Revendicare imobiliară. Decizia nr. 79/2015. Tribunalul NEAMŢ

În motivarea poziției procesuale, intimata a susținut că în baza legii fondului funciar s-a depus cererea nr.825/17.03.1991 de numitul G. N. prin care a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 1,72 ha teren, din care 0,11 ha intravilan, având la bază registrul agricol al satului Vulpășești, perioada 1956-1958, fila 58, nr. casă 60. Comisia de fond funciar a analizat cererea și a aprobat validarea suprafeței solicitate în anexa 2a, . de 18.05.1995 s-a emis titlul de proprietate nr.56/722, pentru suprafața totală de 2,07 ha, teren aflat pe raza comunei vecine B. ( autorul a deținut o suprafață mai mare pe raza acestei comune, față de suprafața evidențiată în registrul agricol ce a stat la baza validării). Pentru terenul intravilan, aflat în satul Vulpășești, . încheiat actul de întreținere nr.5712/20.07.1992 în favoarea familiei R. N. și A., doar pentru suprafața de 1000 mp.

P. cererea nr.859 din 17.03.1991, moștenitorii def. L. V. au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 4,53 ha, având la bază registrul agricol al satului Vulpășești, perioada 1956-1958, fila 59, număr de casă 61. Cererea a fost validată de comisia comunală prin anexa 3, a satului Vulpășești iar la data de 11.03.2010 s-a emis titlul de proprietate nr.9042, pentru suprafața totală de 4,30 ha, din care în intravilan 0,31 ha.

De la data validării suprafețelor solicitate a fi reconstituite, proprietarii și respectiv moștenitorii autorilor dreptului de proprietate, au primit adeverințele provizorii, care țineau loc de acte de proprietate până la eliberarea titlului de proprietate. În baza acestei adeverințe moștenitorii def. L. V. au încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare a terenului și locuinței din intravilan, înțelegere făcută în anul 2001, mult înaintea eliberării titlului de proprietate nr.9042/11.03.2010.

Comisia comunală a completat fișa premergătoare eliberării titlului de proprietate având la baza calculația cadastru și în majoritatea cazurilor aceste suprafețe sunt diferite de cele menționate în registrul agricol din perioada 1956-1958 (ex. autor L. V. 0,31 în calculația cadastru și 0,25 registrul agricol iar în documentația cadastrală începută este de 3.364 mp ).

Familia R. N. și A. posedă un contract de întreținere pentru o suprafață totală de 1.000 mp, act încheiat în anul 1992, iar la scurt timp, respectiv anul 1993, intervine decesul persoanelor întreținute, G. N. și I., iar beneficiarii actului nu au mai făcut demersuri pentru clarificarea situației juridice a diferenței de teren.

Nici în cadrul comisiei comunale nu a existat o continuitate a unui delegat cadastru care să poată inventaria și clarifica o . neconcordanțe apărute între calculația cadastru și deținerea efectivă în teren pentru a se căuta soluții imediate și informarea cetățenilor în cauză pentru a se uza de calea legală.

În dovedirea susținerilor, intimata a depus în fotocopii o . înscrisuri ce interesează cauza (f.27-38 ds.).

Intimații B. G. și B. E., legal citați, au formulat întâmpinare (f.85,86 ds.) prin care au solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii de primă instanță ca temeinică și legală; cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

În combaterea motivelor de recurs, intimații au susținut că instanța de fond a fost investită cu acțiune în revendicare a cărei titulari sunt precum și o cerere reconvențională pentru constatarea uzucapiunii, formulată de pârâți, ambele cereri vizând aceeași suprafața de 550 mp teren, pe amplasamentul relevat în raportul de expertiza între punctele DCKL.

În ce privește acțiunea în revendicare, au invocat titlul reprezentat de sentința civila nr.1618/01.06.2011 prin care s-a perfectat vânzarea cumpărarea dintre ei și moștenitorii autorului lor, stabilindu-se că vânzarea dintre părți a vizat întreaga suprafața de teren existentă în amplasamentul inițial al proprietății autorului lor, respectiv suprafața de 3.900 m.p.

În ce privește pe pârâți, deși au invocat o pretinsă posesie cu privire la terenul în litigiu, respectiv o joncțiune a posesiilor autorilor lor cu posesia exercitată de aceștia, nu și-au îndeplinit minima obligație de a achita impozitele și taxele pentru diferența de la 1.000 mp înscrisă în contractul de întreținere și cea stăpânită în realitate, respectiv pentru o diferență de 1488 mp stăpânită în plus, aceasta fiind singura modalitate prin care, în raport cu terții, după anul 1990 sau după 1992 când au cumpărat, își puteau justifica posesia pentru suprafața de teren pentru care au solicitat a se constata că au calitatea de proprietari prin uzucapiune.

Din adeverința eliberată de Primăria S. rezultă că autorul pârâților, la data reconstituirii dreptului de proprietate, în temeiul Legii nr. 18/1991, avea înscris în rolul agricol, pe raza satului Vulpășești, o suprafață de teren de 5 ari, la categoria curii-construcții și o suprafață pe . de teren, după înstrăinarea făcută pârâților-reclamanți, fiind pentru 2,7 ha, adică pentru o suprafața mai mare decât cea înscrisă în rolul agricol, de 1,61 ha, toate aceste suprafețe fiind pe raza . măsura în care chiar ar fi existat o diferență care să exceadă contractului de întreținere din 1992, aceștia nu au solicitat în baza legii nr.18/1991, reconstituirea suprafețelor de teren pe raza satului Vulpășești pentru această așa-zisă diferență.

Mențiunile din aceeași adresă referitoare la terenul aflat în folosința autorilor pârâților nu pot echivala cu un act de proprietate, în condițiile în care suprafața pe care aceștia au avut-o înscrisă la rolul agricol, nu are corespondent în evidențele agricole și nici în titlu de proprietate eliberat în baza legii nr.18/1991.

Instanța de fond a analizat probele administrate în cauză la solicitarea părților litigante prin raportare la caracteristicile juridice ale celor două cereri cu care a fost investită, respectiv acțiune în revendicare și constatare dobândire drept de proprietate prin uzucapiune iar concluzia la care a ajuns este firească și justificată de probatoriul administrat și nici într-un caz nu este expresia imparțialității judecătorului fondului, cum nejustificat se susține în cererea de recurs.

De altfel, din analiza actelor dosarului se poate constatata că la niciun termen de judecată pârâții nu au invocat vreo cauză de incompatibilitate a judecătorului fondului și nici nu au formulat vreo cerere de recuzare a acestuia în condițiile în care încă de la data formulării acțiunii introductive au invocat în sprijinul cererii sentința civila nr.1618/01.06.2011, ce a fost depusa la dosar odată cu cererea de chemare în judecată.

