Pretenţii. Sentința nr. 2337/2015. Tribunalul MEHEDINŢI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2337/2015 pronunțată de Tribunalul MEHEDINŢI la data de 23-03-2015 în dosarul nr. 193/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL M.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 193/A
Ședința publică de la 23 Martie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. M.
Judecător M. C. O.
Grefier D. D.
Pe rol judecarea apelului civil formulat de reclamantul S. M. C., împotriva sentinței civile nr.2337/17.12.2014 pronunțată de Judecătoria Vânju M. intimat fiind pârâtul L. C., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, s-a luat act că s-a solicitat judecarea în lipsă, după care, s-a constatat cauza în stare de judecată și a reținut-o pentru soluționare.
INSTANȚA
Asupra apelului civil de față:
Prin cererea adresată Judecătoriei C. la data de 29.04.2014, reclamantul S. M. C. a chemat în judecată pe pârâtul L. C. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat la plata sumei de 1259,48 lei, reprezentând serviciile medicale pe care reclamantul le-a acordat pacientei L. M. in perioada 21.04._11.
S-a mai solicitat să se dispună actualizarea sumei la data plătii efective a debitului si obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată.
În fapt, s-a susținut că in urma accidentului rutier produs la 21.04.2011, pacienta L. M. a fost accidentată si a beneficiat de servicii medicale pentru diagnosticul de TCC acut, plagă contuză cu hematom frontal, plagă contuză arcada zigomatică dreaptă, servicii medicale a căror valoare este de 1259,48 lei.
Accidentul rutier s-a produs din culpa pârâtului.
În drept s-au invocat disp.art. 313 din Leg. 95/2006, art. 998 si 999 c.civil.
S-a solicitat proba cu acte, interogatoriul pârâtului și audierea martorei L. M..
S-a depus la dosar notificarea adresată pârâtului, adresa nr. 2478/31.03.2014 a Politiei mun. C., notificarea adresată numitei L. M., decont de cheltuieli.
Acțiunea si actele care au însoțit-o au fost comunicate pârâtului, care a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetentei teritoriale a instanței.
S-a susținut că pârâtul L. C. are domiciliul în . si potrivit art. 107 C.pr.civilă, cererea de chemare în judecată se introduce la instanța in a cărei circumscripție domiciliază pârâtul.
Prin S.C nr.1842/18.09.2014, a admis excepția de necompetență invocată de pârâtul L. C. și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Vînju M., reținându-se următoarele:
Potrivit art. 107 C.pr.civilă, cererea de chemare in judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau îsi are sediul pârâtul dacă legea nu prevede altfel, iar localitatea de domiciliu a pârâtului se află in raza de competentă a Judecătoriei Vînju M..
După declinare Judecătoria Vînju M., a înregistrat cauza sub nr._, iar la dosar reclamantul a depus răspuns la întâmpinarea pârâtului, prin care a arătat că prin referatul întocmit de Poliția Municipiului C., depus la dosar de către pârât, se arată că numitul L. C. nu a adaptat viteza la condițiile de drum și fiind orbit de autovehicule ce circulau din sens opus, a intrat în coliziune cu semănătoarea nesemnalizată tractată de un tractor semnalizat, staționat parțial pe partea carosabilă. Din accident a rezultat vătămarea corporală a numitei L. M. care a fost transportată la S. M. C..
La termenul din 29.10.2014, instanța a dispus emiterea unei adrese către S. M. C., pentru a comunica în copie conformă cu originalul foaia de observație privind pe L. M., foaia de la primiri urgențe precum și biletul de externare din spital al acesteia și o adresă către P. de pe lângă Judecătoria C., pentru a comunica dacă în dosarul nr. 541/P/2011 s-a dispus efectuarea vreunei comunicări către S. M. C., privind accidentul de circulație în care a fost implicat L. C. și L. M. și data comunicării către Spital.
Prin adresa nr.541/09.11.2014 P. de pe lângă Judecătoria C. a comunicat faptul că nu s-a dispus comunicarea soluției dată în dosarul nr.541/P/2011 către S. M. C., anexând la dosar Rezoluția 541/P/2011 din 02.06.2011 însoțită de referatul Poliției C..
