele libertății de exprimare, acest din urmă text de lege menționat prevăzând că „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.”
Or, în cazul dedus judecății, instanța a apreciat că aceste limite au fost încălcate.
Așadar, este garantată libertatea de exprimare și libertatea de opinie, însă trebuie să se găsească un echilibru între exercițiul acestui drept și drepturile individuale ce aparțin altor persoane.
Nimeni nu poate fi urmărit sau condamnat pentru opiniile sale, fiind recunoscută și garantată libertatea presei; exprimarea unei opinii semnificând formularea unei judecăți de valoare cu privire la un anumit fapt social. Curtea europeană a admis că libertatea de exprimare a ziariștilor presupune o posibilă doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la judecățile de valoare pe care le formulează, în sensul că nu s-ar putea concepe ca un jurnalist să poată formula judecăți de valoare critice numai cu condiția de a putea să le demonstreze realitatea (cauza D. c. România). Însă, chiar și atunci când o declarație a unui ziarist constituie o judecată de valoare, o asemenea judecată făcută fără nicio bază factuală poate să apară ca excesivă și, deci, să se situeze în afara protecției conferite de art. 10 libertății de exprimare (cauza Oberschlick c. Austria).
Or, articolul menționat mai sus, ce îl vizează pe reclamant, este evident excesiv și se situează în afara protecției conferite de art.10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, afirmații făcute la adresa reclamantului, cu puternică tentă ironică, de genul: „având atâtea „bube în cap”, ne-am fi așteptat ca I. D. să se liniștească și să-și vadă de treburile lui fără a se mai lăsa dus de valul lui Bahus, dar ne-am înșelat”; „D. a rezistat aproape un an de zile fără să se mai prezinte beat la serviciu”; „(...) săptămâna trecută și-a dat iar în petec și s-a prezentat la birou iarăși în stare „euforică”. Pentru că subordonații îl deranjau cu treburi de serviciu și nu se putea odihni, I. D. a plecat cu mașina de serviciu la plimbare.”, nu pot fi considerate de instanță ca fiind judecăți de valoare în sensul celor reținute de Curte în cauza C. și M. c. României, pârâții având obligația de a furniza o bază factuală suficientă, bazată pe informații precise și fiabile, cu respectarea eticii profesionale.
Mai mult, însăși modalitatea de poziționare a fotografiei reclamantului în ziar se situează în aceleași coordonate.
A apreciat instanța de fond că prin materialul probator administrat în cauză, reclamantul a dovedit că afirmațiile din cuprinsul articolului sunt neadevărate. Martorul Mâzgoi A., audiat în cauză, a declarat că, în adevăr, în anul 2012, reclamantul a fost sancționat disciplinar de către conducerea superioară a instituției, însă după această dată, reclamantul nu a mai consumat alcool și nu consumă nici în prezent alcool în timpul programului de lucru, martorul arătând că aspectele menționate în articol sunt nereale, scopul publicării acestuia fiind acela de a aduce atingere imaginii reclamantului și instituției pe care acesta o conduce.
Instanța a reținut, în acest sens și atitudinea pârâtei, care nu a depus întâmpinare și nu a fost reprezentată în instanță la niciun termen de judecată, neexprimându-și punctul de vedere cu privire la acțiunea reclamantului, deși i-au fost comunicate cererea de chemare în judecată și înscrisurile depuse la dosar de către reclamant.
Mai mult, fiindu-i comunicat interogatoriul formulat de reclamant, cu mențiunea de a răspunde la acesta și de a-l restitui la dosar, sub sancțiunea prevăzută de art. 358 din Noul Cod de procedură civilă, pârâta nu s-a conformat dispozițiilor instanței.
Potrivit paragrafului 2 din art. 10 din CEDO, exercițiul acestei libertăți de exprimare comportă îndatoriri și responsabilități care privesc presa și care pot căpăta o importanță deosebită atunci când un articol riscă să aducă atingere reputației unei persoane, punând astfel în pericol drepturile altuia.
