Anulare act. Decizia nr. 695/2013. Tribunalul SIBIU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 695/2013 pronunțată de Tribunalul SIBIU la data de 19-12-2013 în dosarul nr. 11272/306/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL SIBIU
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 695
Ședința publică de la 19 Decembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. B.
Judecător M. T.
Judecător V. C. D.
Grefier M. T.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de către reclamantul Ț. I. împotriva sentinței civile nr.1992 din 18.03.2013 pronunțată de Judecătoria Sibiu, în contradictoriu cu intimații M. P. și Ț. M., având ca obiect - anulare act.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru recurent, av. V. V., pentru intimată se prezintă, av. M. C., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că, prin serviciul registratură al instanței, intimata M. (fostă Ț.) M. a depus întâmpinare. Un exemplar se comunică reprezentantului recurentului.
Reprezentantul recurentului, av. V. V., depune chitanță reprezentând taxă judiciară de 10 lei, chitanță reprezentând onorariu avocat și împuternicire avocațială. Arată că nu solicită termen pentru studiul întâmpinării.
Instanța consideră că, se impune calificarea căii de atac în prezenta cauză.
Reprezentantul recurentului, av. V. V., consideră că dacă se asimilează contractul de arendă cu contractul de locațiune, având în vederea și prevederile vechiului Cod civile, calea de atac în prezenta cauză este apel.
Reprezentanta intimatei, av. M. C., arată că având în vedere că arenda este o varietate a contractului de locațiune, definită și de prevederile art.1778 C.civil, calea de atac este recurs, contractul fiind încheiat pe o durată determinată care expiră la data de 31.12.2013, cu o valoare de 1500 lei/an. Contractul de arendă este asimilat contractul de locațiune potrivit disp. art. 715 alin. 1 N.C.civ.
Deliberând, apreciază în cauză calea de atac ca fiind recurs, față de obiectul cauzei care vizează anularea unu act juridic, evaluabil în bani, și față de valoarea contractului, recursul este corect declarat în cauză, pe vechiul Cod de procedură civilă.
Reprezentanții părților arată că, nu au alte cereri de formulată în cauză.
Nefiind alte cereri formulate, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentantul recurentului, av. V. V., solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinței pronunțată de instanța de fond, în sensul admiterii acțiunii introductive așa cum a fost formulată pentru motivele invocate în recursul formulat și pe care le reiterează oral și în fața instanței. Cu cheltuieli de judecată.
Reprezentanta intimatei, av. M. C., pentru motivele invocate în întâmpinare, pe care le reiterează oral în fața instanței, concluzionează solicitând în temeiul disp. art.304 pct.9 respingerea recursului și menținerea sentinței pronunțată de instanța de fond ca fiind temeinică și legală. Cu cheltuieli de judecată.
TRIBUNALUL
Prin sentința civilă nr. 1992 din data de 18.03.2013 pronunțată de Judecătoria Sibiu a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamantul Ț. I. în contradictoriu cu pârâții M. P. și Ț. M. .
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a constatat că prin acțiunea civilă înregistrată la această instanță sub numărul_ din 1.10.2012 reclamantul T. I. a chemat în judecată pe pârâții M. P. și Ț. M., solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea contractului de arendă, înregistrat sub nr. 3039/2012 la Primăria Comunei Ș. M., încheiată de pârâți fără acordul coproprietarului codevălmaș, cu privire la grevarea unei suprafețe de teren arabil și livadă în suprafața de 18,39 ha, aflată în extravilanul . obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Examinând actele și lucrările dosarului instanța de fond a reținut că la data de 28.08.2012 s-a încheiat între pârâți un contract de arendă prin care suprafața de 18,39 reprezentând 1/2 din suprafața de 36,77 ha. situat în extravilanul localității Ș. M., categoria de folosință fiind aceea de arabil și livadă de pomi fructiferi, terenul arendat fiind folosit în scopul exploatării agricole pășune. Contractul a fost încheiat pe o durată de 1an și 4 luni cu suma de 1.500 lei și a fost înregistrat la Conciliul Local Ș. M. .
Contractul de arendare, varietate a contractului de locațiune, este un contract prin care una dintre parți, numita arendator, transmite celeilalte parți, numita arendaș, bunuri agricole in vederea exploatării pe o durata determinata si in schimbul unui preț, numit arenda, stabilite de parți.
Soții administrează și folosesc împreună bunurile comune și dispun astfel de ele. Oricare dintre soți exercitând singur aceste drepturi este socotit că are consimțământul celuilalt soț. În privința terenurilor și a construcțiilor, nici unul dintre soți nu poate efectua singur de dispoziție, fără consimțământul expres al celuilalt soț. Interdicția vizează înstrăinarea sau grevarea terenurilor și a construcțiilor. În speță instanța de fond a apreciat că s-a încheiat un contract de arendă care nu are în vedere transmiterea unui drept imobiliar, obiectul acestuia fiind folosința, respectiv exploatarea agricolă. Actul încheiat de pârâtă se încadrează în cerințele art. 345 al.2 C.civil și nu poate fi calificat un act de dispoziție. Instanța de fond apreciază că întrucât contractul de arendare a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor și s-a constatat existența vreunei cauze de nulitate
Împotriva sentinței civile nr.1992 din data de 18.03.2013 pronunțată de Judecătoria Sibiu, reclamantul a declarat recurs prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată în ambele grade de jurisdicție.
