Contestaţie la executare. Decizia nr. 1471/2013. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1471/2013 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 07-06-2013 în dosarul nr. 1471/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
T. IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I C.
Ședința publică din 07 Iunie 2013
Președinte - M. D.
Judecător – C. M.
Judecător – C. A. M.
Grefier – M. Getuța
Decizia civilă Nr. 1471
Pe rol fiind judecarea cauzei civile privind recursurile declarate de recurenți T. IAȘI și C. DE A. IAȘI, împotriva sentinței civile nr._ din 20.09.2012 pronunțată de J. Iași în dosarul nr._ ,intimate M. I.,ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR P. A M. IAȘI -T. M. IAȘI, având ca obiect contestație la executare suspendare executare silită.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsă părțile
Procedură legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință,
Întrucât s-a solicitat judecata cauzei în lipsa părților conform dispozițiilor art.242 C., constată recursul în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
TRIBUNALUL
Asupra recursului civil de față:
Prin sentința civilă nr._/31.08.2012 J. Iași dispune:
„Admite în parte contestația la executare formulată de contestatoarele C. de A. Iași și T. Iași în contradictoriu cu intimata M. I., cu domiciliul ales la Cabinet de Avocat I. I., Iași, ..13, . și terțul poprit Administrația Finanțelor P. a M. Iași -T. M. Iași.
Anulează în parte actele de executare întocmite în dosarul 132/2012 al B. T. V. B. în sensul că reduce onorariul executorului la 750 RON.”
Pentru a se pronunța în acest sens instanța de fond reține următoarele:
În dosarul de executare silită nr.132/2012 al B. T. B. a început executarea silită împotriva celor două contestatoare și a debitorului Ministerul Justiției la solicitarea creditoarei M. I. în baza titlurilor executorii sent.civ nr. 1643/23.10.2009 și 1681/28.10.2009. La 02.04.2012 a fost întocmit procesul verbal de stabilire a cheltuielilor de executare pentru suma de 1557,9 lei și au fost emise adresele de înființare a popririi către terțul poprit T. Iași pentru_ lei și cheltuieli de executare.
Față de motivele de nulitate invocate de contestatoare, instanța este chemată să verifice situația de fapt și de drept de la data declanșării executării silite.
I.Cu privire la aplicarea în speță a OUG nr. 71/17.06.2009 publicată în Monitorul Oficial din 18.06.2009, instanța reține că aceasta se referă la plata unor sume prevazute in titluri executorii avand ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, fiind aplicabilă în speță.
Potrivit acestui act normativ, având în vedere dificultãțile întâmpinate pânã în prezent în ceea ce privește executarea hotãrârilor judecãtorești
având ca obiect drepturi de naturã salarialã stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, influența substanțialã asupra bugetului de stat pe anul 2009 pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrãrii în vigoare a prezentei ordonanțe de urgențã,
necesitatea instituirii unor reglementãri speciale, cu aplicabilitate limitatã în timp, privind executarea silitã a hotãrârilor judecãtorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar,
ținând seama de faptul cã nepromovarea prezentei ordonanțe de urgențã ar avea drept consecințã imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar,
în considerarea faptului cã aceste elemente vizeazã interesul general public și constituie situații de urgențã și extraordinare a cãror reglementare nu poate fi amânatã,
în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituția României, plata sumelor prevãzute prin hotãrâri judecãtorești având ca obiect acordarea unor drepturi de naturã salarialã stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii pânã la data de 31 decembrie 2009, se va realiza dupã o procedurã de executare care începe astfel:
a) în anul 2010 se plãtește 34% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2011 se plãtește 33% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2012 se plãtește 33% din valoarea titlului executoriu.
(2) În cursul termenului prevãzut la alin. (1) orice cerere de executare silitã se suspendã de drept.
Ulterior respectiva eșalonare a suferit amendări succesive, în sensul extinderii sale, forma în vigoare la data declanșării prezentei executări silite fiind:
a) în anul 2012 se plãtește 5% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2013 se plãtește 10% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2014 se plãtește 25% din valoarea titlului executoriu;
d) în anul 2015 se plãtește 25% din valoarea titlului executoriu;
e) în anul 2016 se plãtește 35% din valoarea titlului executoriu.
Prin decizia de respingere a cererii de recurs în interesul legii nr.1/16.01.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut raportat la decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011 a Curții Consituționale (prin care s-a respins obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii de aprobare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009) că instanța constituțională a realizat o verificare a prevederilor respective atât din punctul de vedere al compatibilității cu Legea fundamentală (în raport cu criticile formulate), cât și sub aspectul compatibilității cu Convenția europeană a drepturilor omului. Înalta Curte, raportat la limitele sesizării Curții Constituționale, consideră că instanța constituțională statuează asupra aptitudinii normei juridice de a respecta in abstracto dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, fără a putea stabili efectele acelei norme pentru fiecare individ sau subiect de drept în parte, atât timp cât acesta este atributul exclusiv al instanțelor judecătorești ce soluționează litigii între destinatari precis determinați ai normei respective, instanțele fiind singurele în măsură să cuantifice in concreto efectele aplicării normei la situația de fapt a speței.