Totodată, S. M. C. a înaintat copie Foaie de observație nr.4373/705 privind pe pacienta L. M. căreia i s-au acordat servicii medicale în perioada 21.04._11 care cuprinde atât biletul de internare cât și fișa de urgență prespitalicească.
Sub aspectul materialului probator administrat în cauză, instanța, apreciind ca fiind legală, verosimilă, pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei, a încuviințat pentru reclamant proba cu înscrisuri.
Judecătoria Vânju M. prin sentința supusă apelului a respins acțiunea cu motivarea că din înscrisurile depuse la dosar, instanța a reținut faptul că numita L. M. a primit îngrijiri medicale în cadrul Spitalului M. C. – Secția Chirurgie generală, fiind internată în perioada 21.04._11.
Reclamantul nu a specificat exact cauza vătămărilor suferite de pârât, afirmând că este vorba de un accident rutier.
Reclamantul a invocat în susținerea cererii atât dispozițiile art. 313 din Legea nr. 95/2006, cât și dispozițiile art. 19 Cod procedură penală.
În ceea ce privește referirile făcute la art. 313 din Legea nr. 95/2006, instanța a constatat că textul de lege invocat de reclamant este inoperant împotriva pârâtului, deoarece pârâtul nu este o persoană care să fi adus prin fapta sa daune sănătății persoanei spitalizate, ci este chiar persoana căreia i-au fost produse aceste vătămări.
Prin cererea formulată de reclamantă, s-a solicitat obligarea pârâtului L. C. la plata sumei de 1259,48 lei, reprezentând serviciile medicale pe care reclamantul le-a acordat pacientei L. M..
Potrivit dispozițiilor art. 313 din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății ,,Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora”.
Prin urmare, în temeiul art. 313 din Legea nr. 95/2006 nu se poate solicita tragerea la răspundere civilă pentru cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală a victimei agresiunii sau accidentului decât a unei terțe persoanei (alta decât victima) care să fie răspunzătoare de daunele aduse sănătății persoanei spitalizate. În cauza dedusă judecății, prejudiciului încercat de reclamant (cheltuielile de spitalizare) sunt consecința directă a raportului de drept născut în temeiul legii între unitatea spitalicească reclamantă și pârât, raport în baza căruia reclamantul a acordat îngrijiri medicale pacientului.
Ținând cont de aceste dispoziții legale pe care se întemeiază acțiunea reclamantului, instanța a constatat că în cazul cheltuielilor ocazionate de asistența medicală acordată victimelor, legiuitorul a înțeles să sancționeze pe autorii faptelor care au adus daune sănătății altei persoane.
În acest sens, prin disp. art.313 alin.1 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, modificată și completată s-a prevăzut că, persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale.
În niciun caz aceste dispoziții nu ar putea fi interpretate în sensul că victimele unor astfel de fapte ar trebui să suporte cheltuielile efectuate de spital în vederea recuperării lor, atât timp cât aceste fapte sunt imputabile unor terțe persoane.
Dimpotrivă, prevederile art.313 din Legea nr.95/2006 sunt clare și neechivoce în sensul că legiuitorul a înțeles să sancționeze persoanele care, cu intenție sau din culpă au adus atingere integrității corporale și sănătății altor persoane, stabilind în sarcina acestora obligația de a achita contravaloarea serviciilor medicale efectuate în astfel de situații și de a repara în felul acesta prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale.
Acest raport de drept are la bază dispozițiile normative prevăzute chiar de legea invocată de reclamantă, respectiv Legea nr.95/2006 privind reforma in domeniul sănătății.
Conform art.92 din Legea nr.95/2006 – (1) Acordarea asistenței medicale publice de urgență, la toate nivelurile ei, este o datorie a statului și un drept al cetățeanului. Aceasta va include și misiunile de salvare aeriană și navală. (2) Acordarea asistenței medicale publice de urgență nu poate avea un scop comercial.