Motivarea instanței de fond cu privire la respingerea acțiunii în constatarea uzucapiunii deși succintă, este legală în raport cu probele administrate în cauză, deoarece pârâții, deși au susținut posesia, nu au putut să o dovedească cu un act eliberat de autoritățile locale. În raport cu data la care aceștia puteau pretinde că au început posesia, respectiv anul 1992, dată la care înregistrarea în evidentele fiscale a unei posesii se putea face printr-o simplă declarație înregistrată ca atare la autoritățile locale, aceștia nu și-au îndeplinit această obligație, așa cum rezultă din adresa emisă de Primăria S..

Mai mult, nici autorul pârâților nu a exercitat o posesie utilă în raport cu pretinsa suprafața de teren pentru care se solicită uzucapiunea, deoarece nu a avut înscrisa la rol această suprafața și nici nu a solicitat eliberarea titlului de proprietate pentru diferența de teren care nu a fost înstrăinată prin contractul de întreținere, astfel că este evident că instanța nu putea, în lipsa acestor dovezi, să soluționeze favorabil pretențiile pârâților.

Cu privire la terenurile ce au format obiectul material al celor două contracte invocate de pârâți, se observă că nu sunt alăturate. Astfel, prin contractul din anul 1947 s-a vândut teren aflat în indiviziune, astfel că nu poate fi stabilit cu exactitate amplasamentul terenului vândut, mai ales că nu există întocmită o schiță anexă la contract iar vecinătățile din acesta nu corespund cu cele din contractul de întreținere.

Referitor la contractul din 1946, expertul tehnic a apreciat, pe baza coordonatelor tehnice, că este puțin probabil ca imobilul casă cumpărat odată cu terenul să fi fost situat atât de aproape de drumul public, excluzându-se astfel posibilitatea să existe o suprapunere între terenul cumpărat în suprafață de 646 m.p și terenul în litigiu.

Pe de altă parte, se deduce din faptul existenței unor vecinătăți diferite pentru terenurile din cele două acte de vânzare, că acestea sunt situate în amplasamente diferite pe raza satului Vulpășești, deoarece având în vedere întocmirea lor la diferențe de un an, în măsura in care ar fi existat unul în continuarea celuilalt, ar fi trebuit să apară ca vecin fam. G..

Din compararea celor două acte prezentate, rezultă că actul prin care s-a cumpărat casa este același cu cel prin care s-a cumpărat terenul de 696 m.p., respectiv contractul din 1946. În măsura în care actul ulterior întocmit în anul 1947 nu menționează ca vecin, pe latura indicată de către pârâți ca fiind cea dinspre drum, pe cumpărătorul din 1946, este evident că terenul cuprins în acest act era situat în lungime și nu în lățime

Împrejurarea că nu s-a dat curs solicitării de a se realiza o nouă expertiză, nu poate constitui un motiv de casare a hotărârii, deoarece au fost întocmite o expertiză inițială, un supliment conform solicitării pârâților, detaliat în 4(patru) anexe și încă un supliment la solicitarea pârâților, instanța făcând referire la acestea în soluționare.

În privința soluției date cererii reconvenționale având ca obiect constatare dobândire drept de proprietate prin uzucapiune, se apreciază că s-a impus ca singură soluție firească de vreme ce pârâții nu au prezentat niciun just titlu care să stea la baza cererii, câtă vreme autorul acestora nu era ținut de dispozițiile legii 9/1991 în valorificarea dreptului său pentru suprafața care depășea suprafața de 1.000 mp. Acesta avea deschisa calea legii nr.18/1991 pentru a solicita reconstituirea dreptului de proprietate pentru diferența de suprafață pretinsă, însă nu a fost prezentată nicio dovada în acest sens.

În ce privește efectul relativ al sentinței nr.1618/2011, în mod corect instanța a avut în vedere conținutul acestei hotărâri ca o prezumție legală, deoarece pârâții nu au prezentat probe prin care să răstoarne prezumția de legalitate relativ la întinderea dreptului de proprietate, având în vedere că pârâții nu au putut prezenta vreun document cu putere mai mare decât cele provenind de autorii lor.

P. „răspunsul la întâmpinare” formulat la data de 15.01.2015, recurenții au solicitat înlăturarea susținerilor intimaților B. G. și B. E. și au reiterat susținerile din propria cerere de recurs.

La solicitarea tribunalului, Camera Notarilor Bacău și intimata . o . relații și înscrisuri apreciate ca necesare soluționării cauzei (f.58-83, 110-117, 118-127 ds.).

În temeiul art.146 Cod procedură civilă 1865, părțile persoane fizice au formulat concluzii scrise (f.132-139 dosar) ce au fost avute în vedere de tribunal la pronunțarea asupra cauzei.

În examinarea hotărârii judecătorești recurate, prin prisma motivelor invocate precum și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art.306 raportat la art. 3041 și art.312 al.1 și al.2 Cod procedură civilă 1865, tribunalul reține recursul ca fiind fondat, sens în care îl va admite, cu consecința modificării parțiale a sentinței recurate, în limitele ce vor fi expuse în continuare:

Un prim motiv de recurs invocat de către pârâții-reclamanți R. N. și R. A. vizează lipsa de imparțialitate a judecătorului fondului justificată de împrejurarea că acesta nu s-a abținut de la soluționarea cauzei deși cunoștea că s-a pronunțat anterior cu privire la întinderea dreptului de proprietate al reclamanților-pârâți B. G. și B. E. în dosarul nr._ al Judecătorie R., prin sentința civilă nr.1618/01.06.2011 ce a fost a fost invocată de reclamanții-pârâții ca și titlu care dovedește întinderea dreptului lor de proprietate asupra terenului în suprafață de 545 m.p. pe care l-au revendicat prin cererea dedusă judecății în cauza de față.

Dând eficiență dispozițiilor art.306 al.3 Cod procedură civilă 1865, tribunalul apreciază că această primă critică privind refuzul instanței de fond de a se abține de la judecarea cauzei se încadrează în motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.5 Cod procedură civilă, care însă nu își găsește incidența în prezenta cauză.

Astfel, tribunalul reține că instanța de fond era singura în măsură să aprecieze dacă în persoana sa sunt întrunite dispozițiile art.24 și art.27 Cod procedură civilă 1865, ce ar fi putut-o determina să formuleze o cerere de abținere de la judecarea cauzei, în absența unei cereri de recuzare formulată de partea interesată, în speță pârâții-reclamanți R..