Cu privire la acest aspect, instanța a reținut că martorul Mâzgoi A. a relatat că apariția articolului respectiv în presă a avut consecințe negative în ceea ce privește relațiile reclamantului cu personalul din subordine. De asemenea, martorul T. G. – A., audiat la solicitarea reclamantului, a arătat că, urmare apariției articolului, au avut de suferit atât reclamantul, cât și familia acestuia, având în vedere că reclamantul este o persoană cunoscută în municipiul Fetești, fiind anterior primar al localității, lumea evitându-l pe reclamant și discutând în mod negativ la adresa acestuia.
Raportându-se și la art.252 și art.253 din Noul Cod civil, în cauză, pentru considerentele de fapt și de drept anterior expuse, instanța de fond, constatând că dreptul la viață privată și imagine al reclamantului a fost încălcat, a admis în parte cererea acestuia și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 5000 (cinci mii) de lei, cu titlu de daune morale.
Cât privește prejudiciul produs, a arătat instanța că el este unul de natură morală (așa cum indică și reclamantul în cererea sa), constând în atingerea adusă onoarei și reputației reclamantului. Doctrina și practica judecătorească sunt unanime în a accepta posibilitatea acordării unor despăgubiri materiale (în bani) pentru prejudiciul moral produs, însă astfel de despăgubiri nu trebuie să devină un mijloc de îmbogățire fără justă cauză a persoanei căreia i s-a cauzat prejudiciul, astfel încât instanța apreciază că această sumă este suficientă pentru ca pârâta să înțeleagă că în exercitarea profesiei de jurnalist există anumite limite, fixate de lege, ce nu trebuie încălcate.
Totodată, în baza art. 253 alin. 3 lit. a) din Noul Cod de procedură civilă, a obligat-o pe pârâtă să publice pe cheltuiala sa, hotărârea pronunțată în cauză, în ziarul „T. Ialomiței”.
Cu privire la primele două capete de cerere, instanța le-a apreciat ca neîntemeiate, întrucât nu au fost dovedite de către reclamant. Reclamantul solicită, generic, „interzicerea săvârșirii faptei ilicite, întrucât aceasta este iminentă” și „încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, întrucât aceasta este posibilă ca urmare a unei răzbunări din partea pârâtei”, dar nu precizează, concret, despre ce faptă a pârâtei este vorba.
Or, în lipsa unor astfel de precizări/clarificări, instanța nu poate încălca dreptul la exprimare și libertatea de opinie prin obligarea pârâtei să adopte un anumit comportament în ceea ce îl privește pe reclamant.
Câtă vreme articolele publicate în paginile ziarului, chiar și cu referire la reclamant, vor respecta prevederile legale și se vor încadra în limitele impuse de lege, nu sunt motive ca acestea să fie cenzurate.
Față de soluția pronunțată, în baza art.453 din Noul Cod de procedură civilă, instanța a obligat-o pe pârâtă către reclamant la plata sumei de 100 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru plătită de reclamant, potrivit art.7 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.
Împotriva acestei soluții a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În primul motiv de apel apelantul critică faptul că instanța de fond a respins primele capete de cerere, respectiv „interzicerea săvârșirii faptei ilicite” și „interzicerea încălcării și interzicerea pe viitor, întrucât aceasta este posibilă ca urmare a unei răzbunări din partea pârâtei”.
Consideră apelantul că în mod nelegal a înlăturat instanța de fond aceste capete de cerere deoarece el s-a referit la articolul publicat în ziarul „T. Ialomiței”, intitulat „La aproape un an de zile de când a fost prins beat la serviciu – Directorul Casei de pensii Ialomița, I. D., s-a prezentat iarăși în stare de ebrietate la birou” și pentru a preveni publicarea pe viitor a unor asemenea articole neadevărate și jignitoare, pentru a denigra prin presă persoana sa, a solicitat instanței să se pronunțe în legătură cu aceste capete de cerere.
