Actiune in raspundere contractuala. Decizia nr. 50/2016. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 50/2016 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 04-02-2016 în dosarul nr. 50/2016
Acesta nu este document finalizat
Cod ECLI ECLI:RO:TBIAS:2016:003._
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 50/2016
Ședința publică de la 04 Februarie 2016
Completul compus din:
PREȘEDINTE – D. I.
JUDECĂTOR – D. C.
JUDECĂTOR – T. DOINIȚA
GREFIER – I. G.
Pe rol fiind judecarea cauzei civile privind recursul declarat de Direcția G. Regionala A Finanțelor Publice Iași - Direcția Regională Pentru Accize Și Operațiuni Vamale Iași, Direcția G. Regionala A Finanțelor Publice Iași - Autoritatea Națională A Vămilor - Direcția Regională Pentru Accize Și Operațiuni Vamale Iași împotriva sentinței civile nr. 5142 din 15.04.2015 pronunțată de Judecătoria Iași, în contradictoriu cu intimatul I. T. Al Poliției De Frontieră Iași, având ca obiect acțiune în răspundere contractuala rejudecare.
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din 21 ianuarie 2016 susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, când, din lipsă de timp pentru deliberare, s-a amânat pronunțarea pentru 28 ianuarie 2016 și apoi pentru azi când,
INSTANȚA
Deliberând asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 6564 din 23.04.2013 Judecătoria Iași a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, privind facturile din perioada 16.08.2005 – 10.03.2010, ridicată de pârâtă, și respinsă ca fiind prescrisă acțiunea privind aceste facturi. S-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Iași privind facturile din 10.11.2012 și 07.12.2011, formulată în contradictoriu cu pârâtul I. T. al Poliției de Frontieră Iași.
În considerentele sentinței s-au reținut următoarele: „Părțile au încheiat contractul 21/16.05.2008, cu reclamanta în calitate de prestator și pârâtul în calitate de beneficiar, obiectul fiind constituit de accesul la o . utilități: energie electrică, combustibil, apă rece, salubritate. Ulterior, au fost încheiate acte adiționale nr.1-5, fiind prelungit până în 31.12.2010.
În data de 03.05.2005, s-a întocmit procesul-verbal de montare a contorilor de energie electrică și stabilire a consumului, confirmat de către M. L., reprezentant al pârâtului, indici cu care s-a pornit contorizarea la data respectivă, la locul de consum Imobil Poliție de Frontieră Sculeni. Conform reclamantei, acesta a fost temeiul pentru furnizarea utilităților către parât anterior încheierii contractului. Este adevărat că între părți au fost întocmite mai multe procese-verbale de stabilire a consumului de energie electrica activă în perioada respectivă.
La 12.01.2012, reclamanta i-a trimis pârâtului o somație în care a enumerat toate facturile (în număr de 36) pretins neachitate de către acesta din urmă (f.22-24). Pe aceste facturi a fost întemeiată și prezenta acțiune
În ceea ce privește primele 29 de facturi indicate acolo, toate emise pentru utilități (energie), instanța constată că acestea sunt din perioada 16.08.2005 – 02.09.2008.
Facturile de penalități menționate la pozițiile 30-31 (534 și 535 din 10.03.2010, depuse la filele 97-98) au fost emise în raport de facturile de utilități emise în perioadele 2005-2007 și 2008-2009.
În fine, facturile nr.1617 și 1625/10.11.2011 (pozițiile 32-33) au fost achitate prin O.P. nr.22/30.01.2012, iar facturile nr.1688 și 1689/07.12.2011 (pozițiile 34-35) au fost plătite cu OP 316/28.03.2012. Facturile menționate au fost depuse la filele 103, 105, 107, 109, iar ordinele de plată la filele 149 și 149.
În raport de această situație, instanța constată următoarele:
Potrivit dispozițiilor art.7 alin.1 din decretul 167/1958, data nașterii dreptului la acțiune este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție general de 3 ani, conform art.3. Conform acestui text, este prescris dreptul de a cere respectarea obligațiilor exigibile cu mai mult de trei ani înainte de introducerea cererii (13.11.2012)
Conform art.1 (alin.1 și 2), dreptul la acțiune, avînd un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, iar odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.