Este de precizat că nimic nu se opune ca însăși C. Constituțională să participe la asigurarea eficienței mecanismului convențional (sens în care trebuie menționată Cauza D. P. împotriva României din 26 aprilie 2007, paragrafele 99-104), dar aceasta nu înseamnă că odată ce a procedat astfel instanțele sunt degrevate de a evalua ele însele efectele concrete ale unei norme juridice (confirmate ca fiind constituționale) asupra părților cauzelor pe care le soluționează, părți care invocă încălcări ale drepturilor lor fundamentale prevăzute și garantate de Convenția europeană a drepturilor omului. Pe de altă parte, Înalta Curte reține că în sistemul de drept românesc nu există nicio prevedere legală expresă care să atribuie Curții Constituționale exclusivitatea unui control de convenționalitate, după cum nimic nu validează punctul de vedere potrivit căruia, odată ce C. Constituțională a confirmat aptitudinea abstractă a unei legi de a fi compatibilă cu Convenția, instanțele de drept comun nu ar mai fi îndreptățite să analizeze nemijlocit convenționalitatea acelei norme și a efectelor ei concrete asupra părților cauzei din litigiile cu care sunt sesizate, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe.
În consecință, față de cele anterior expuse, Înalta Curte reține că deciziile și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt obligatorii în ceea ce privește constatările conformității sau neconformității atât cu Constituția, cât și cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Însă, dacă instanța de contencios constituțional a constatat convenționalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una în abstract (dat fiind caracterul de control obiectiv al legii exercitat de C. Constituțională), iar aceasta nu împiedică instanțele de drept comun să evalueze în concret, în fiecare cauză în parte, în raport cu datele fiecărei spețe, dacă aplicarea aceleiași norme nu antrenează pentru reclamant consecințe incompatibile cu Convenția, protocoalele ei adiționale sau cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.(…)
În ceea ce privește soluționarea diferită a problemei de drept supuse examinării în cauză, Înalta Curte constată că aceasta are următoarele două surse:
1. neanalizarea de către instanțe a compatibilității normelor prevăzute la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare, cu dispozițiile Convenției și aplicarea exclusivă a dreptului intern, în sens restrictiv;
2. preluarea necritică a constatării compatibilității în discuție cu normele convenționale, conform statuărilor din deciziile Curții Constituționale prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009.
Soluționarea acestor chestiuni incidentale în cadrul pricinilor cu care instanțele au fost învestite (contestații la executare formulate fie de instituțiile bugetare împotriva actelor de executare, fie de creditori împotriva refuzului executorilor judecătorești de a începe sau de a continua executarea silită ori cereri de validare a popririi pentru executarea titlurilor executorii), în oricare dintre cele două variante anterior expuse s-a realizat greșit, potrivit celor ce succedă.
1. Cererile deduse judecății, de natura celor menționate, în mod indubitabil implică incidența dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, amânarea, eșalonarea plăților și suspendarea de drept a procedurii de executare silită, fiind incidente la executare, de natură a temporiza demersurile creditorilor (prin ipoteză, personal din sectorul bugetar) ce se află în posesia unui titlu executoriu având ca obiect acordarea de drepturi salariale.
Supremația legii este un principiu fundamental într-un stat de drept, iar aplicarea corectă de către instanța de judecată a normelor juridice ce constituie sediul materiei pentru pricina cu care este învestită reprezintă garanții ale procesului echitabil; aceste reguli fundamentale ale unei societăți democratice sunt inserate și în Constituția României, republicată, prin dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) și (2) și art. 21 alin. (2) și (3). Totodată, așa cum s-a arătat, dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului constituie parte a dreptului intern, astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din Constituția României, republicată, iar preeminența acestora este reglementată prin prevederile art. 20 alin. (2) din Legea fundamentală, în cazul în care există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, având prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Or, procedura de executare a unei hotărâri judecătorești reprezintă parte a procesului civil, astfel că instanțele erau ținute a observa că și în privința acesteia sunt antrenate toate garanțiile prevăzute la art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului. (…)
În consecință, era necesar ca instanțele naționale, în soluționarea cauzelor cu care au fost învestite, să evalueze și compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 (modificată și completată) cu normele Convenției europene a drepturilor omului, respectiv art. 6 paragraf 1, date fiind dispozițiile art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția a României, republicată, întrucât prin normele interne în discuție se amână, se eșalonează și se suspendă executarea unor titluri executorii, cele trei efecte fiind cumulative. (…)
2. A doua sursă a practicii divergente este aceea a preluării necritice a constatării compatibilității dispozițiilor în discuție cu normele convenționale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, conform statuărilor din deciziile Curții Constituționale prin care excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 au fost respinse.
Așa cum s-a arătat în cele anterior expuse, faptul că instanța de contencios constituțional a participat la asigurarea eficienței mecanismului convențional nu înseamnă că instanțele sunt degrevate de evaluarea efectelor concrete ale unei norme juridice (confirmate ca fiind constituționale) asupra părților din cauzele pe care le soluționează.
În cazul de față, C. Constituțională a constatat deja compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 atât cu exigențele art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, cât și cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. După cum s-a arătat, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, s-a examinat și obiecția de neconstituționalitate a legii prin care a fost aprobată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009. S-au analizat astfel și modificările aduse acestei ordonanțe, prin legea de aprobare prelungindu-se până în anul 2016 termenele tranșelor pentru achitarea acestor creanțe, după cum s-a și diminuat semnificativ procentul acestor tranșe.