Potrivit art. 91 din Legea nr. 95/2006 – (7) Asistența medicală publică de urgență în faza spitalicească este asigurată de spitalele orășenești, municipale, județene și regionale aflate în structura Ministerului Sănătății Publice și/sau a autorităților publice locale, iar conform art.93 din Legea nr. 95/2006 – (1) Finanțarea acordării asistenței medicale publice de urgență se face de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Sănătății, bugetul Ministerului Administrației și Internelor, precum și prin bugetele altor ministere și instituții cu rețea sanitară proprie, din bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, din bugetul autorităților publice locale, precum și din alte surse prevăzute prin lege, inclusiv donații și sponsorizări
Având în vedere că legea nu face nici un fel de distincție între cazurile în care persoanele victime ale accidentelor sau agresiunilor necesită intervenții medicale de urgență (după cum acestea sunt sau nu asigurate), obligația unității spitalicești de a acorda asistență medicală are la bază un temei legal, atât în situația în care persoana spitalizată este asigurată, cât și în situația în care aceasta nu este spitalizată (urmând ca prejudiciul să fie recuperat de la terțul vinovat de producerea agresiunii sau accidentului, în temeiul art. 313 din Legea nr. 95/2006).
S-a reținut că la data de 21.04.2011 numita L. M. a fost internată în secția Chirurgie a Spitalului M. C. pe perioada 21.04._11, în urma unui accident rutier. Contravaloarea zilelor de spitalizare a fost în cuantum de 1259,48 lei.
Totodată prin rezoluția 541/P/2011 din 02.06.2011, s-a dispus neînceperea urmăririi penale privind pe numitul L. C. și pe numitul P. C. D., potrivit art.10 lit.f C.proc.pen., având în vedere că victima L. M. a declarat că nu va depune plângere împotriva acestora, astfel că nu a fost stabilită vinovăția acestora.
În lipsa acestui element esențial – vinovăția – necesar alături de existența unui prejudiciu, precum și a dovedirii legăturii de cauzalitate între fapta pretins prejudiciabilă și paguba suferită de reclamant, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale.
Cum însă reclamanta, nu a făcut dovada dreptului pretins, potrivit disp.art.998 și 999 C.civ. respectiv că între fapta pârâtului L. C. și prejudiciu cauzat furnizorului de servicii medicale, există un raport de cauzalitate, instanța a apreciat acțiunea formulată de reclamantă ca fiind nefondată și în consecință a respins-o ca atare.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul S. M. C. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
A motivat că instanța de fond a constatat că dispozițiile art.313 din Legea nr. 95 / 2006, invocate de spital ca temei legal sunt inoperante împotriva pârâtului, deoarece acesta nu este o
persoana care să fi adus prin fapta sa daune sănătății persoanei spitalizate, ci este chiar persoana
căreia i-au fost produse aceste vătămări .
A menționat că instanța de fond este în totala eroare, întrucât spitalul a făcut dovada că pacienta, victima accidentului rutier, a fost L. M., iar pârâtul L. C. nu a fost pacientul spitalului și nu a beneficiat de servicii medicale.
Instanța de fond este iar in eroare atunci când arata ca spitalul nu a specificat exact cauza vătămărilor suferite de pârât.. S. nu a arătat deloc cauza vătămărilor suferite de către pârât pentru că acesta nu a fost pacientul spitalului.
Instanța de fond arata că „ prevederile art.313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sănătății, sunt clare și neechivoce în sensul că legiuitorul a înțeles sa sancționeze persoanele care, cu intenție sau din culpă au adus atingere integrității corporale și sănătății altor persoane, stabilind in sarcina acestora obligația de a achita contravaloarea serviciilor medicale efectuate în astfel de situații și de a repara în felul acesta prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale”.
Ținând cont de aceste dispoziții legale, spitalul a făcut dovada că pârâtul este persoana care, din culpă adus atingere integrității corporale și sănătății pacientei L. M., victima a accidentului rutier produs da către pârât, și a solicitat sancționarea acestuia și obligarea la plata prejudiciului suferit de către spital, prejudiciu reprezentând servicii medicale acordate victimei accidentului rutier.