Cum nu a fost făcută dovada intervenirii vreunei cauze de suspendare sau întrerupere a prescripției, rezultă că este incident art.1 din același decret pentru cererea reclamantei în raport de facturile din perioada 16.08.2005 – 02.09.2008 (primele 29 de facturi indicate în notificarea reclamantei). În baza art.1 alin.2, prescripția este intervenită și pentru facturile de penalități.
În aceste condiții, nu se impune verificarea împrejurării dacă a existat sau nu un temei contractual valabil pentru emiterea lor înainte de convenția nr.21/2008 dintre părți.
În consecință, instanța va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, urmând să respingă parțial acțiunea pentru acest motiv.
În ceea ce privește ultimele patru facturi din tabel, având în vedere că obligația pârâtului a fost stinsă prin plată cu mai mult timp înainte de introducere acțiunii, instanța va respinge acțiunea ca neîntemeiată”.
Prin decizia civilă nr. 1176 din 30.06.2014 Tribunalul Iași a admis recursul declarat de Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Iași împotriva sentinței civile nr. 6564/23.04.2013 a Judecătoriei Iași, sentință pe care a casat-o în parte, în sensul că a fost menținută soluția primei instanțe privind admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 16.05._09. S-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 14.11._10. A fost trimisă cauza pentru rejudecarea în fond a cererii de pretenții pentru perioada 14.11._11.
În considerentele deciziei a fost reținute următoarele: „Reclamanta Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Iași a solicitat plata utilităților datorate conform facturilor emise pentru perioada 16.05.2005 – 31.12.2011 și plata penalităților pentru întârzierea în plată.
La data de 16.05.2008, părțile au încheiat contractul de prestări servicii având ca obiect furnizarea de utilități, respectiv energie electrică, combustibil utilizat pentru funcționarea centralei termice, apă și salubritate pentru obiectivul Biroul vamal Sculeni. Acest contract a fost prelungit prin acte adiționale până la data de 31.12.2011.
În contractul încheiat, la art. 6, se prevede că beneficiarul se obligă să plătească contravaloarea prestațiilor lunare efectuate în termenul stabilit, prin ordin de plată sau cu chitanță la casieria instituției.
Potrivit disp. art. 1 alin. 1 din D 167/1958, dreptul de acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege, iar termenul general de prescripție prevăzut de art. 6 este de 3 ani.
Acest termen începe să curgă, conform disp. art. 7 din D 167/1958, de la data când se naște dreptul la acțiune. În cazul în care un debitor este obligat la prestații periodice, ca în speță, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită.
Având în vedere contractul încheiat de părți, contract cu executare succesivă, față de data depunerii acțiunii introductive, 13.11.2012, pentru contravaloarea utilităților scadente în perioada 16.05.2005 – 13.11.2009, dreptul la acțiune este stins prin trecerea termenului de prescripție de 3 ani, același regim urmând să fie aplicat și penalităților.
În ceea ce privește obligațiile beneficiarului I. T. al Poliției de Frontieră Iași scadente în perioada 14.11.2009 – 10.03.2010, tribunalul reține că dreptul la acțiune n u este stins prin trecerea termenului de prescripție, urmând a respinge excepția prescripției pentru această perioadă.
Susținerea recurentei privind întreruperea termenului de prescripție ca urmare a notificărilor nr._/27.07.2010 și 993/12.01.2012 este neîntemeiată. Astfel, potrivit disp. art. 16 din D 167/1958, prescripția se întrerupe: prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, prin introducerea unei cereri de judecată, printr-un act începător de executare.
Faptul că reclamanta l-a notificat pe debitor cu privire la debitul pretins nu constituie, potrivit legii, un motiv de întrerupere a prescripției, acest caracter avându-l doar cererea de chemare în judecată.
Ca urmare a nepronunțării pe fond asupra cererii privind obligația de plată a utilităților și penalităților scadente în perioada 14.11.2009 – 10.03.2010, tribunalul reține că recursul este întemeiat motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, va trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria Iași.