Este relevant faptul că, în contextul examinării criticilor de neconstituționalitate referitoare la încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, în decizia menționată C. Constituțională însăși a reținut că "termenul rezonabil, date fiind determinările impuse de art. 135 alin. (1) lit. b) din Constituție, este un concept esențialmente variabil și aprecierea sa se face în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamanților și de cel al autorităților competente, precum și de miza litigiului pentru părțile în cauză" (…)Referitor la același concept, instanța constituțională a reținut în continuare că termenul rezonabil "trebuie privit atât din perspectiva cetățeanului, creditor, cât și din cea a statului, debitor", concluzionându-se că trebuie să existe un just echilibru între interesele ambelor părți.
Și în ceea ce privește compatibilitatea dintre Legea de aprobare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, C. Constituțională a recunoscut că, așa după cum C. Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în mod constant, despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă și executorie constituie un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și a statuat că "reglementarea criticată nu consacră o privare de proprietate, ci mai degrabă o ingerință în privința dreptului persoanelor fizice la respectarea bunurilor lor". Or, pentru ca restrângerea menționată să poată fi justificată, trebuie întrunite cumulativ cerințele expres prevăzute de art. 53 alin. (1) și (2) din Constituția României, republicată, dar și principiile (în accepțiunea de reguli de drept) ce se desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Așadar, controlul obiectiv, in abstracto, realizat de C. Constituțională în ceea ce privește convenționalitatea normelor în discuție nu exclude posibilitatea instanțelor judecătorești de drept comun de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de compatibilitate a respectivelor dispoziții cu cele ale Convenției, în raport cu situația particulară fiecărei spețe, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu, tocmai pentru a se verifica in concreto păstrarea justului echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților.
În acest sens, este util a se observa că, dacă se are în vedere că un titlu executoriu este posibil să fi fost obținut cu 3 ani înainte de anul 2009 (pentru a nu fi prescrisă executarea, conform art. 6 din Decretul nr. 167/1958, act normativ în vigoare la data constituirii titlurilor), s-ar putea ajunge și la situația în care executarea integrală a unei creanțe stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă ar avea loc în decursul a 10 ani (2006-2016), marjă obiectivă în care s-ar înscrie multitudinea situațiilor de fapt ale fiecărei spețe (marjă subiectivă). (…)
De aceea, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că numai pe baza evaluării nemijlocite, directe, de către instanțe, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe, se poate stabili compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2010, cu dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului și cu jurisprudența Curții de la Strasbourg, însă analiza în concret a acestei compatibilități nu poate fi realizată pe calea recursului în interesul legii, întrucât ar exceda obiectului acestuia și competențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul în interesul legii nefiind un recurs național în convenționalitate.
În aplicarea acestei decizii a ICCJ nr.1/2012, instanța învestită cu prezenta contestație la executare reține că în jurisprudența sa C. Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în mod repetat faptul că dreptul de acces la justiție, garantat de articolul 6 din CEDO semnifică nu doar posibilitatea oferită persoanelor interesate de a se adresa unui organ jurisdicțional, ci și dreptul de a cere executarea hotărârii astfel obținute. În absența executării măsurii dispuse ca urmare a procedurii jurisdicționale declanșate, în opinia Curții, dreptul de acces la instanță ar fi unul teoretic și iluzoriu. După cum se reține chiar în cuprinsul decizie nr.2/2012, cu referire la cauza Ruianu împotriva României din 17 iunie 2003, C. reamintește că dreptul la justiție garantat de art. 6 protejează în egală măsură și punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminența dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia dintre părți. Prin urmare, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp. Pe de altă parte, în cauza S. împotriva României din 25 septembrie 2005, C. arată că neconformarea autorităților cu o hotărâre definitivă într-un termen rezonabil poate duce la o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenție, mai ales atunci când obligația de executare a hotărârii în cauză aparține unei autorități administrative
Totuși, având în vedere că prin natura sa, dreptul de acces la instanță nu are caracter absolut ci impune o reglementare din partea statului, C. a statuat că limitările sale sunt conforme garanțiilor Convenției în măsura în care sunt prevăzute de lege, urmăresc un scop legitim și sunt proporționale cu acesta.
Totodată, o creanță recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definitivă reprezintă un „bun” în articolului 1 din Protocol adițional nr.1 la Convenție astfel că orice restricție impusă cu privire la executare este justificată în măsura în care este stabilită prin lege pentru o de o cauză de utilitate publică și respectă principiile generale ale dreptului internațional.
Prin Recomandarea (2003)16, Comitetul Miniștrilor din cadrul Consiliului Europei a stabilit o . principii directoare în vederea punerii în executare a deciziilor administrative și judecătorești în domeniul dreptului administrativ. În partea sa referitoare la executarea de către autorități a obligațiilor la care au fost condamnate ca urmare a acestor decizii, Comitetul Miniștrilor invită statele membre să asigure la nivel național un sistem în care autoritățile să fie în măsură să execute într-un termen rezonabil hotărârile pronunțate iar, în caz de neexecutare, o procedură adecvată trebuie prevăzută pentru a obține executarea deciziei, în principal prin prevederea posibilității popririi sau amendării debitorului.