Faptul că instanța de fond a pronunțat sentința civilă nr.1618 din 01.06.2011 în dosarul nr._ al Judecătoriei R., hotărâre prin care a constatat că reclamanții-pârâți B. G. și B. E. au dobândit prin cumpărare un teren în suprafață de 3.900 m.p., situat în intravilanul satului Vulpășești, ., și care a fost invocată de reclamanții-pârâți în dovedirea dreptului lor de proprietate asupra terenului revendicat în cauză, nu este de natură să conducă la concluzia că judecătorul fondului a devenit incompatibil să soluționeze cererea pendinte.

De altfel, pârâții-reclamanți nu au dovedit existența unui motiv pertinent de natură a-i împiedica să formuleze, în condițiile legii, o cerere de recuzare împotriva judecătorului fondului iar cele două pricini în raport de care se invocă incompatibilitatea, nu privesc aceleași părți, nu au același obiect și nici aceeași cauză.

Or, câtă vreme pârâții-reclamanți nu au dovedit că printr-o eventuală respingere a cererii lor de recuzare (pe care nici nu au înțeles să o formuleze) le-ar fi fost cauzată o vătămare care nu ar putut fi înlăturată decât prin anularea hotărârii instanței de fond, tribunalul apreciază că motivul de casare prevăzut de art.304 pct.5 Cod procedură civilă 1865 nu este incident în cauză.

Nici în privința criticii circumscrise dispozițiilor art.304 pct.7 Cod procedură civilă 1865 și care vizează motivul de modificare incident pentru ipoteza în care hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii (adică nemotivarea hotărârii), tribunalul reține că nu-și găsește aplicabilitate în cauză.

Astfel, din analiza conținutului sentinței recurate, se apreciază că instanța de fond a indicat considerentele de fapt și de drept în temeiul cărora și-a format convingerea precum și cele pentru care a înlăturat susținerile pârâților-reclamanți. De asemenea, judecătorul fondului, în argumentarea soluției pronunțate, a făcut trimitere directă la probele administrate în cauză la cererea părților litigante, respectiv înscrisuri, depoziții de martori și expertiză topografică.

În același sens, Tribunalul apreciază că nu există contradicție între considerente și dispozitiv, nu există contradicție între considerente iar motivarea soluției este concisă, succintă dar logică și nu cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina dedusă soluționării, astfel că nu se poate considera că judecătorul fondului nu ar fi motivat soluția dată tuturor capetelor de cerere cu a cărei soluționare a fost investit, în condițiile în care în sarcina acestuia incubă obligația de a motiva soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestor capete de cerere.

Celelalte criticile formulate în recurs de către pârâții-reclamanți ce vizează în esență modalitatea greșită de soluționare a cererii introductive cât și a cererii reconvenționale, ca rezultat al aprecierii eronate a probelor cât și al interpretării și aplicării greșite de către instanța de fond atât a dispozițiilor de drept substanțial ce reglementează proprietatea și prescripția achizitivă cât și a celor reglementate de legislația funciară, critici ce se circumscriu generic motivului de modificare reglementat de dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă 1865, vor fi valorizate de către tribunal, în limitele ce urmează:

P. cererea introductivă reclamanții B. G. și B. E. au solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâților R. N. și R. A. la a le lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 550 m.p. teren situată în intravilanul satului Vulpășești, .; stabilirea liniei de hotar ce separă cele două proprietăți, cu obligarea pârâților la mutarea gardului despărțitor pe vechiul hat precum și la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.

P. cererea reconvențională pârâții R. N. și R. A. au solicitat în contradictoriu cu reclamanții inițiali și pârâta . prin primar, să se constate că au dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului revendicat în suprafață de 550 m.p., situat în intravilanul satului Vulpășești, .. Ulterior, după administrarea probei cu expertiză topografică, pârâții-reclamanți și-au precizat cererea reconvențională în sensul că au solicitat constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 848 m.p. teren, astfel cum a fost identificată în raportul de expertiză topografică administrat în cauză.

Instanța de fond a admis cererea principală având ca obiect revendicare și grănițuire, respectiv a obligat pârâții-reclamanți să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților-pârâți, terenul în suprafață de 545 m.p teren delimitat conform raportului de expertiză și schițelor anexe ce fac parte din hotărâre, colorat cu roz, între punctele DCKLD și a stabilit linia de hotar dintre cele două proprietăți litigante între punctele CDEFG conform raportului de expertiză topografică și schiței anexe ce fac parte din hotărâre.

Totodată, instanța de fond a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională având ca obiect constatare dobândire drept de proprietate prin uzucapiune și au fost compensate între părți onorariile de avocat, cu consecința obligării pârâților-reclamanți să plătească reclamanților-pârâți suma de 448 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de fond a apreciat că reclamanții-pârâți dovedesc un drept de proprietate asupra terenului revendicat cu sentința civilă nr.1618/01.06.2011 pronunțată de Judecătoria R. în dosarul nr._, hotărâre prin care s-a constatat că au dobândit „prin cumpărare” terenul în suprafață de 3.900 m.p. situat în intravilanul satului Vulpășești, . (și din care face parte și terenul revendicat în suprafață de 545 m.p.)

Întrucât pârâții-reclamanți nu au fost în măsură să prezinte un act de proprietate care să le justifice posesia terenului în litigiu, instanța de fond a apreciat că pentru terenul ce depășește suprafața de 1.000 m.p. – obiect al contractului de întreținere autentificat sub nr.5712/1992, respectiv pentru terenul în suprafață de 848 m.p., posesia pârâților-reclamanți este nelegitimă, ceea ce echivalează cu o ocuparea fără drept a respectivului teren.

De remarcat este faptul că pârâții-reclamanți și-au asumat prin recunoaștere posesia terenului litigios, însă au pretins că aceasta este legitimă chiar dacă nu sunt în măsură să prezente un act de proprietate, întrucât pe de o parte actul de proprietate pe care reclamanții-pârâți și-au întemeiat pretențiile este obținut prin fraudarea legii iar, pe de altă parte, au dobândit calitatea de proprietari ai terenului revendicat prin efectul prescripției achizitive de lungă durată, unind posesia lor cu posesia autorilor, considerent pentru care au solicitat respingerea acțiunii în revendicare ca efect al admiterii excepției uzucapiunii (invocată ca și apărare de fond, prin întâmpinare, distinctă de cererea având același obiect, formulată sub forma cererii reconvenționale, în contradictoriu cu reclamanții din cererea inițială și cu pârâta . de acțiunea în revendicare).

Referitor la susținerile pârâților-reclamanți în sensul nevalabilității actului de proprietate exhibat de reclamanții-pârâți, tribunalul apreciază că instanța de fond a făcut o analiză incorectă a mijloacelor de probă invocate de reclamanții-pârâți în dovedirea existenței dreptului lor de proprietate asupra terenului revendicat și a concluzionat, în mod greșit, că aceștia sunt privați, în mod abuziv, de pașnica folosință terenului revendicat în suprafață de 545 m.p..