Instanța de fond, neținând cont de aceste dispoziții legale, apreciază că, în condițiile în care victima accidentului rutier a declarat ca nu va depune plângere penala împotriva pârâtului (fiind soție), iar vinovăția acestuia nu a fost stabilită, in lipsa vinovăției nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale.
A arătat că soluția de neîncepere a urmării penale a lui L. C. a fost dată in baza art.228 alin. 4 raportat la art. 10 alin.l lit f Cod procedură penală.
Conform art. 19 din Codul penal, fapta este săvârșita din culpă când infractorul prevede rezultatul faptei sale,dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce.
Coroborând aceste dispozițiile legale cu cel prevăzute de art.48 din OUG nr.195/2002, se poate aprecia că intimatul-pârât se face vinovat de faptul că nu a adaptat viteza de deplasare și nu ținut cont de condițiile de drum, fapt recunoscut de către acesta în întâmpinare.
Sub aspectul laturii obiective, elementul material al faptei constă în acțiunea lui L.
C. care a cauzat leziuni părții vătămate L. M. ce au necesitat pentru vindecare servicii medicale, în timp ce conducea autoturismul fără sa adapteze viteza la condițiile de drum. Urmarea imediata a faptei este vătămarea integrității corporale a părții vătămate.
Sub aspectul laturii subiective, intimatul-parat a săvârșit fapta din culpă cu prevedere, el a prevăzut urmarea faptei sale, însă nu a urmărit și nici nu a acceptat acest rezultat, ci a sperat fără temei că nu se va produce. Obligația de prevedere a rezultatului este înserată în Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002 care reglementează circulația pe drumurile publice si obligația conducătorului auto de a adapta viteza la condițiile de drum.
Conform dispozițiilor legale „orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeala s-a ocazionat, a-l repara” și „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa. „
Obligă la reparațiuni nu numai fapta săvârșita cu intenție, dar si fapta săvârșita din
culpa. Legea opune "greșelii intenționate", imprudenta si neglijenta.
Culpa prin imprudenta va exista atunci când, autorul prevede posibilitatea producerii
rezultatului păgubitor ai faptei ilicite, dar considera in mod nejustificat ca el nu se va produce. Culpa prin neglijenta exista atunci când autorul faptei nu prevede rezultatul conduitei sale, deși avea obligația și posibilitatea să-l prevadă.
Gravitatea culpei nu are nici o influenta asupra răspunderii civile delictuale. Obligația de reparațiune va exista indiferent daca la temelia faptei ilicite se va alia dolul sau culpa, cu toate gradele ei.
A susținut că în privința dovedirii vinovăției, spitalul a putut să dovedească fapta intimatului-pârât, caracterul ilicit obiectiv al acestei fapte, legătura de cauzalitate dintre această faptă și prejudiciu.
În virtutea rolului său activ, judecătorului îi revine sarcina să reconstituie desfășurarea
întregului proces psihic și să deducă existenta vinovăției autorului faptei ilicite .
A apreciat că din actele si probele dosarului, sunt îndeplinite în cauza condițiile generale ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art.998 si urm. Cod civil, respectiv existenta prejudiciului suferit de către spital,a faptei ilicite săvârșite de către pârât, a legăturii de cauzalitate între aceasta fapta și prejudiciu, precum și a vinovăției pârâtului în săvârșirea faptei, vinovăție care îmbracă forma culpei.
Lipsa plângerii prealabile nu înlătură vinovăția pârâtului. Lipsa plângerii prealabile reprezintă un caz de împiedicare a exercitării acțiunii penale și nu o cauza de înlăturare a vinovăției .
A solicitat admiterea apelului, schimbarea sentința atacata în sensul admiterii cererii de chemare in judecata și sa dispuneți obligarea intimatului-pârât la plata sumei de1.259,48 lei despăgubiri către S. M. C..