Cu toate că în cererea principală prima instanță s-a pronunțat pe fond cu privire la facturile din 10.11.2012 și 07.12.2011, se reține că, în vederea asigurării unei judecăți unitare, se impune casarea în parte a sentinței civile pronunțate de Judecătoria Iași . În temeiul art. 312 alineatul 3 Cod procedură civilă, urmează să se admită recursul și să se trimită cauza pentru rejudecarea în fond a cererii reclamantei privind pretențiile scadente în perioada 14.11.2009 – 31.12.2011”.
În rejudecarea pe fond a cererii de chemare în judecată, raportat la limitele dispuse prin decizia de casare, s-a pronunțat sentința civilă nr. 5142/15.04.2015, Judecătoria Iași admițând excepția prescripției dreptului la acțiunea privind suma de 4424 lei, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. 533/10.03.2010, invocată de pârât și în consecință a fost respinsă ca prescrisă cererea reclamantei având ca obiect plata sumei de 4424 lei, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. 533/10.03.2010.
De asemenea, a fost respinsă ca fiind lipsită de obiect cererea reclamantului DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IAȘI - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Iași, formulată în contradictoriu cu pârâtul I. T. al Poliției de Frontieră Iași, pentru plata facturilor fiscale nr. 1617/10.11.2011, în valoare de 5844 lei, nr. 1625/10.11.2011, în valoare de 6793 lei, nr. 1688/07.12.2011, în valoare de 8932 lei și nr. 1689/07.12.2011, în valoare de 6793 lei.
Prin aceeași sentință a fost respinsă ca fiind neîntemeiată cererea reclamantei Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Iași, formulată în contradictoriu cu pârâtul I. T. al Poliției de Frontieră Iași pentru plata facturii fiscale nr. 534/10.03.2010.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
În ceea ce privește situația de fapt, instanța de fond a reținut că, între părți a fost încheiat contractul 21/16.05.2008, în baza căruia reclamanta în calitate de prestator și pârâtul în calitate de beneficiar, a constituit de accesul la o . utilități: energie electrică, combustibil, apă rece, salubritate. Ulterior, au fost încheiate acte adiționale nr.1-5, fiind contractul nr. 21/16.05.2008 prelungit până în 31.12.2010.
Se mai reține de asemenea că, la data de 03.05.2005, s-a întocmit procesul-verbal de montare a contorilor de energie electrică și stabilire a consumului, confirmat de către M. L., reprezentant al pârâtului, indici cu care s-a pornit contorizarea la data respectivă, la locul de consum Imobil Poliție de Frontieră Sculeni. Conform reclamantei, acesta a fost temeiul pentru furnizarea utilităților către pârât anterior încheierii contractului. Este adevărat că între părți au fost întocmite mai multe procese-verbale de stabilire a consumului de energie electrica activă în perioada respectivă.
Instanța de fond a mai reținut că, la 12.01.2012, reclamanta i-a trimis pârâtului o somație în care a enumerat toate facturile (în număr de 36) pretins neachitate de către acesta din urmă (fila 22-24).
Raportat la dispoziția instanței de control judiciar, instanța de fond a reținut că, din totalul celor 36 de facturi, care au făcut obiectul acțiunii inițiale, scadente în perioada 14.11.2009 – 10.03.2010 sunt facturile fiscale nr. 533/10.03.2010, reprezentând penalități pentru perioada 2005-2007, în valoare de 4424 lei, factura fiscală nr. 534/10.03.2010, reprezentând penalități 2008-2009, în valoare de 26.800 lei, factura fiscală nr. 1617/10.11.2011, reprezentând utilități (energie) noiembrie 2011, în valoare de 5844 lei, factura fiscală nr. 1625/10.11.2011, reprezentând utilități (energie) luna noiembrie 2011, în valoare de 6793 lei, factura fiscală nr. 1688/07.12.2011, reprezentând utilități (energie) luna decembrie 2011, în valoare de 8932 lei și factura fiscală nr. 1689/07.12.2011, reprezentând utilități (energie) luna decembrie 2011, în valoare de 6793 lei. Aceste facturi se regăsesc la pozițiile 30-35 din notificarea somație emisă de serviciul juridic al reclamantei la 12.01.2012 .