Pentru a concluziona în acest sens, tribunalul va porni în raționamentul său de la a da eficiență principiului consacrat de art.1169 cod civil 1864 (aplicabil speței), conform căruia în cadrul oricărui proces sarcina probei incumbă reclamantului. Ca urmare, reclamantul din acțiunea în revendicare trebuie să dovedească două împrejurări și anume că este proprietarul bunului revendicat iar pârâtul are posesia (iar uneori detenția) nelegitimă a acestui bun.Ca posesor al bunului, pârâtul se bucură de o prezumție relativă de proprietate, astfel încât el nu trebuie să facă dovada titlului în baza căruia stăpânește bunul.

Altfel spus, reclamantul este cel care trebuie să facă dovada pozitivă, în sensul că el este titularul dreptului de proprietate asupra terenului revendicat iar pârâtul posesor are o situația pur pasivă, de așteptare, în favoarea lui operând o prezumție de proprietate dedusă din simplul fapt al posesiei, aceasta deoarece legea ocrotește posesia, independent de vreo dovadă a dreptului ce pretinde a se manifesta prin ea.

Numai atunci când reclamantul aduce dovezi în sprijinul existenței dreptului său de proprietate, pârâtul va fi obligat să iasă din pasivitate și să încerce, la rândul său, să-și probeze titlul. P. urmare, de principiu, dacă reclamantul nu face dovada titlului său de proprietate, acțiunea în revendicare va fi respinsă.

Pornind de la inconvenientele ivite în practica judecătorească în materia probei dreptului de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare imobiliară, s-au concretizat câteva principii care se aplică în soluționarea cazurilor de speță, pornind de la existența mai multor situații practice.

Astfel, pentru ipoteza în care doar reclamantul are titlu privind proprietatea bunului revendicat iar pârâtul nu prezintă un astfel de titlu, reclamantul va avea câștig de cauză, cu două condiții: titlu să emane de la un terț, și nu de la reclamantul însuși iar data titlului să fie anterioară posesiei pârâtului.

În speță, reclamanții-pârâți au prezentat ca și titlu doveditor al proprietății terenului revendicat în suprafață de 545 m.p. - sentința civilă nr.1618/01.06.2011 pronunțată de Judecătoria R. în dosarul nr._ prin care s-a constatat că aceștia sunt proprietarii, prin cumpărare de la pârâții Varvaras G., Lebada M., S. M., S. T. și S. T., conform antecontractului de vânzare-cumpărare denumit „promisiune de vânzare” încheiat la data de 19.03.2001, pentru prețul de 3.000 lei achitat integral, a următoarelor bunuri: o casă de locuit în suprafață de 84 m.p., compusă din 2 camere, acoperită cu eternită, împreună cu dependințe (anexe gospodărești), construită în anul 1962, situată în intravilanul satului Vulpășești, . și suprafața de teren de 3.900 m.p. cu vecinii: N-G. N., E- drum exploatare, S-B. I. și V-pârâul HR 367.

Pentru a pronunța această hotărâre, s-a dat eficiență dispozițiilor art.1073 și 1077 Cod civil 1864 coroborate cu cele ale art.5 alin.2 din Titlul X din Legea nr.247/2005 ce permit instanțelor judecătorești ca, în ipoteza refuzului executării obligațiilor asumate de una dintre părțile unei promisiuni bilaterale de vânzare cumpărare a unui bun imobil, să poată pronunța o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare și care să aibă caracter constitutiv de drepturi, transferul proprietății operând de la data rămânerii ei irevocabile.

Or, sentința civilă prin care s-a perfectat vânzarea-cumpărarea terenului în suprafață de 3.900 m.p. (din care face parte și terenul revendicat în suprafață de 545 m.p.) a dobândit caracter irevocabil la data de 05.09.2011, deci la o dată posterioară posesiei pârâților-reclamanți.

Ce se impune a fi subliniat în cauza de față este împrejurarea că probele administrate au confirmat pe deplin un aspect esențial și anume că reclamanții-pârâți nu au avut nici un moment posesia terenului revendicat, în contra susținerilor acestora.

Astfel, prin acțiunea introductivă, reclamanții-pârâți au susținut că „la momentul pronunțării hotărârii judecătorești (deci iunie 2011) suprafața cumpărată (de 3.900 m.p.) era în totalitate în posesia lor” iar ulterior, după ce „au locuit o perioadă de câțiva ani în B.”, au constatat că pârâții-reclamanți le-au ocupat terenul revendicat prin mutarea gardului despărțitor dintre proprietăți.

Or, se remarcă faptul că perioada cursă între momentul pronunțării sentinței de perfectare a vânzării-cumpărării (iunie 2011) și cel al promovării acțiunii în revendicare (aprilie 2012) este de doar 9 (nouă) luni și nici într-un caz de „câțiva ani”.

În aceeași măsură, trebuie subliniat că probele administrate la solicitarea reclamanților-pârâți infirmă susținerea privind mutarea gardului despărțitor între proprietățile părților litigante ulterior lunii iunie 2011, ci din contră aceleași probe (depozițiile martorilor J. E., L. G., J. C. și C. N. - f.98, 99,162,163 ds. fond; procesul-verbal de constatare încheiat de funcționarii Primăriei S. la data de 16.11.2010 - f.69 ds. fond și constatările personale ale expertului topograf - f.83 ds. fond) confirmă împrejurarea că gardul despărțitor dintre proprietățile litigante, pe aliniamentul litigios, nu a fost mutat și are o vechime de cel puțin 15 ani.

În privința depozițiilor martorilor ce probează susținerile reclamanților-pârâți în sensul mutării gardului despărțitor în interiorul proprietății lor ca urmare a acțiunii ilicite a pârâților-reclamanți, tribunalul remarcă o notă mare de subiectivism și/sau probabilitate, cu consecința firească a înlăturării acestora, din punct de vedere probațional. Astfel, martora Varvaraș G. este unul dintre promitenții-vânzători ai terenului litigios; martora B. M. este vecină cu pârâții-reclamanți și se află în conflict deschis cu aceștia, reclamându-i la poliție, iar martorul O. I. oferă informații ce conțin o doză mare de probabilitate: „în urmă cu ceva vreme”, „nu știu exact când”, „nu știu de către cine”.

Sintetizând, tribunalul reține că reclamanții-pârâți au invocat ca și titlu doveditor al dreptului de proprietate o hotărâre judecătorească de perfectare a vânzării-cumpărării terenului în suprafață de 3.900 m.p. (din care face parte și terenul revendicat în suprafață de 545 m.p.), hotărâre ce este inopozabilă pârâților-reclamanți, deci un titlu emanat de la un terț iar data titlului (respectiv data când sentința civilă nr.1618 din 01.06.2011 a dobândit caracter irevocabil) este data de 05.09.2011, deci o dată posterioară posesiei pârâților-reclamanți, aspecte de natură să conducă la soluția respingerii ca nefondată a cererii principale având ca obiect revendicare și obligația de a face (mutare gard despărțitor).