Prin Rezoluția 1787 (2011), Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a invitat România să trateze cu prioritate problema neexecutării hotărârilor judecătorești, reținând așadar această chestiune ca fiind una din deficiențele naționale majore și sistemice, aspect dovedit de numărul mare de hotărâri de condamnare pronunțate de C. Europeană în această materie.
În speță, în lumina celor de mai sus, instanța reține că restricțiile impuse executării titlului executoriu ( amânarea, eșalonarea plății, suspendarea de drept a executării) sunt stabilite prin lege în sens larg ( OUG nr.71/2009) și urmăresc un scop legitim, de utilitate publică, explicitat la începutului actului normativ și invocat de intimată în considerarea perpetuării stării de criză economico –financiară la nivel național și european. motiv invocat de regulă de autoritățile statului pentru a justifica una din cele două forme de limitare a dreptului de proprietate, C. a statuat că aceasta impune o analiză prealabilă politică, economică și socială, ceea ce o determină să considere că autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate pentru a o defini și a-i da eficiență. Astfel, C. respectă maniera în care autoritățile naționale concep imperativele de „utilitate publică”, cu excepția situației în care decizia acestora apare ca fiind lipsită de orice bază rezonabilă, ipoteză care nu este incidentă în speță.
Cu privire la proporționalitatea dintre restricțiile impusă executării și scopul legitim urmărit, instanța trebuie să se examineze în ce măsură creditorii intimați nu suferă o sarcină exorbitantă în raport cu beneficiul public urmărit, ținând cont că, de principiu, este inoportun ca o persoană care a obținut o creanță împotriva statului, în urma unei proceduri judiciare, să fie nevoită să inițieze o procedură execuțională distinctă pentru satisfacerea dreptului său. Spre deosebire de situația hotărârilor judecătorești care stabilesc obligații între particulari, în care statul are obligația doar de a pune la dispoziția creditorului un mecanism legislativ eficient și apt să permită realizarea creanței (cauza Ruianu împotriva României), în cazul titlurilor pronunțate împotriva autorităților publice, statul are o obligație de rezultat de a duce la îndeplinire, din oficiu, dispoziția instanței (cauzele Ș. împotriva României și S. împotriva României). În măsura în care se admite ca statul să intervină într-o procedură execuțională, potrivit Curții, o astfel de intervenție nu poate avea drept consecință nici împiedicarea, nici invalidarea și nici întârzierea nejustificată și excesivă a executării. O eventuală suspendare a executării unei decizii judecătorești pentru timpul strict necesar găsirii unei soluții satisfăcătoare problemelor de ordine publică, se poate justifica în circumstanțe excepționale. Limitările impuse de stat nu trebuie să fie de natură a leza însăși substanța dreptului garantat de Convenția Europeană. În esență, din perspectiva Convenției, statul trebuie să facă dovada caracterului excepțional al limitărilor drepturilor anterior indicate, a interesul public imperios a fi protejat, precum și a depunerii tuturor diligențelor pentru a nu îngreuna excesiv situația titularilor drepturilor în cauză.
Instanța reține că în speță este vorba despre sentințe judecătorească devenite executorii în sarcina debitoarelor la data de 23.10.2009 și 28.10.2009, la 4 luni după . OUG nr.71/2009, care în forma inițială care prevedea plata a 34% din debit în 2010. Nici o plată nu a fost efectuată până la data declanșării executării silite ci prima plată, reprezentând o primă tranșă de 1,25 % a fost efectuată la 24.04.2012, deși potrivit OUG nr.71/2009 în forma inițială ar fi trebuit achitate procentele din debit de 34% în 2010 și 33% în 2011. Creditoarea a declanșat executarea silită în ianuarie 2012, la aproximativ 30 de luni după momentul la care au intervenit sentințele executorii.
În condițiile în care este vorba despre drepturi de natură salarială aferente unei perioade de timp care începe cu ianuarie 2008, a accepta aplicarea în speță a eșalonării date de OUG nr. 71/2009 în forma actuală ( potrivit căreia în 2012 intimații ar urma să primească un procent de numai 5% din creanță, iar diferența în continuare eșalonat, procentul cel mai mare de 35% urmând a fi primit în ultima tranșă, în 2016), cu consecința anulării executării silite declanșate de intimați, ar echivala cu o ingerință disproporționată în drepturile intimaților, incompatibilă cu exigențele art.6 din Convenție și art. 1 din Protocolul adițional nr.1. În consecință în lumina art. 20 din Constituție și a deciziei ICCJ în recursul legii nr.2/2012 instanța nu va da eficiență respectivului act normativ.