Recurentul consideră că acțiunea a fost respinsă pe o teză greșită legată de calificarea contractului de arendă ca un act de administrare și nu unul de dispoziție sau grevare, astfel, nefiind necesar acordul ambilor soți la arendare. Instanța de fond pleacă de la similitudinea completă dintre contractul de locațiune și contractul de arendă, considerând că arenda este o formă a locațiunii. Recurentul susține că atât închirierea cât și arendarea sunt sarcini ale imobilului care grevează proprietatea codevălmașă. Recurentul consideră că prin voința pârâtei intimate, în calitate de fost soț coproprietar este împiedicat să exercite un atribut al proprietății imobiliare și anume folosința. De asemenea, recurentul susține că fără acordul său a fost înstrăinată temporar către arendaș, facultatea de a culege fructele agricole. Recurentul susține că terenurile care au fost arendate au fost dobândite sub durata căsătoriei cu pârâta Ț. M. iar în prezent cele două părți sunt în divorț. Recurentul afirmă că în luna august 2012 a aflat de existența contractului de arendare care a fost încheiat fără a se solicita consimțământul său. Recurentul susține că l-a notificat pe arendaș că nu își va da consimțământul deoarece terenul îi este necesar pentru activitățile agricole pe care le derulează. În cursul lunii octombrie 2012 a încetat starea de codevălmășie ca urmare a pronunțării divorțului, dreptul de proprietate fiind transformat în proprietate comună pe cote părți. În acest context, temeiurile de anulare a contractului de arendă se completează atât în efecte cât și în interpretare cu prev.art.636,637,639,641, 642 NCCiv. Recurentul apreciază că nu îi este opozabil contractul de arendă și este împiedicat în calitate de coproprietar să folosească bunul comun și să culeagă fructele în limitele cotei sale.
Prin întâmpinare, intimata pârâtă M. (fostă Ț.) M. solicită respingerea recursului, menținerea ca temeinică și legală sentința atacată, cu cheltuieli de judecată. Intimata arată că arendarea este reglementată de Legea nr.287/2009 privind Codul civil și este încadrat în categoria contractelor de locațiune deoarece potrivit art.1778 C.Civ .obiectul contractului este locațiunea bunurilor agricole pe o durată determinată contra unui preț stabilit prin contract. Contractul de arendare a fost încheiat pe o durată determinată 28.08._13 și terenul dat în arendă este în suprafață de 18,39 ha din total de 36,77 ha, respectiv reprezintă ½ din suprafața totală. Contractul de arendare nu intră în categoria actelor de dispoziție juridică. Intimata arată în continuare că deși s-a pronunțat desfacerea căsătoriei, partajul bunurilor nu s-a realizat. Intimata solicită respingerea recursului întemeiat pe prevederile art.304, pct.9 C.pr.civ. aplicabil, apărarea fiind susținută în drept de art.345, alin.2 NCCiv. Și art.308, alin.2 C.p.civ. aplicabil.
Examinând recursul prin prisma criticilor aduse sentinței recurate dar și din oficiu potrivit art.304 și art.304, ind.1 C.pr.civ., instanța de recurs constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Art.1778, alin.1 NCCiv. stabilește că locațiunea bunurilor agricole poartă denumirea de arendare, iar dispozițiile referitoare la contractul de locațiune se aplică în mod corespunzător și arendării ( alin.2).Ca atare, potrivit art.1777 N.C.pr.civ. prin contractul de locațiune se asigură folosința unui bun pentru o anumită perioadă de timp în schimbul unei sume de bani numită chirie. Prin urmare în baza acestui contract se acordă doar folosința terenului și nu se dispune asupra acestuia printr-un act de înstrăinare, astfel încât susținerile recurentului că era necesar consimțământul acestuia la încheierea contractului de arendă nu are suport legal. Potrivit art.345, alin.1 N.C.pr.civ. fiecare soț are dreptul de a folosi bunul comun fără consimțământul celuilalt soț iar potrivit alin.2 fiecare soț poate încheia singur acte de conservare și de administrare cu privire la oricare din bunurile comune. Din analiza acestui text legal, se poate constata că încheierea contractului de arendă se încadrează în acest spațiu de reglementare, consimțământul recurentului nefiind necesar, contractul de arendă fiind un act care conferă arendașului folosința terenului pe de o parte iar pe de altă parte reprezintă și un act de administrare a terenului deoarece acesta este lucrat iar pentru folosință se primește o chirie. Numai în acest sens pot fi interpretate prevederile legale mai sus menționate, deoarece legiuitorul în teza finală din art.345, alin.4 N.C.pr.civ. stabilește că soțul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soț, fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună-credință.
Față de cele ce preced, recursul este nefondat și drept consecință va fi respins în baza art.312, alin.1 C.pr.civ.
De asemenea, instanța va obliga în baza art.274 C.pr.civ. aplicabil la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de intimată în calea de atac a recursului, recurentul fiind în culpă procesuală pentru promovarea acestei căi de atac, ceea ce a creat intimatei un prejudiciu în patrimoniul său prin avansarea cheltuielilor de judecată.
Pentru aceste motive,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul Ț. I. împotriva sentinței civile nr. 1992/2013 pronunțată de Judecătoria Sibiu, pe care o menține.
Obligă pe recurentul Ț. I. la plata către intimata Ț. M. a sumei de 1.600 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Pronunțată în ședință publică azi, 19.12.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
B. M.M. Ț. V. C. D.
GREFIER
M. T.
Red.M.Ț./tehnored.M.T.27.01.14
Ex.2
J.-F. M. P. – Judecătorie Sibiu
| ← Revendicare imobiliară. Hotărâre din 16-05-2013, Tribunalul SIBIU | Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 170/2013.... → |
|---|