Al doilea motiv de apel vizează cuantumul despăgubirilor morale acordate, pe care apelantul le consideră insuficiente în raport de prejudiciul creat.
Astfel, arată acesta în dezvoltarea motivului de apel, în raport de acuzațiile aduse de pârâtă în articolul susmenționat, de faptul că cele publicate sunt neadevărate, de natură a-l calomnia, de faptul că i-a produs un imens prejudiciu moral, atât lui cât și familiei sale, de faptul că este o persoană cunoscută la nivelul municipiului Fetești, unde a fost primar independent în legislatura 1996-2000, dar și la nivelul Județului Ialomița, consideră că suma de 5000 lei, acordată cu titlu de daune morale, este insuficientă în raport de consecințele faptei sale.
Mai solicită apelantul să se aibă în vedere faptul că nu face parte din nici un partid politic, nici măcar din PNL, așa cum s-a încercat a se sugera cititorilor de către cei care au comandat articolul.
Susține apelantul că atât titlul acestui articol, cât și conținutul lui, au fost publicate cu scopul înlăturării sale de la conducerea Casei de pensii a Județului Ialomița.
Față de gravitatea faptei pârâtei, de faptul că acest articol a fost publicat cu scopul de a-i aduce atingere onoarei și reputației sale, apelantul solicită majorarea sumei de 5.000 lei, până la concurența sumei de 50.000 lei, considerând că această majorare nu devine un mijloc de îmbogățire a sa fără justă cauză ci, mai degrabă, un mijloc de descurajare a pârâtei de a mai publica în presa locală știri neadevărate, de natură a induce în eroare opinia publică și de natură a produce oprobiul acesteia.
Apelantul invocă în motivarea apelului și art.30 alin.6 din Constituția României, care prevede că „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.”
Acesta arată în continuare că reaua credință a pârâtei și faptul că reprezentanții ei sfidează prevederile legale și conținutul dispozitivului sentinței civile nr.1499/11.06.2014 pronunțată de instanță în dosarul civil nr._ se poate constata din împrejurarea că nici până la data redactării cereri de apel, hotărârea nu a fost publicată în ziarul „T. Ialomiței”.
Pentru motivele invocate se solicită admiterea apelului, desființarea în parte a hotărârii instanței de fond și admiterea solicitărilor din cererea de apel.
În drept cererea de apel este întemeiată pe dispozițiile art.466-482 cod procedură civilă iar în dovedirea cererii de apel s-au invocat probele administrate în cauză la fond.
Intimata pârâtă, legal citată, nu a formulat întâmpinare.
Tribunalul, analizând sentința apelată în raport de motivele de apel invocate și având în vedere probele administrate în cauză, apreciază apelul ca fiind nefondat, reținând următoarele:
Primul motiv de apel privind respingerea capetelor de cerere vizând „interzicerea săvârșirii faptei ilicite, întrucât aceasta este iminentă” și „încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, întrucât aceasta este posibilă ca urmare a unei răzbunări din partea pârâtei”, nu este fondat.
Potrivit art.253 cod civil (citat și de instanța de fond):
„(1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere oricând instanței:
a) interzicerea săvârșirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;
b) încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;
c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.
(2) Prin excepție de la prevederile alin.1, în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanța poate dispune numai măsurile prevăzute la alin.1 lit. b și c.
(3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanței să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanță spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:
a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;
b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.
(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acțiune este supus prescripției extinctive.”
Așadar, potrivit textului de lege citat, persoana care pretinde că i-a fost lezat un drept nepatrimonial se poate adresa instanței cu o cerere care, în funcție de etapa de desfășurare a pretinsei încălcări și de durata acesteia, poate consta în: interzicerea încălcării, în cazul în care aceasta urmează să se întâmple, încetarea încălcării și interzicerea ei pentru viitor, dacă aceasta este în curs de derulare; constatarea caracterul ilicit al încălcării aduse, atunci când aceasta a încetat, dar efectul acesteia continuă să se producă.