Date fiind particularitățile speței, tribunalul apreciază că se impun o . considerații cu referire la întinderea dreptului de proprietate pretins ca fiind dobândit de reclamanții-pârâți prin cumpărare.

Astfel, din actele dosarului nr._ al Judecătoriei R., se constată că obiectul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare încheiate la data de 19.03.1991 îl constituie o casă compusă din două camere și dependințe precum și terenul aferent construcției în suprafață de 39 ari, situate în intravilanul satului Vulpășești, ..

Din conținutul convenției menționate se deduce că terenul promis spre vânzare a aparținut defuncților L. I.V. și L. I.M., urmând ca încheierea actului autentic de înstrăinare să se facă după emiterea titlului de proprietate.

Se remarcă totodată că promisiunea de vânzare întocmită la data de 19.03.2001 nu a fost însoțită de niciun act de proprietate, nici de vreo adeverință provizorie de proprietate sau hotărâre a Comisiei Județene N. de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenul promis spre înstrăinare sau vreun proces-verbal de punere în posesie sau vreo schiță anexă în care să fie indicate coordonatele topometrice ale bunurilor promise spre înstrăinare.

Acțiunea de perfectare a vânzării-cumpărării finalizată prin pronunțarea sentinței civile nr.1618 din 01.06.2011 a fost promovată la data de 14.03.2011, după emiterea titlului de proprietate nr.9042 din 11.03.2010 având ca titulari pe moștenitorii lui L. I.V., ce sunt aceeași cu promitenții vânzători din convenția întocmită la data de 19.03.2001.

În dovedirea acțiunii de perfectare a vânzării-cumpărării, reclamanții-pârâți din cauza pendinte au depus copia titlului de proprietate anterior menționat, adeverința de rol agricol nr.5204 din 16.12.2010 emisă Primăria Comunei S. pe numele soților B. și documentația topografică nr.1665/03.02.2011 întocmită de numitul D. C. C., în calitate de persoană fizică autorizată de ANCPI să execute lucrări de cadastru, geodezie și cartografie.

Întrucât una dintre condițiile de admisibilitatea ale unei acțiuni având ca obiect perfectare vânzare cumpărarea este aceea ca promitentul-vânzător să fie proprietarul bunului promis spre înstrăinare, tribunalul reține că proprietatea terenului în suprafață de 3.900 m.p. obiect al promisiunii de vânzare nu a fost confirmată de niciunul dintre înscrisurile depuse în dovedire de către reclamanții-pârâți.

Astfel, în titlul de proprietate nr.9042 din 11.03.2010 este înscris terenul în suprafață de 3.100 m.p., situat în intravilanul satului Vulpășești, ., în sola 24, parcelele 391/1 și 391/2 iar din măsurătorile efectuate în vederea întocmirii documentației topografice nr.1665/03.02.2011 (executată tocmai la cererea reclamanților-pârâți și pe baza declarațiilor acestora) rezultă că suprafața efectiv stăpânită de reclamanții-pârâți la data întocmirii (ianuarie 2011) este de doar 3.364 m.p..

În condițiile în care adeverința de rol agricol nr.5204 din 16.12.2010 emisă Primăria Comunei S. certifică bunurile imobile declarate ca fiind deținute pe raza localității de către reclamanții-pârâți, și nu pe cele deținute în perioada de referință de către promitenții vânzători sau autorul acestora, este evident că respectiva adeverință nu este în măsură să facă dovada dreptului de proprietate a reclamanților-pârâți asupra terenului în suprafață de 3.900 m.p. obiect al promisiunii de vânzare, având doar valoare declarativă, confirmând doar întinderea terenului avut în posesie, la nivelul anului 2010.

Or, cum însă de esența transferului dreptului de proprietate este dovedirea dreptului de proprietate asupra a ceea ce se înstrăinează, pentru că nimeni nu poate înstrăina mai mult decât ceea ce deține în proprietate, susținerea reclamanților-pârâți în sensul că au cumpărat de la promitenții-vânzători – moștenitori ai defunctului L. I. V. un teren în suprafață de 3.900 m.p. nu corespunde realității întrucât nu este îndeplinită cerința esențială pentru realizarea transferului dreptului de proprietate, ce se impune și pentru ipoteza pronunțării unei hotărâri de perfectare vânzare-cumpărare și anume dovada faptului că promitenții-vânzători sunt proprietarii terenului promis spre înstrăinare, în condițiile în care aceștia și-au probat dreptul de proprietate pentru terenul în suprafață de doar 3.100 m.p., atât cât s-a înscris în titlul de proprietate ce le-a fost eliberat în calitate de moștenitori ai defunctului autor L. I. V., și nu pentru întregul teren de 3.900 m.p. - obiect al promisiunii de vânzare

Susținerea reclamanților-pârâți în sensul că adeverința de rol agricol nr.5204 din 16.12.2010 emisă Primăria Comunei S. reprezintă în fapt o adeverință provizorie de proprietate emisă în baza legii nr.18/1991 în favoarea promitenților vânzători nu poate fi primită întrucât conținutul acesteia este clar și neechivoc iar adeverințele provizorii de proprietate emise în baza legii nr.18/1991 au un conținut tip prestabilit prin legea cadru ce le reglementează. Astfel, în acest tip de adeverințe (care se emit într-un singur exemplar) se înserează, printre altele, întinderea suprafeței de teren asupra căreia se reconstituie dreptul de proprietate, numărul și data hotărârii de comisie județeană prin care s-a dispus reconstituirea și numărul anexei în care se încadrează solicitantul. Or, este lesne de observat că adeverința la care s-a făcut referire nu are un astfel de conținut.

De altfel, și pentru ipoteza teoretică în care s-ar accepta calificarea dată de reclamanții-pârâți adeverinței în cauză, trebuie subliniat că în practica judecătorească s-a conturat opinia majoritară în sensul că adeverințele provizorii de proprietate emise în baza legii nr.18/1991 sunt de natură să facă dovada dreptului de proprietate în cadrul unei acțiuni în revendicare doar dacă sunt însoțite de procesul-verbal de punere în posesie întocmit de comisia locală de fond funciar și eventual și de o schiță a terenului la care acesta se referă, pentru că numai altfel se individualizează terenul care a făcut obiectul constituirii/reconstituirii dreptului de proprietate, ceea ce nu se verifică în speța dedusă judecății.