Așa cum a reținut și în primul ciclu procesual, facturile nr. 1617 și 1625/10.11.2011 (pozițiile 32-33) au fost achitate prin O.P. nr. 22/30.01.2012, iar facturile nr. 1688 și 1689/07.12.2011 (pozițiile 34-35) au fost plătite cu OP 316/28.03.2012. Facturile menționate au fost depuse la filele 103, 105, 107, 109, iar ordinele de plată la filele 149 și 149.
În acest context, instanța de fond a respins ca lipsită de obiect cererea reclamantului DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IAȘI - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Iași, formulată în contradictoriu cu pârâtul I. T. al Poliției de Frontieră Iași, pentru plata facturilor fiscale nr. 1617/10.11.2011, în valoare de 5844 lei, nr. 1625/10.11.2011, în valoare de 6793 lei, nr. 1688/07.12.2011, în valoare de 8932 lei și nr. 1689/07.12.2011, în valoare de 6793 lei.
În ce privește factura fiscale nr. 533/10.03.2010, prima instanță reține că aceasta reprezintă contravaloarea penalităților aferente perioadei 2005-2007, fiind calculate în baza art. 6 din contract.
Invocând dispozițiile art. 1 alin. 1 și ale art. 7 din Decretul 167/1958 și având în vedere contractul încheiat de părți, contract cu executare succesivă, față de data depunerii acțiunii introductive - 13.11.2012, pentru contravaloarea utilităților scadente în perioada 16.05.2005 – 13.11.2009, instanța de fond a constatat că, dreptul la acțiune este stins prin trecerea termenului de prescripție de 3 ani, același regim urmând să fie aplicat și penalităților.
Pentru aceste considerente, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiunea privind suma de 4424 lei, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. 533/10.03.2010, invocată de pârât și s-a respins ca prescrisă cererea reclamantei, având ca obiect plata sumei de 4424 lei, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. 533/10.03.2010.
Referitor la factura fiscală nr. 534/10.03.2010, s-a reținut că aceasta reprezintă contravaloarea penalităților aferente perioadei 2008-2009 și că, în ciuda faptului că s-a solicitat reclamantei să facă dovada înaintării către pârâtă a facturilor fiscale, pentru a putea determina scadența fiecărei facturi, în raport de dispozițiile contractuale, în lipsa acestor dovezi instanța nu a putut stabili scadența facturilor fiscale pentru achitarea cărora au fost calculate penalitățile înscrise în factura fiscală nr. 534/10.03.2010. Astfel instanța reține că suma solicitată de reclamantă cu titlu de penalități aferente perioadei 2008-2009 nu este certă, motiv pentru care s-a respins cererea reclamantei de obligarea a pârâtei la plata facturii fiscale nr. 534/10.03.2010, ca fiind neîntemeiată.
Față de dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă și de principiul disponibilității, s-a luat act că nu au fost solicitate, cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Iași – Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Iași, considerând-o netemeinică și nelegală pentru următoarele motive:
În motivarea recursului, după expunerea a situației de fapt și a soluției pronunțată de instanța de fond, reclamanta a arătat că hotărârea recurată este netemeinică în primul rând pentru că, prima instanță a ignorat existența facturilor reprezentând contravaloarea energiei electrice consumată de pârâtă, așa după cum s-a stabilit prin încheierea proceselor verbale de stabilire a consumurilor de energie electrică activă. În acest sens se arată că,facturile emise în anul 2007 și ele emise în anul 2008 au fost comunicate pârâtei iar aceasta le-a acceptat fără obiecțiuni.
Față de aceste considerente, reclamanta a susținut că, în speță, a operat întreruperea termenului de prescripție.
De asemenea, reclamanta a mai precizat că, în mod greșit a fost respinsă cererea sa referitoare la factura nr. 534/10.03.2010, întrucât din compararea datelor existente rezultă că efectuarea plăților s-a făcut mult peste termenul de 30 de zile stabilit în contract.