II. Nu era obligația creditoarei sau a executorului judecătoresc de a face referiri în cuprinsul adresei de înființare a popririi la prevederile OG nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilit prin titluri executorii ci T. terț poprit și instituțiile debitoare urmau a face verificările impuse de acest act normativ și Ordinul Ministerului Finanțelor P. nr. 2336/2011 pentru aprobarea procedurii de punere in aplicare a titlurilor executorii in baza carora se solicita infiintarea popririi conturilor autoritatilor si institutiilor publice deschise la nivelul unitatilor Trezoreriei Statului și a stabili în consecință sumele susceptibile a fi poprite. Se constată că art.2 din OG nr.22/2002 nu recunoaște a priori un termen de 6 luni în favoarea debitoarelor, în sensul că creditorul nu s-ar putea adresa executorului pentru declanșarea executarea silită de îndată ce sunt îndeplinite condițiile impuse de Codul de procedură civilă, ci după primirea somației poate fi recunoscut acest termen și numai în situația în care executarea de bună voie stabilită ca regulă de art.1 nu începe din lipsă de fonduri. În speță primul act de executare a fost poprirea, care potrivit art. 454 C.proc.civ se înființează fără poprire, și nu au mai fost întocmite ulterior alte acte de executare prin care să fi fost încălcat acest termen.
III. Referitor la modul de calcul al sumei de_ lei, executorul a avut în vedere tabelul aflat la fila 87 dosar ( înaintat de executor după pronunțarea încheierii de suspendare a executării), care nu a fost contestat de debitoare.
IV. Cu privire la cheltuielile de executare se mențin considerentele de mai sus privind OUG nr.71/2009 în sensul legitimității executări silite. În privința onorariului executorului, instanța reține că acesta a fost stabilit la nivelul maxim de 10 % impus de art.37 din Legea nr.188/2000) însă este întemeiată critica debitoarelor. În condițiile în care singurele acte de executare întocmite sunt procesul verbal de stabilire a cheltuielilor de executare și adresele de înființare a popririi, prin calitatea debitoarelor instituții publice este puțin probabilă declanșarea altor forme de executare( de ex.urmărire silită a bunurilor) și este de notorietate la nivelul instanței că același executor a emis adrese de poprire către aceleași instituții în dosare de executare asemănătoare ( privind titluri executorii ale personalului auxiliar al instanțelor din raza Tribunalului Iași- a se vedea dosarul de executare 132/2012) se impune cenzurarea acestui onorariu. Această operațiune este menită să pună în acord onorariul cu activitatea reală a executorului și să evite ca, pe această cale, creditoarea și executorul să realizeze un câștig nejustificat în dauna unor instituții publice. În drept instanța are în vedere art. 274 C.proc.civ, ținând cont de împrejurarea că executarea silită este parte a procesului civil în sens larg și jurisprudența CEDO în sensul că pot fi acordate cu titlul de cheltuieli legate de procedură numai acele sume care reprezintă cheltuieli reale, necesare și rezonabile (hotărârea C. c. Romania din 26.05.2005, paragraf 43). În consecință, ținând cont și de onorariile minimale stabilite prin art.37 din Legea nr.188/2000, instanța va dispune reducerea onorariului executorului la suma de 750 RON cu mențiunea că, în ipoteza în care în viitor executarea va impune totuși noi cheltuieli, executorul are posibilitatea de a întocmi un proces verbal suplimentar de cheltuieli în privința onorariului cuvenit cu aplicarea corespunzătoare a art. 371 ind.7 C.proc.civ. În privința onorariului de avocat instanța reține că acesta este în cuantum de 300 RON și că, raportat la valoarea creanței și criteriile menționate, nu se justifică a fi cenzurat.
În consecință instanța va admite în parte contestația la executare, exclusiv în privința onorariului executorului.
Împotriva acestei sentințe civile au declarat recurs recurenții T. Iași și C. de A. Iași, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurentul T. Iași a susținut în motivarea recursului faptul că sentința recurată este nemotivată în raport de motivele pentru care s-a formulat contestația la executare, instanța de fond neanalizând nici unul dintre motivele invocate în contestație. Singurele referiri din considerentele sentinței recurate vizează decizia nr. 1/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără însă ca analiza instanței de fond să vizeze în concret aspectele de nelegalitate ale actelor de executare, respectiv ale executării silite însăși.
Mai invocă recurentul faptul că hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cele existente fiind străine de apărările invocate pe calea contestației la executare. Disp. art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă obligă instanța de fond la argumentarea soluției pronunțate, prin prezentarea argumentelor pe care le-a considerat pertinente și operante în cauză cu motivarea înlăturării argumentelor invocate de părți. Or, în speță, susține recurentul că instanța de fond nu a înlăturat apărările și susținerile formulate, considerentele sentinței recurate nu vizează nici unul din motivele de nelegalitate ale actelor de executare silită contestate și ale executării silite însăși, invocate. Referirile instanței de fond la forța supralegislativă a tratatelor internaționale în materia drepturilor omului, prioritare față de dreptul intern, incidența deciziei nr. 1/2012 a ÎCCJ și a jurisprudenței CEDO în materia executării silite declanșate împotriva statului nu au legătură cu prezenta cauză. De altfel, legalitatea (nulitatea) unui act de executare se stabilește prin raportare la dispozițiile de drept intern și nu prin raportare la tratate sau convenții internaționale.
Recurentul mai susține faptul că hotărârea recurată este lipsită de temei legal, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii. În acest sens, invocă recurentul decizia de inadmisibilitate pronunțată de CEDO la data de 04.09.2012 în cauza D. și alții împotriva României (cererea nr._/2008), prin care s-a reținut că sistemul eșalonării plăților și perioada eșalonării nu încalcă art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul 1 adițional. În consecință, instanța de fond a făcut o greșită analiză a dispozițiilor legale incidente, inclusiv cele prevăzute în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în Protocolul 1 la Convenție, respectiv jurisprudența indicată în considerente.