Revenind la datele speței, se remarcă că promitenților-vânzători - moștenitori ai defunctului L. I.V. li s-a recunoscut dreptul de proprietate doar pentru terenul în suprafață de 3.100 m.p., situat în intravilanul satului Vulpășești, . și nu pentru 3.900 m.p. cât au pretins că ar fi aparținut autorului lor anterior colectivizării.

Or, orice persoană căreia i se eliberează titlul de proprietate după procedura stabilită de legile fondului funciar cu privire la o anumită suprafață de teren nu poate pretinde, pe calea unei acțiuni în revendicare (și cu atât mai mult nu poate înstrăina printr-un act oneros) o suprafață mai mare de teren, chiar dacă ar face dovada că anterior colectivizării, a avut în proprietate o asemenea suprafață. Aceasta deoarece, urmare a cooperativizării, dreptul său de proprietate sau al autorului căruia îi succede s-a stins prin actul cooperativizării. Principiul perpetuității dreptului de proprietate i-a permis să redobândească un drept în condițiile legilor fondului funciar, în limitele stabilite de dispozițiile acestora, a căror aplicare a trebuit să ia în considerare și interesele altor persoane (în categoria cărora trebuie incluși și vecinii suprafețelor de teren – ca în cauza de față), pentru a se găsi cele mai adecvate soluții pentru toți cei interesați.

Dacă persoanele cărora li se stabilesc dreptul de proprietate în condițiile legislației funciare se consideră nedreptățite, ele au deschise doar căile de atac prevăzute de aceasta. Or, după cum rezultă din actele și lucrările dosarului, tribunalul constată că promitenții-vânzători - moștenitori ai defunctului L. I.V. nu au făcut niciun demers pentru a obține recunoașterea dreptului lor de proprietate și pentru terenul în suprafață de 800 m.p. teren, ce reprezintă diferența între terenul în suprafață de 3.900 m.p. promis spre înstrăinare reclamanților-pârâți și terenul în suprafață de 3.100 m.p, asupra căruia li s-a recunoscut dreptul de proprietate în condițiile legilor fondului funciar.

Bineînțeles că respingerea acțiunii în revendicare și obligația de face va conduce și la modificarea soluției pe care instanța de fond a dat-o cererii principale având ca obiect grănițuire, în sensul stabilirii liniei de hotar dintre proprietățile limitrofe ale părților litigante între punctele D, E, F, G, H pe aliniamentul indicat în schița aflată la fila 85 dosar fond, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, în considerarea faptului că niciuna dintre părțile litigante nu contestă linia de hotar dintre cele două proprietăți învecinate pe aliniamentul anterior indicat, litigiul purtând asupra liniei de hotar circumscrise terenului revendicat în suprafață de 545 m.p.

Cu privire la motivele de recurs vizând greșita soluționare a excepției uzucapiunii invocate prin întâmpinare cât și a cererii reconvenționale având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 848 m.p. (din care face parte și terenul revendicat în suprafață de 545 m.p.) prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, tribunalul le va înlătura, cu următoarea motivație:

Uzucapiunea a fost definită ca fiind modul de dobândire a proprietății sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a acestuia în tot timpul fixat de lege. Uzucapiunea (numită și prescripția achizitivă) este, astfel, cea mai importantă limitare a caracterului perpetuu al dreptului de proprietate asupra imobilelor.

În sistemului Codului civil din 1864 (aplicabil speței), uzucapiunea lungă (de 30 de ani) invocată de pârâții-reclamanți în apărare este singurul mod originar de dobândire a proprietății imobiliare, modul originar implicând dobândirea unui bun fără să fi tratat cu un alt subiect de drept, deci fără ca proprietarul actual să fie ayant cause-ul niciunui alt proprietar, care să-i fi transmis bunul.

Uzucapiunea poate fi invocată pe cale de acțiune (caz în care posesorul care pretinde că s-a împlinit termenul de prescripție achizitivă ca putea cere, pe calea acțiunii în constatare, dobândirea prin uzucapiune a dreptului real respectiv) și pe cale de excepție (în cadrul acțiunii în revendicare introduse împotriva posesorului). În ambele cazuri, instanța de judecată trebuie să pronunțe o hotărâre care ține loc de titlu de proprietate al uzucapantului.

Când posesorul uzucapant are posesia bunului și este pârât în acțiunea în revendicare a proprietarului cu titlu, poate formula cerere reconvențională având ca obiect constatarea dobândirii dreptului real de proprietate prin efectul uzucapiunii, care va avea ca efect, în cazul admiterii, paralizarea acțiunii în revendicare sau poate invoca uzucapiunea pe cale de excepție, în același scop, al respingerii cererii reclamantului.

Indiferent de calea procesuală pe care este formulată (a cererii și/sau a excepției (apărării de fond), cererea de constatare a dobândirii dreptului real de proprietate prin efectul uzucapiunii de 30 de ani produce aceleași efecte și presupune verificarea acelorași condiții instituite de dispozițiile art.645, art.1837 și art.1890 Cod civil 1864.

În cauză, pârâții-reclamanți au înțeles să formuleze cererea de constatare a dobândirii dreptului real de proprietate prin efectul uzucapiunii de 30 de ani asupra terenului în suprafață de 848 m.p. pe ambele căi procesuale, cu singura diferența notabilă că cererea reconvențională a formulat-o și în contra pârâtei . Primar, și nu doar în contra reclamanților inițiali, față de care a invocat și excepția uzucapiunii.

În motivarea susținerilor, pârâții-reclamanți au arătat că prin contractul de întreținere autentificat sub nr.5712 din 20.07.1992, au dobândit de la soții G. N. și G. I. o casă de locuit împreună cu terenul aferent în suprafață de 1.000 m.p., bunuri imobile situate în intravilanul satului Vulpășești, ., învecinate pe una dintre laturi cu autoarea reclamanților-pârâți (numita L. M.).

Deși în contractul de întreținere s-a menționat că transferul dreptului de proprietate operează asupra terenului în suprafață de doar 1.000 m.p., în realitate, după cum rezultă și din vecinătățile înscrise în acesta, le-a fost transferată proprietatea asupra întregului teren deținut de înstrăinători la momentul încheierii contractului (iulie 1992), și care în fapt este de 1.848 m.p, din care face parte și terenul în suprafață de 545 m.p. revendicat de reclamanții-pârâți.