În final, reclamanta a solicitat respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune pentru suma de 4424 lei și obligarea pârâtei la plata acestei sume cât și la plata facturii fiscale nr. 534/10.03.2010.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pcpt. 7,8 și 9 Codului de procedură civilă, ale Decretului nr. 167/1958 și pe dispozițiile Codului civil.
Reclamanta a atașat declarației de recurs, în copii, înscrisuri.
Intimatul pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate ca fiind legală și temeinică arătând pe de o parte că, în mod corect a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune iar pe de altă parte că, suma solicitată în baza facturii fiscale nr. 534/10.03.2010 nu este certă, nefiind individualizate facturile de utilități la care se aplică penalitățile .
În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, dispozițiile legale aplicabile în cauză, sentința primei instanțe prin prisma motivelor de recurs, dar și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 3041 Cod procedură civilă din 1865, tribunalul va reține că recursul este întemeiat, în limitele și pentru următoarele considerente:
Așa după cum a reținut și prima instanță, între părți a fost încheiat contractul 21/16.05.2008, în baza căruia reclamanta în calitate de prestator și pârâtul în calitate de beneficiar, a constituit de accesul la o . utilități: energie electrică, combustibil, apă rece, salubritate. Ulterior, au fost încheiate acte adiționale nr.1-5, fiind contractul nr. 21/16.05.2008 prelungit până în 31.12.2010.
In cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 36 Cod comercial ( în la data încheierii contractului - 16.05.2008) prevede că, « contractul este perfect de îndata ce cealaltă parte a întreprins executarea lui, ».
De asemenea, potrivit art.969 cod civil din 1864 ( în vigoare pe durata existenței contractului - 08.12.2008 – 7 decembrie 2009), convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante iar potrivit art. 1073 din același act normativ, creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exacta a obligației, in caz contrar având dreptul la dezdăunare.
Așa după cum rezultă din dispozițiile legale redate anterior, în virtutea principiului forței obligatorii a contractului, cocontractantul este răspunzător pentru prejudiciile produse celeilalte părți prin neexecutarea sau executarea parțială ori defectuoasă a contractului. Acest text de lege a consacrat principiul forței obligatorii a contractului între părți, având rolul primar de a explica și ordona raportul juridic născut între părți ca urmare a încheierii contractului, pentru ca apoi să se poată impune ca realitate obiectivă terților, prin intermediul opozabilității efectelor contractului. rincipala semnificație a principiului forței obligatorii a contractului este aceea că părțile sunt obligate să execute întocmai toate prestațiile la care s-au îndatorat prin contract. Executarea trebuie să aibă loc la termenele și în condițiile stabilite. Creditorul are dreptul să utilizeze toate mijloacele juridice oferite de lege pentru a obține executarea în natură a prestațiilor ce i se datorează de către debitor.
În literature de specialitate, răspunderea civilă contractuală este definite ca fiind obligația debitorului de a repara pecuniar prejudicial cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligațiilor năcute dintr-un contract valabil încheiat.
Domeniul răspunderii contractuale este limitat la ceea ce părțile s-au obligat. În consecință, partea contractantă va răspunde numai pentru prejudiciul cauzat și care a fot prevăzut sau previzibil în momentul încheierii contractului.
Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, prin prisma dispozițiilor legale redate mai sus, instanța de control judiciar reține că recursul este fondat, sentința instanței de fond fiind parțial legală și temeinică.
În primul rând, este de remarcat că, motivul de recurs ce privește soluția dată excepției prescripției dreptului la acțiune este nefondat.
Așa după cum a reținut și instanța de fond, factura fiscale nr. 533/10.03.2010, reprezintă contravaloarea penalităților aferente perioadei 2005-2007, fiind calculate în baza art. 6 din contract. Or, așa după cum se reține cu în decizia civilă nr. 1176/30.06.2014 Tribunalul Iași, pentru contravaloarea utilităților scadente în perioada 16.05.2005 – 13.11.2009, dreptul la acțiune este stins prin trecerea termenului de prescripție de 3 ani, același regim urmând să fie aplicat și penalităților.