De asemenea, recurentul a reiterat motivele expuse în cuprinsul contestației la executare și a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței recurate în sensul admiterii contestației la executare.
În dovedirea recursului, recurentul T. Iași a solicitat proba cu înscrisuri.
Recurenta C. de A. Iași a susținut în motivarea recursului faptul că sentința instanței de fond a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii în condițiile în care instanța a înlăturat de la aplicare disp. O.U.G. nr. 71/2009. Mai susține recurenta că prin O.U.G. nr. 71/2009 nu se contestă existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la CEDO, că nu se neagă existența și întinderea despăgubirilor constatate prin hotărâri judecătorești și nu se refuză punerea în aplicare a acestora, măsura reeșalonării neafectând substanța dreptului de proprietate, ci fiind doar o modalitate de executare a unor titluri executorii, neinterzisă de CEDO și compatibilă cu dispozițiile constituționale, după cum a statuat și C. Constituțională prin decizia nr. 188/2010 sau decizia nr. 1533/2011.
Recurenta a invocat și decizia de inadmisibilitate a CEDO pronunțată în cauza D. și alții c. României, concluzionând că eronat J. Iași a reținut că O.U.G. nr. 71/2009 este contrară CEDO. De asemenea, s-a precizat de către recurentă că au fost nesocotite și dispozițiile speciale în materie de executare silită aplicabile instituțiilor publice debitoare, respectiv O.G. nr. 22/2002, C. de A. Iași, ordonator terțiar de credite, nedispunând de sumele necesare executării, iar executarea silită fiind demarată direct, fără respectarea termenului de 6 luni impus de O.G. nr. 22/2002.
Recurenta mai susține faptul că adresa de înființare a popririi este lovită de nulitate absolută întrucât în conținutul acesteia nu se face referire la sumele de bani ce nu pot fi urmărite silit. Prin adresele de înființare a popririi se solicită, în mod nelegal, poprirea tuturor sumelor de bani aflate la dispoziția Curții de A. Iași, această instituție, după poprire, fiind practic în imposibilitatea de a mai funcționa.
De asemenea, recurenta invocă faptul că executarea silită este nelegală întrucât creanța nu are caracter cert, lichid și exigibil. Neclaritățile izvorâte din titlurile executorii conduc la o dublă executare a creanței.
Recurenta a mai invocat că și cheltuielile de executare sunt disproporționate față de forma de executare aleasă de creditoare și de faptul că nu s-a dovedit modalitatea prin care a stabilit sumele de bani datorate.
Pentru toate aceste motive, recurenta C. de A. Iași a solicitat admiterea recursului.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului cauzei, raportat la motivele de recurs invocate și la dispozițiile legale aplicabile, instanța constată că recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:
La data de 23.01.2012, intimata M. I. a formulat cerere de executare silită a titlurilor executorii reprezentate prin sentința civilă nr. 1643/23.10.2009 și sentința civilă nr. 1681/28.10.2009 pronunțate de T. Iași, formându-se astfel dosarul de executare nr. 132/2012 al B. T. V. B..
Prin încheierea pronunțată la data de 10.02.2012 în dosarul nr._ al Judecătoriei Iași s-a încuviințat executarea silită a titlurilor executorii reprezentate prin sentința civilă nr. 1643/23.10.2009 și sentința civilă nr. 1681/28.10.2009 pronunțate de T. Iași, la cererea creditoarei M. I. împotriva debitorilor C. de A. Iași, T. Iași și Ministerul Justiției.
La data de 02.04.2012 a fost întocmit de către executorul judecătoresc procesul – verbal privind cheltuielile de executare.
Prin adresele de poprire nr. 132/2012 din data de 02.04.2012 emise de B. T. V. B. s-a declarat înființată poprirea asupra conturilor pe care debitorii T. Iași și C. de A. Iași le dețin la T. Iași, respectiv asupra conturilor pe care debitorul Ministerul Justiției le deține la T. București.
Împotriva executării silite declanșate la cererea creditoarei M. I., debitorii T. Iași și C. de A. Iași au formulat prezenta contestație la executare.
Potrivit disp. art. 372 Cod procedură civilă, executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătorești sau a unui alt înscris care, potrivit legii constituie titlu executoriu, iar potrivit art. 379 alin. 1 Cod procedură civilă, nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă (caracterele prevăzute de lege fiind stabilite în mod cumulativ și obligatoriu). Astfel, pentru a se putea declanșa procedura execuțională, este necesar ca respectiva creanță să fie exigibilă, respectiv să ajunsă la scadență. În cazul obligațiilor afectate de un termen suspensiv, creanța devine exigibilă numai în momentul împlinirii acelui termen.
Or, în speță, creanța creditorului nu este exigibilă, nefiind ajunsă la scadență. Astfel, în ceea ce privește titlurile executorii a căror executare a fost solicitată de creditoare, legiuitorul a stabilit termene suspensive de executare.
În acest sens, potrivit disp. art. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare astfel: în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
Potrivit disp. art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 71/2009, în cursul termenului prevăzut la alin. 1 orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
Or, raportat la disp. art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 71/2009, instanța de recurs reține că actele de executare efectuate în dosarul de executare nr. 145/2012, inclusiv încheierea de încuviințare a executării silite pronunțată de J. Iași la data de 06.02.2012 în dosarul nr._, sunt nelegale.