În condițiile în care au avut credința clară că sunt proprietarii întregii suprafețe de teren de 1.848 m.p, așa cum rezultă din vecinătăților înscrise în contractul de întreținere iar din actele de actele de proprietate vechi ale autorilor lor, respectiv acte autentice care fac dovada dreptului de proprietate asupra terenului, după cum urmează: suprafața de 696 m.p. teren cumpărată de la M. Alexanovici I. prin actul autentificat cu nr.2534/1946 și transcris cu nr.2795/1946 și suprafața de 9 prăjini/16 ari și 11ctr. /1735,5 m.p. teren cumpărată de la I. S. M. prin actul autentificat cu nr.847/1947, au considerat că singurul demers legal pe care îl pot întreprinde pentru obținerea unui act de proprietate care să le confirme întinderea reală a dreptului lor de proprietate asupra terenului stăpânit în fapt este doar promovarea acțiunii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, înțelegând să invoce și joncțiunea posesiei lor cu cea a autorilor lor (respectiv soții înstrăinători G. N. și G. I.).

Verificând temeinicia susținerilor pârâților-reclamanți în raport de dispozițiile legale aplicabile și probele administrate în cauză, tribunalul va înlătura susținerea pârâților-reclamanți în sensul că la data încheierii actului de întreținere din 1992, suprafața de 1.000 m.p. teren era suprafața maximă ce se putea înstrăina, conform Legii nr.9/1991, privind interzicerea temporară a înstrăinării terenurilor prin acte între vii. Aceasta deoarece, legea nr.9/1990 privind interzicerea temporară a înstrăinării terenurilor între vii (publicată în Monitorul Oficial nr.95/01.08.1990) a interzis, prin articolul 1 alin.1, înstrăinarea prin acte juridice între vii a terenurilor de orice fel situate înăuntrul sau în afara localităților, până la adoptarea noii reglementări a fondului funciar, care a fost edictată prin Legea nr.18/1991 a fondului funciar, intrată în vigoare la data de 20.02.1991. Rezultă așadar că interdicția a fost în vigoare în intervalul 01.08._91, deci nu și la data întocmirii contractului de întreținere autentificat sub nr.5712 la data de 20.07.1992, de unde și netemeinicia susținerilor pârâților-reclamanți.

P. urmare, în absența oricărui act de proprietate provenind de la adevărații proprietari G. N. și G. I. și pentru terenul în suprafață de 848 m.p., deținut în plus față de cel de 1.000 m.p. cumpărat prin actul de întreținere autentificat sub nr.5712 la data de 20.07.1992, verificarea legitimității posesiei pârâților-reclamanți poate fi făcut doar în limitele apărării acestora în sensul că au dobândit proprietatea terenului în litigiu prin efectul prescripției achizitive de 30 de ani, demers pe care tribunalul l-a întreprins, concluzionând că în prezenta cauză posesia îndelungată a pârâților-reclamanți asupra terenului litigios nu întrunește toate calitățile cerute de lege (respectiv art.1847 Cod civil 1854) de natură a conduce la producerea celui mai important efect al posesiei, și anume dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului posedat.

Cu privire la admisibilitatea unei acțiuni în constatare a dreptului de proprietate prin uzucapiune, întemeiată pe dispozițiile art.1846, art.1854 din Codul civil 1864, tribunalul apreciază că, odată cu . Legii nr. 18/1991, pentru toate terenurile ce intră sub incidența acestui act normativ, astfel cum sunt determinate în art.2, persoanele îndreptățite pot obține restituirea în natură a bunului (sau pot beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent) doar în condițiile acestei legi.

Astfel, existând două categorii de norme juridice ce reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate asupra imobilelor cooperativizate, prevăzute, pe de-o parte de dreptul comun (art. 1846 și urm. din Codul Civil 1864) și pe de altă parte de legea specială, prevalează normele cu caracter special ale Legii nr.18/1991, care constituie o lege de reparație și cuprinde dispoziții derogatorii de la dreptul comun.

Or, Legea nr.18/1991 reprezintă un act normativ special, care reglementează toate situațiile referitoare la fondul funciar și implică o procedură specială pentru obținerea în natură a terenurilor ce cad sub incidența sa. Nu se poate susține astfel că fostului proprietar sau succesorilor acestora (în fapt sau în drept), li se limitează accesul la justiție în ceea ce privește valorificarea intenției de obținere a bunului, atât timp cât instanța cenzurează în cadrul căilor de atac exercitate hotărârile comisiilor locale și cele ale comisiilor județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată, aceste valorificări trebuind să aibă loc în cadrul prevăzut de Legea nr. 18/1991 și sub condiția urmării procedurii prevăzute de legea specială.

Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din CEDO în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.

În speța de față, tribunalul remarcă împrejurarea că soții G. N. și G. I. au avut calitatea de membrii cooperatori iar terenurile deținute în proprietate la data cooperativizării (finalizate în anul 1963) au fost preluate de fostul C.A.P. din localitate, aceștia păstrându-și în proprietate doar casa, anexele gospodărești și terenul aferent casei și grădinii însă în limitele prevăzute de statul C.A.P.-urilor, neputând însă depăși suprafața de 1.000 m.p. teren, după cum limitează și dispozițiile art.23 din legea nr.18/1991 R..

Regimul juridic al terenurilor ce au aparținut soților G. N. și G. I. este guvernat de dispozițiile legilor fondului funciar, aspect confirmat de împrejurarea că însăși G. N. (vânzătorul pârâților-reclamanți) a solicitat la data de 12.03.1991 prin cererea adresată Primarului Comunei S. (f.29 ds. Tribunal ) reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile preluate cu prilejul cooperativizării, printre care figurează și terenul în suprafață de 0,11 ha situat în intravilan S. (n.n. cel aferent casei de locuit și care a făcut obiectul înstrăinării către pârâții-reclamanți în iulie 1992).

Împrejurarea că soții G. N. și G. I. nu au pierdut în fapt posesia întregului teren aferent gospodăriei, în perioada colectivizării și până la înstrăinarea intervenită în 1992, nu este de natură să conducă la dobândirea dreptului de proprietate al pârâților-reclamanți asupra terenului litigios prin uzucapiune, câtă vreme soții G. N. și G. I., ce le-au transmis în mod pașnic posesia și folosința întregului teren în suprafață de 1.848 m.p, aveau calitatea de detentori precari, în speță revenindu-le obligația de a dovedi intervertirea posesiei exercitate în numele altuia (în cauză, fostul CAP din localitate) în posesie exercitată sub nume de proprietar, pentru a putea invoca beneficiile posesiei utile care, exercitată pentru o perioadă de cel puțin 30 de ani, să poată justifica dobândirea dreptului de proprietate în temeiul prescripției achizitive prevăzută de art.1846 și următoarele din Cod civil 1864.

Chiar dacă înstrăinătorii G. N. și G. I. au stăpânit, în fapt, terenul în litigiu și în perioada cooperativizării, regimul juridic aplicabil este tot cel prevăzut de Legea nr.18/1991, iar recunoașterea dreptului este supusă din punct de vedere procedural dispozițiilor de excepție prevăzute de legile fondului funciar, care se aplică prioritar față de cele cu un caracter general, privite ca mod originar de dobândire a dreptului de proprietate.