Contrar susținerilor recurentei, acceptarea la plată a facturilor nu are drept consecință întreruperea termenului de prescripție în primul rând pentru că, recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, în conformitate cu art.16 alin.1 lit.a din Decretul nr.167/1958, are ca efect întreruperea, numai în situația în care recunoașterea a intervenit în cursul termenului de prescripție. Numai într-o astfel de situație, recunoașterea are ca efect întreruperea termenului de prescripție deoarece, o recunoaștere ulterioară, manifestată după împlinirea acestui termen nu își mai poate produce efectul întreruptiv tocmai datorită epuizării acestuia.
Contrar susținerilor recurentei, pentru a avea caracter întrerupător al prescripției, recunoașterea trebuie să fie exprimată înăuntrul termenului de prescripție și nu ulterior când acest termen este împlinit iar prescripția și-a produs efectul juridic. Astfel, plățile conform înscrisurilor depuse în apel, comunicarea facturilor din 2007 și 2008 s-a efectuat în anul 2012 când era împlinit termenul de prescripție.
În orice caz, așa după cum s-a arătat mai sus, excepția prescripției a fost soluționată în mod definitiv prin decizia civilă nr. 1176/30.06.2014 Tribunalul Iași.
În schimb, critica referitoare la soluția dată cererii privitoare la factura nr. 534/10.03.2010 este întemeiată.
Așa după cum rezultă din calculul penalităților depus în primul ciclu procesual și necontestat de către pârât, factura nr. 534/10.03.2010 (fila 98 dosar fond) cuprinde și penalități calculate la sumele achitate cu întârziere în baza facturilor fiscale nr. 306 din 27.11.2009, nr. 307 din 30.11.2009, nr. 399 din 10.12.2009 și nr. 400 din 10.12.2009 ( fila 102 dosar fond, precum și actele depuse la filele 152, 156, 158 dosar fond)) – sume ce prevăd o perioadă ulterioară datei de 14.11.2009 raportat la decizia de casare. Astfel, din calculul defalcat prezentat de către recurenta reclamantă (filele 99-102 dosar fond, calcul ce nu este contestat) rezultă că, pentru achitarea cu întârziere a acestor patru facturi, pârâtului i s-au calculat penalități în cuantum de 589 lei (217+ 24+32+316).
Tribunalul reține de asemenea că, pârâtul intimat nu a contestat modalitatea de calcul a penalităților, susținerile sale privind suma globală solicitată de către reclamantă prin raportare la excepția prescripției.
Nu în ultimul rând, instanța de control judiciar reține faptul că, modalitatea de calcul expusă de către recurenta reclamantă, respectă prevederile art. 3 alin 5 din contractul nr. 21 din 16.05.2008.
Față de aceste considerente, văzând dispozițiile art. 3041 Cod procedură civilă din 1865, instanța va admite recursul declarat de reclamanta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Iași – Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Iași împotriva sentinței civile nr. 5142/15.04.2015 pronunțată de Judecătoria Iași, sentință pe care o va modifica în parte, în sensul că, va admite în parte acțiunea formulată de reclamanta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Iași – Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Iași în contradictoriu cu pârâtul I. T. al Poliției de Frontieră Iași și va obliga pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 589 lei cu titlu de penalități de întârziere aferente perioadei 14.11._10, reprezentând contravaloare factură fiscală nr. 534 din 10.03.2010.
De asemenea, se va menține restul dispozițiilor ce nu contravin prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Iași – Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Iași împotriva sentinței civile nr. 5142/15.04.2015 pronunțată de Judecătoria Iași, sentință pe care o modifică în parte, în sensul că:
Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Iași – Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Iași în contradictoriu cu pârâtul I. T. al Poliției de Frontieră Iași.
Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 589 lei cu titlu de penalități de întârziere aferente perioadei 14.11._10, reprezentând contravaloare factură fiscală nr. 534 din 10.03.2010.
Menține restul dispozițiilor ce nu contravin prezentei decizii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 04.02.2016.
Președinte, I. D. | Judecător, C. D. | Judecător, Doinița T. |
Grefier, G. I. |
RED/TEHNORED – D.I./D.I.
2 EX – 11.02.2016
JUD. FOND – M. N.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 33/2016. Tribunalul IAŞI | Actiune in raspundere contractuala. Decizia nr. 109/2016.... → |
|---|