În procedura prealabilă intimatul-pârât L. C. a depus întâmpinare la motivele de apel prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la valoarea prejudiciului pretins a fi fost suferit de apelantul-reclamant, sens în care solicitat să se constate împlinirea la data de 26.04.2014, a termenului de prescripție a dreptului la acțiune de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul 167/1958 privitor ia prescripția extinctivă.
Dreptul la acțiune cu privire la creanța pretinsă a luat naștere în patrimoniul apelantului reclamant la data la care întinderea prejudiciul a fost cunoscută, adică în data de 26.04.2011, așa cum rezultă din înscrisul intitulat Decontul de cheltuieli întocmit de S. M. C. anexat la cererea de chemare în judecată.
Astfel, data de 26.04.2011 reprezintă punctul de pornire al prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, întrucât la acea dată creanța pretinsă a devenit certă și exigibilă.
A arătat că acest termen de prescripție a dreptului la acțiune s-a împlinit în data de 26.04.2014, în lipsa unor cauze sau condiții de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției, iar cererea apelantului-reclamant a fost formulată în data de 29.04.2014 (!), așa cum rezultă din data de înregistrare a cererii pe rolul instanței, iar apelantul-reclamant nu a făcut dovada existenței unor cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției extinctive, deși acest lucru a fost învederat și instanței de fond prin întâmpinarea formulată la cererea de chemare în judecată, iar apelantul-reclamant putea face dovada existenței unor astfel de motive care să modifice termenul de împlinire a prescripției prin procedura răspunsului la întâmpinare prevăzută de art.201 alin (2) Cod procedură civilă.
A solicitat de asemenea să se constate lipsa vinovăției sale cu privire la evenimentul rutier învederând faptul că în adresa emisă de Inspectoratul General al Poliției Române prin Poliția Municipiului C. nu a fost indicat în sarcina căruia dintre participanții la evenimentul rutier din data de 21.04.2011 de pe raza localității Maglavit și în urma căruia soția sa L. M. a necesitat îngrijirile medicale care au condus la prejudiciul pretins poate fi reținută vinovăția cu privire la evenimentul rutier.
Împrejurarea că a condus autoturismul implicat în evenimentul rutier nu este aptă în sine să configureze în vreun fel concluzia existenței vinovăției lui.
În lipsa acestui element esențial-vinovăția -, necesar alături de existența unui prejudiciu, precum și a dovedirii legăturii de cauzalitate între fapta pretins prejudiciabilă - conducerea autoturismului - și paguba suferită de reclamant, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, sens în care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, având în vedere faptul că nu este dovedită în nici un fel vinovăția sa în producerea accidentului rutier, iar acțiunea apelantului-reclamant este prescrisă.
A susținut că instanța de fond a reținut în mod legal și temeinic faptul că, în lipsa identității între autorul prejudiciului și persoana chemată să repare paguba, urmează a fi incidente dispozițiile art. 92 - 93 din Legea 95/2006 privind reforma sănătății care statuează la nivel de principiu faptul că intervențiile medicale de urgență sunt o obligație a statului și corelativ, un drept al persoanelor, cei care beneficiază de servicii medicale de această natură fiind exonerați de plata oricăror cheltuieli, acestea urmând a fi suportate de stat, în temeiul legii, după distincțiile din cuprinsul art. 93 alin (1) din Legea 95/2006.
A solicitat respingerea apelului și menținerea soluției primei instanțe.
Examinând sentința apelată prin prisma motivelor invocate, se constată că apelul este fondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția lipsei calității procesuale a pasive a pârâtului, excepții invocate prin întâmpinarea depusă în fața instanței de fond de către pârâtul L. C. tribunalul constată că sunt nefondate și le va respinge pentru considerentele ce urmează:
Astfel potrivit art.23 alin.1 și 2 din O.G.nr.92/2003,privind codul de procedură fiscală, creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal. Din aceste raporturi rezultă atât conținutul, cât și cuantumul creanțelor fiscale, reprezentând drepturi determinate constând în: dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, denumite creanțe fiscale principale.