Un caz special este reprezentat de consecințele exercitării dreptului la liberă exprimare, reglementat de noul Cod civil la art.70, ca o aplicație a art.30 – Libertatea de exprimare din Constituția României, republicată.
În acest caz, instanța poate dispune doar măsurile prevăzute de alin.1 lit. b și c, nu și cea de interzicere a săvârșirii faptei, în cazul iminenței acesteia.
În speță, fiind în situația încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanța poate dispune numai măsurile prevăzute la alin.1 lit. b și c astfel că în mod corect instanța a respins capătul de cerere privind „interzicerea săvârșirii faptei ilicite, întrucât aceasta este iminentă”, reglementată de art.253 alin.1 lit.a.
Totodată se reține că nu se putea aplica nici măsura reglementată de lit.b constând în încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă deoarece fapta pârâtei nu este încă în derulare.
Astfel, singura măsură pe care instanța putea să o ia și a și luat-o în mod concret în cauză este cea de la lit.c din articolul 253 cod civil, reprezentată de constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, precum și cea de obligare a pârâtei de a publica, pe cheltuiala sa, hotărârea de condamnare și acordarea de despăgubiri.
Nici al doilea motiv de apel vizând cuantumul daunelor materiale pentru prejudiciul moral nu este fondat.
Potrivit art.253 alin.4 din noul Cod Civil „persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat”.
În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate ca daune morale, nici sistemul legislativ romanesc și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret care să asigure o reparare deplină a acestora și, prin urmare, principiul reparării integrale a unui astfel de prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Prin urmare, întrucât atunci când se acordă despăgubiri morale nu se poate opera cu criterii de evaluare prestabilite, va trebui judecat în echitate, în acest sens statuând Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr.8801 din 28 octombrie 2009.
Tot în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a arătat că instanța sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. (a se vedea în acest sens Decizia nr._ din 17 decembrie 2009).
În termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată, victima să primească o satisfacție echitabila pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile sa nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.
În speța dedusă judecății, având în vedere că instanța a dispus pe lângă acordarea de despăgubiri și obligarea pârâtei de a publica pe cheltuiala sa, în ziarul „T. Ialomiței” hotărârea pronunțată în cauză, măsură de natură a da reclamantului o satisfacție de ordin moral susceptibilă de a înlocui valoarea de care a fost privat, tribunalul apreciază că suma de 5.000 lei acordată cu titlul de despăgubiri este de natură să răspundă atât funcției reparatorii/ compensatorii în privința persoanei prejudiciate, cât și celei coercitive/sancționatorii în privința persoanei sancționate pentru săvârșirea faptei cauzatoare de prejudiciu.
Așadar aprecierea instanței de fond asupra cuantumului despăgubirilor materiale acordate pentru prejudiciul moral este corectă.
Având în vedere că niciunul dintre motivele de apel nu sunt fondate și nu există nici un alt motiv de ordine publică ce poate fi invocat de instanța de apel din oficiu și care să ducă la anularea sau schimbarea sentinței apelate, pentru considerentele reținute tribunalul apreciază apelul ca fiind nefondat, urmând ca în baza art.480 alin.1 cod procedură civilă să îl respingă.
Văzând și dispozițiile art.634 alin.1 pct.4 cod procedură civilă,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În baza art.480 alin.1 cod procedură civilă respinge ca nefondat apelul declarat de către apelantul reclamant D. I., domiciliat în mun. Fetești, .. 11, jud. Ialomița, CNP_, împotriva sentinței civile nr.1499 din data de 11.06.2014 pronunțată de Judecătoria Slobozia.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 02.04.2015.
Președinte, L. M. | Judecător, R. M. I. | |
Grefier, M. I. |
Red./ Tehnored. I.R.M.
4 ex./11.05.2015
Jud. fond. A. A.
| ← Evacuare. Decizia nr. 1102/2015. Tribunalul IALOMIŢA | Nulitate/anulare act. Decizia nr. 791/2015. Tribunalul IALOMIŢA → |
|---|