Se mai reține de către instanța de recurs că prima instanță a apreciat că prezenta contestație la executare este neîntemeiată în raport de jurisprudența CEDO, lipsa proporționalității între intervenția legislativă și scopul urmărit prin intermediul acesteia făcând să existe un conflict între normele din Convenție și normele interne.
Or, practica recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului a relevat o soluție contrară prin Hotărârea dată cu privire la cererea nr._/08 introdusă de D. D. D. și alții împotriva României, hotărâre publicată în Monitorul oficial al României nr. 709/17.10.2012. Astfel, prin această hotărâre, C. Europeană a reamintit faptul că executarea unei hotărâri judecătorești face parte integrantă din noțiunea de „proces” în sensul art. 6 (Hornsby contra G., 19.03.1997) și că neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, neexecutarea putând aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei în condițiile în care hotărârea judecătorească în favoarea sa poate da naștere unei creanțe care poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1. De asemenea, o autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească, o întârziere în executare neputând fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului protejat de art. 6 alin 1 CEDO (Hornsby, citată anterior, Jasiuniene împ. Lituaniei, nr._/98). Totodată, pentru a se pronunța asupra respectării cerinței executării în termen rezonabil, C. a luat în considerare complexitatea procedurii, comportamentul părților și obiectul hotărârilor de executat, respectiv comportamentul tuturor autorităților naționale implicate, inclusiv pe cel al legiuitorului național (Young, James și Webster împ. Regatului Unit, 1981).
Învestită să se pronunțe cu privire la respectarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, C. a considerat că legiuitorul ar trebui să beneficieze, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale și economice, de o amplă marjă de apreciere pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public care necesită o reglementare, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a acesteia din urmă. De asemenea, C. a reținut că respectă modul în care legiuitorul stabilește cerințele interesului public, în afara situației în care raționamentul său se dovedește în mod vădit lipsit de un fundament rezonabil (Mellacher și alții c. Austriei, 19 decembrie 1989, § 45, . nr. 169). În plus, C. a considerat incompatibilă cu exigențele articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției o planificare a plății datoriilor stabilite pe cale judecătorească, atunci când actul de planificare nu era «lege» în sensul jurisprudenței Curții (SARL Amat-G și Mébaghichvili c. Georgiei, nr. 2507/03, § 61, CEDO 2005-VIII) sau când mecanismul planificării, chiar dacă răspunde noțiunii de «lege», fusese aplicat de manieră defectuoasă (Suljagić c. Bosniei-Hețegovina, nr._/02, §§ 56-57, 3 noiembrie 2009).
În speță, C. a observat că nu i se reproșează Guvernului pârât că ar fi refuzat să execute hotărârile judecătorești recunoscând reclamanților drepturi de natură patrimonială și că părțile interesate nu pretind că dispozițiile legale adoptate în materie vizau să lipsească de efecte aceste hotărâri judecătorești. Reclamanții se plângeau în principal de eșalonarea executării creanțelor care le sunt datorate în virtutea hotărârilor judecătorești, hotărâtă pe cale legislativă. Astfel, C. a reținut că este învestită să examineze dacă această eșalonare, astfel cum a fost aplicată reclamanților, este compatibilă cu Convenția.
În acest sens, C. Europeană a constatat că între 2008 și 2011 statul român a adoptat mai multe acte normative care suspendau de jure executarea silită a creanțelor funcționarilor în temeiul hotărârilor judecătorești și introduceau un sistem de executare a acestor creanțe ce consta în plăți anuale, în tranșe. Prima ordonanță din 11 iunie 2008 (declarată neconstituțională la 12 mai 2009), a fost urmată de O.U.G. nr. 71/2009, care stabilea plata creanțelor în tranșe anuale, din 2010 până în 2012. În 2010, O.U.G. nr. 45/2010 stabilea că plata sumelor datorate s-ar face tot în trei tranșe anuale, dar între 2012 și 2014. În sfârșit, în decembrie 2011, Legea nr. 230/2011 a extins aceste plăți pe cinci ani, din 2012 până în 2016, cu rate progresive, începând cu 5% în primul an și 35% în ultimul an. Guvernul a justificat aceste măsuri prin faptul că în 2008 țara se confrunta cu o situație de dezechilibru bugetar important, susceptibil să pună în pericol integritatea financiară a țării. În opinia sa, acest dezechilibru rezulta, printre altele, dintr-un număr mare de hotărâri judecătorești care acordau anumitor categorii de funcționari, pe cale de interpretare a dispozițiilor legale destinate altor categorii, drepturi cu caracter patrimonial. În plus, degradarea situației financiare a țării a continuat și după anul 2008, într-un context de criză financiară foarte severă care afecta numeroase țări, astfel încât Guvernul a trebuit să adapteze mecanismul eșalonării la realitățile economice.