Față de acestea cum sumele ce constituie obiectul prezentei pretenții pot fi asimilate celor ce pot constitui venituri la bugetul general,dată fiind sursa sumelor consumate pentru asigurarea serviciilor medicale tribunalul apreciază că dreptul de creanță ce se urmărește a fi valorificat prin prezenta acțiune se prescrie într-un termen de 5 ani.
Potrivit dispozițiilor art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, modificată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 72/2006, persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată.
Este de precizat că mențiunea din cuprinsul textului invocat anterior, în sensul că făptuitorii răspund "potrivit legii", trimite în mod obligatoriu la dispozițiile art. 998 - 999 din Codul civil, potrivit cărora orice faptă a omului, săvârșită cu intenție, praeterintenție sau din culpă, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara însă acest temei trebuie avut în vedere la aprecierea răspunderii autorului vătămării și nu al persoanei vătămate beneficiară a îngrijirilor medicale.
Așadar cum legiuitorul stabilește identitatea între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic(calitate procesual pasivă) rezultat ca urmare a încălcării dreptului subiectiv al altei persoane, judecătorul nu poate da o altă interpretare textului pentru că ar adăuga la lege, spitalul făcând dovada că pacienta, victima accidentului rutier, a fost L. M., iar pârâtul L. C. nu a fost pacientul spitalului și nu a beneficiat de servicii medicale.
Pe fondul cauzei se reține că sunt incidente disp . art 313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sănătății în sensul că legiuitorul a înțeles sa sancționeze persoanele care, cu intenție sau din culpă au adus atingere integrității corporale și sănătății altor persoane, stabilind in sarcina acestora obligația de a achita contravaloarea serviciilor medicale efectuate în astfel de situații și de a repara în felul acesta prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale”.
În cauză apelantul a făcut dovada că pârâtul este persoana care, din culpă adus atingere integrității corporale și sănătății pacientei L. M., victima a accidentului rutier produs de acesta .
Astfel din referatul cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală rezultă că în data de 21.04 .2011 pârâtul în timp ce conducea autoturismul proprietatea sa nu a adaptat viteza la condițiile de drum și a intrat în coliziune cu un alt autovehicul nesemnalizat, din accident rezultând vătămarea corporală a numitei L. M. iar soluția de neîncepere a urmării penale a lui L. C. a fost dată in baza art.228 alin. 4 raportat la art. 10 alin.l lit f Cod procedură penală.
Conform dispozițiilor legale „orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeala s-a ocazionat, a-l repara” și „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa. „
Din probele administrate rezultă că în cauză sunt îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art.998 si urm. Cod civil, respectiv existenta prejudiciului suferit de către spital,a faptei ilicite săvârșite de către pârât, a legăturii de cauzalitate între aceasta fapta și prejudiciu, precum și a vinovăției pârâtului în săvârșirea faptei, vinovăție care îmbracă forma culpei și prin urmare apelul va fi admis, se va schimba sentința și se va admite acțiunea .
Va fi obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 1259,48 lei reprezentând servicii medicale acordate numitei L. M. în perioada 21.04._11.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de reclamantul S. M. C., cu sediul in C., ., județul D., împotriva sentinței civile nr.2337/17.12.2014 pronunțată de Judecătoria Vânju M. intimat fiind pârâtul L. C., domiciliat în ., ., având ca obiect pretenții.
Schimbă sentința.
Respinge excepțiile prescripției dreptului la acțiune și a calității procesuale pasive.
Admite acțiunea.
Obligă pârâtul să achite reclamantului suma de 1259,48 lei reprezentând servicii medicale acordate numitei L. M. în perioada 21.04._11.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 23 Martie 2015
Președinte, A. M. | Judecător, M. C. O. | |
Grefier, D. D. |
Redactat. OM.C. / 2015
Tehnoredactat D.D. /4 ex.
Jud. fond Z. D.
Cod operator 2626
| ← Fond funciar. Decizia nr. 6/2015. Tribunalul MEHEDINŢI | Fond funciar. Decizia nr. 140/2015. Tribunalul MEHEDINŢI → |
|---|