P. urmare, doar persoanele care sunt exceptate de la procedura acestui act normativ (ceea ce în cauză este infirmat de cele anterior reținute), cele care din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, precum și cele pentru care Legea nr. 18/1991 nu a reprezentat o cale de acces efectivă la justiție, au deschisă calea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun pentru recunoașterea dreptului lor de proprietate.

De altfel, se reține că pârâții-reclamanți au invocat joncțiunea propriei posesii cu cea a autorilor lor, începând cu anul 1946 și până în prezent și, față de această perioadă a stăpânirii, se reține că regimul juridic al terenurilor a fost succesiv reglementat de Codul civil de la 1864, de Constituția din anul 1968 și, ulterior, de Legea nr.18/1991 republicată și de Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia –ultimele două acte normative fiind încă în vigoare.

Potrivit Constituției României din anul 1968, erau recunoscute trei forme ale dreptului de proprietate, respectiv: dreptul de proprietate al statului, dreptul de proprietate cooperatistă și dreptul de proprietate personală – art.6 și art. 36 alin.1.

Dreptul de proprietate al statului și cel cooperatist prezenta următoarele caractere juridice: caracter absolut, caracter exclusiv, caracter inalienabil și caracter imprescriptibil. P. caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate se înțelegea posibilitatea instituțiilor cooperatiste de a formula oricând acțiunea în revendicare a unui bun aflat în proprietate, deoarece aceasta este imprescriptibilă, precum și imposibilitatea ca terenurilor proprietate cooperatistă să fie dobândite prin prescripția achizitivă, respectiv prin uzucapiune.

Față de aceste prevederi constituționale, se constată că nici pârâții-reclamanți și nici autorii lor (soții G. N. și G. I.) nu puteau uzucapa suprafața de teren în litigiu, în condițiile în care în raport de prevederile legale în vigoare, se constată că prescripția achizitivă, indiferent de durată, poate fi opusă doar acelor proprietari ale căror terenuri se află, începând cu anul 1991 (al adoptării legii nr.18/1991), în domeniul privat, respectiv persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului sau unităților administrativ teritoriale.

Astfel, chiar dacă s-ar admite posibilitatea exercitării directe a acțiunii în constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, având în vedere că domeniul privat a fost reglementat pentru prima dată prin Legea nr.18/1991, dată de la care și foștii proprietari au dobândit posibilitatea de a ieși din pasivitate și de a solicita recunoașterea dreptului lor de proprietate în baza acestui act normativ special, un eventual termen de prescripție împotriva fostului proprietar (care în cauză se pretind a fi soții G. N. și G. I.) putea începe să curgă după această dată, termen care în cauză nu este împlinit, din moment ce G. N. a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul în litigiu ce i-a aparținut anterior colectivizării, la data de 12.03.1991 iar cererea sa de reconstituire are efect întreruptiv al cursului prescripției achizitive curse în favoarea sa și a soției I. și ulterior în persoana pârâților-reclamanți, începând cu anul 1992.

Față de aceste considerente, reținând că, în cauză, terenul în litigiu se încadrează în prevederile legii speciale în vigoare la data introducerii prezentei acțiuni (în condițiile în care a fost preluat în patrimoniul fostului CAP din loc. S. de la autorii pârâților-reclamanți), tribunalul reține că aprecierea instanței de fond în sensul că cererea pârâților-reclamanți având ca obiect constatare dobândirii dreptului de proprietate pentru terenul în litigiu prin uzucapiune nu poate paraliza cererea de revendicare în prezenta cauză, este temeinică și legală, câtă vreme cursul prescripției achizitive în favoarea pârâților-reclamanți a început să curgă în contra reclamanților-pârâți la data de 12.03.1991 (data formulării cererii de reconstituire de către G. N.) iar acțiunea în revendicare a fost promovată de reclamanții-pârâți la data de 20.04.2012, intervalul de timp curs între cele două momente anterior precizate fiind absolut insuficient pentru a se putea reține îndeplinirea condițiilor reglementate de dispozițiile art.1847 Cod civil 1864.

Față de aceste considerente, reținând că, în cauză, terenul în suprafață de 848 m.p. se încadrează în prevederile legii speciale în vigoare la data introducerii prezentei acțiuni (în condițiile în care a fost solicitat spre restituire de către fostul proprietar de la care a fost preluat la momentul înființării fostului C.A.P. din localitate), tribunalul reține că soluția de respingere a cererii reconvenționale și implicit și a excepției uzucapiunii este temeinică și legală și o va menține ca atare.

Altfel spus, pârâții-reclamanți vor putea opune oricărei persoane (fie că este vorba de reclamanții-pârâți, fie că este vorba de moștenitorul legal al foștilor soți înstrăinători G. N. și G. I. și care în cauză s-a dovedit că există în persoana numitului G. T. - fiul celor doi) dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată, bineînțeles în cadrul unui litigiu judiciar, începând cu luna martie a anului 2012 (când se împlinesc cei 30 de ani calculați de la data formulării cererii de reconstituire de către G. N., deoarece efectul direct al respectivei cereri a fost intervertirea posesiei pentru altul (fostul C.A.P.) în posesie pentru sine.

Întrucât, ca efect al admiterii recursului, hotărârea de primă instanță a fost modificată în parte cu privire la soluția dată cererii principale având ca obiect revendicare și grănițuire, în limitele anterior expuse, se impune și reconsiderarea cuantumului cheltuielilor de judecată datorat reclamanților de către pârâți, doar cu privire la cheltuielile reprezentând jumătate din taxa judiciară aferentă cererii de grănițuire, întrucât taxe de timbru achitate pentru cererile de revendicare și obligația de a face nu pot fi avute în vedere ca și cheltuieli de judecată, dată fiind soluția de respingere a celor două cereri.

Față de solicitarea recurenților R. N. și R. A., în temeiul art.274 al.1 Cod de procedură civilă 1864, tribunalul va obliga în solidar pe intimații B. G. și B. E., ca părți căzute în pretenții, să plătească recurenților cheltuielile de judecată dovedite a fi fost efectuate în prezentul stadiu procesual, reprezentând onorariu apărător calificat în cuantum de 600 lei, conform chitanței nr.0241 din 18.11.2014 (f.47 ds.) și taxă judiciară de timbru în cuantum de 9,65 lei aferentă cererii de recurs admise cu privire la soluția dată cererii principale de revendicare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Admite recursul promovat de pârâții-reclamanți R. N. și R. A., domiciliați în comuna S., ., împotriva sentinței civile nr.130 din 22.01.2014 pronunțată de Judecătoria R. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți B. G. și B. E., domiciliați în comuna S., ., și intimata-pârâtă . sediul în ..