Instanța europeană a amintit că deja s-a pronunțat că măsurile luate pentru a salva echilibrul bugetar între veniturile și cheltuielile publice pot fi considerate că urmăresc un scop de utilitate publică (M. și S. împotriva României (dec), nr._/11 și_/11, 6 decembrie 2011, Sulcs împotriva Lituaniei (dec)_/10, pct. 24, 6 decembrie 2011, precum și Panfile împotriva României (dec) nr._/11, pct. 21, 20 martie 2012). În speță, s-a reținut că începând cu anul 2009, România a trebuit să facă față unei grave crize economice și financiare. Autoritățile naționale sunt mai în măsură, spre deosebire de judecătorul internațional, să determine ceea ce este de «utilitate publică», C. fiind gata să admită că, astfel cum susține și Guvernul, măsurile contestate urmăreau un scop de utilitate publică.
Pentru a determina dacă respectivele măsuri erau proporționale scopului urmărit – stabilirea unui echilibru bugetar evitând înrăutățirea situației sociale – C. a apreciat că trebuie verificat dacă, în speță, felul în care au fost tratați reclamanții a permis menținerea unui echilibru între interesele în cauză. Astfel, s-a reținut că reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile în temeiul hotărârilor judecătorești definitive pronunțate între februarie și aprilie 2008 și că, deși mecanismul eșalonării stabilit a suferit modificări, autoritățile statului au respectat eșalonările stabilite, dovedind diligență în executarea hotărârilor judecătorești menționate. S-a mai reținut că, potrivit legislației în vigoare, reclamanții au primit începând cu octombrie 2008 o primă tranșă reprezentând 30% din suma totală a creanțelor datorate. În septembrie 2010, le-a fost plătită o sumă suplimentară, echivalentul a 25% din a doua tranșă de 34% din cuantumul total, chiar dacă potrivit O.U.G. nr. 45/2010, a doua tranșă trebuia achitată în 2012. Astfel cum legea o impunea, cuantumul sumelor plătite era de fiecare dată indexat cu indicele prețurilor din data plății. În prezent, reclamanții au primit mai mult de o treime din suma totală datorată, restul acesteia trebuind să fie plătit, conform legislației în vigoare, în mod eșalonat, până în 2016. Niciun act din dosar nu arată că Guvernul nu ar avea intenția să respecte calendarul de plăți. Ținând cont că o parte semnificativă a creanțelor datorate reclamanților deja le-a fost plătită acestora, C. a reținut că nu se poate considera că însăși substanța dreptului reclamanților a fost afectată. În orice caz, văzând ansamblul tuturor elementelor de mai sus și a contextului particular al prezentei cauze, C. a considerat că eșalonarea plății creanțelor datorate reclamanților nu poate fi considerat nerezonabilă.
În consecință, pentru toate aceste motive, C. Europeană a considerat că cererea este în mod vădit nefondată și că trebuie respinsă, făcând aplicarea art. 35 § 3 lit. a și art. 35 § 4 din Convenție.
Or, se reține de către instanța de recurs că aceste concluzii ale Curții Europene a Drepturilor Omului sunt aplicabile și în speță, în cauză fiind respectate graficele de plată prevăzute de lege până la acest moment. Intimata nu a invocat în apărare o situație contrară, iar intervenția legiuitorului în sensul eșalonării plății drepturilor câștigate prin hotărâri judecătorești nu poate fi apreciată ca fiind contrară Convenției atât timp măsurile luate pentru a salva echilibrul bugetar între veniturile și cheltuielile publice sunt considerate că urmăresc un scop de utilitate publică, autoritățile statului respectând mecanismul eșalonării și dovedind diligență în executarea hotărârilor judecătorești menționate.
Pe cale de consecință, în condițiile în care s-a statuat de C. Europeană compatibilitatea dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 cu prevederile Convenției Europene, iar prezenta executare silită a fost pornită cu încălcarea termenului suspensiv legal ce afectează creanța obiect al executării, fiind încălcate prevederile art. 379 Cod procedură civilă, instanța de recurs reține că actele de executare efectuate în dosarul de executare nr.145/2012 sunt nelegale, executarea silită urmând a fi anulată în întregime.
Față de această soluție, reținând că actele de executare sunt nelegale, instanța de recurs apreciază că nu se mai impune analizarea și a celorlalte motive de motive de recurs invocate de către recurente.
Raportat tuturor considerentelor expuse mai sus, instanța, în baza disp. art. 312 Cod procedură civilă, va admite recursurile și va modifica în parte sentința instanței de fond, în sensul că va admite contestația la executare formulată de către contestatorii C. de A. Iași și T. Iași și va anula actele de executare îndeplinite în dosarul de executare nr. 132/2012 al Biroului Executor Judecătoresc T. B..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de recurentele C. DE A. IAȘI și T. IAȘI împotriva sentinței civile nr._ din 20.09.2012 pronunțată de J. Iași în dosarul nr._ sentință pe care o modifică în tot, și pe cale de consecință:
Admite contestația la executare formulată de contestatorul Ministerul Justiției, în contradictoriu cu creditorul M. I..
Dispune anularea executării silite însăși cât și a actelor de executare silită în dosarul de executare 132/2012 al B. T. V. B..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 07.06.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
M.D. C.M. C.A.M. M.G.
Red: C.M.
Tehn.H.C.
Ex.2/09.10.2013
Judecător fond: O. I. I.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 619/2015. Tribunalul IAŞI | Servitute. Decizia nr. 989/2014. Tribunalul IAŞI → |
|---|
