Contestaţie la executare. Decizia nr. 139/2013. Tribunalul SIBIU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 139/2013 pronunțată de Tribunalul SIBIU la data de 03-07-2013 în dosarul nr. 1821/306/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL S.
SECȚIA I CIVILĂ
Decizia civilă Nr. 139/2013
Ședința publică de la 03 Iulie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. D.
Judecător D. R. L.
Grefier A. R. P.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra cauzei civile privind apelul formulat de recurenții contestatori N. N., N. G. L. în contradictoriu cu intimații S. P. DE cadastru AGRICULTURĂ ȘI DISCIPILNĂ ÎN CONSTRUCȚII, N. V., M. S., PRIN PRIMAR, împotriva sentinței civile nr. 6130/25.09.2012 a Judecătoriei S. având ca obiect contestație la executare.
Cauza a fost dezbătură în data de 20 iunie 2013, când părțile prezente au pus concluzii, consemnate în încheierea de ședință din aceeași zi, încheiere ce face parte integrantă din prezenta sentință.
INSTANȚA
Asupra apelului civil de față constată:
Prin sentința civilă nr. 6130/25.09.2012 pronunțată de Judecătoria S., s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului S..
S-a respins contestația la executare precizată formulată de contestatorii N. N. și N. G. L. în contradictoriu cu intimații S. P. de Cadastru Agricultură și Disciplină în construcții și N. V..
Pentru a hotărî astfel instanța de fond reține: „În cursul anului 2010 familia a fost evacuată din locuința aparținând . SA situată în Viile Sibiului, numărul 57 (potrivit somației de la fila 167 dosar).
Potrivit susținerilor contestatoarei numai după momentul evacuării, s-au mutat la părinții soțului la numărul 53 și din necesitatea unei locuințe au demarat construcția casei. Însă, aceste afirmații nu corespund adevărului deoarece instanța constată că în anul 2010 construcțiile erau deja ridicate, legalitatea lor fiind discutată încă din anul 2008 iar soțul intimat fiind implicat direct în aceste litigii.
Martorii confirmă că cele două construcții au fost începute în anul 2007, una pentru familia lui N. V. și una pentru N. N., cei doi fiind frați. Contestatoarea a participat la construcție cu o sumă de bani primită de la părinții săi. În ceea ce privește cuantumul acestei sume, instanța constată că la dosar s-a depus un contract de donație pentru suma de 25.000 euro, contract încheiat în timpul prezentului litigiu, după ce instanța a solicitat dovezi în acest sens, de aceea se apreciază a fi întocmit „pro causa”. Solicitând mai multe dovezi cu privire la proveniența sumei, s-a prezentat un contract de împrumut al tatălui contestatoarei dar acesta se referă la o sumă mult mai mică, aproximativ 4500 lei, mult sub valoare de 25.000 euro. Declarațiile unor martori neaudiați de instanță (depuse de contestatori sub forma unor înscrisuri private) nu constituie probe legale și instanța le va înlătura.
De asemenea, martorii au arătat că au auzit de la părți, de puțin timp, (unul de 2-3 ani, altul de mai puțin de un an, respectiv după declanșarea litigiilor privind legalitatea construcțiilor) de ajutorul în bani dat de părinții contestatoarei, ceea ce nu poate constitui o probă directă și convingătoare în acest sens.
Martorii au mai arătat că cei doi frați vroiau să intre în legalitate, ceea ce presupune, fără dubiu, că erau conștienți de încălcarea legii.
Cu privire la susținerea că cele două construcții s-au edificat cu consimțământul lui N. D., considerat a fi proprietar, instanța constată că:
N. D. și D. sunt părinții lui V. și N. și au dobândit în cursul anului 2000 imobilul apartament de la numărul administrativ 53 (contract 1214/23.10.2000), în suprafață de 67,20 mp. Înscrierea de carte funciară relevă faptul că apartamentul este înscris în cf_ S. sub numărul top 4318/2/I și că aceștia au în proprietate comună indiviză în cota de 66,49% din imobilul teren din foaia colectivă 375 S., teren de 1901 mp de sub numărul top 4318/2.
În perioada 2003-2005 a avut loc un proces de dezmembrare imobil în vederea intabulării (dosar 9076/2003) apartamentelor cumpărate iar identificarea acestora este clară în schițele expertului, terenul aparținând numărul top 4318/2.
Contestatorii susțin că cele două construcții noi sunt amplasate pe terenul cu numărul top 4318/1.
Având în vedere că proprietar al terenului cu numărul top 4318/1 este Statul român, respectiv, M. S., iar acțiunea vizează și constatarea unui drept de proprietate asupra construcțiilor edificate pe terenul acestuia, calitatea procesuală a unității administrativ teritoriale în patrimoniul căruia se află terenul este justificată. Prin urmare, excepția invocată de M. S. nu este întemeiată și va fi respinsă.
Amplasamentul celor două construcții noi pe topograficul 4318/1 rezultă clar din schițele de la dosar coroborat și cu celelalte probe administrate. În acest sens, instanța a constatat și la fața locului că aceste construcții noi sunt amplasate în exteriorul limitei proprietății lui N. D. și soția, marcată cu gard vechi. Faptul că aceștia au folosit și terenul în litigiu este nerelevant pentru că nu aveau nici un titlu care să le confere vreun drept nici anterior anului 2000 și nici după. Odată cu dezmembrarea imobilului teren, dreptul lor indiviz se identifică pe topograficul 4318/2.
În toate aceste condiții, susținerea că în anul 2007, când au început ridicarea celor două construcții, părțile erau în eroare cu privire la proprietarul terenului nu poate fi reținut. Pe de altă parte, chiar dacă cele două construcții ar fi amplasate pe numărul top 4318/2, constructorii nu ar fi avut consimțământul tuturor coindivizarilor, consimțământul unui singur coindivizar nefiind suficient.
Ceea ce este deosebit de important în speță este faptul că aceste construcții s-au ridicat fără autorizație de construcție.
Această împrejurare cât și celelalte relevate anterior conturează reaua-credință a constructorilor. Aceștia știau (sau trebuiau să știe) că terenul nu este nici proprietatea lor și nici a lui N. D. și nu se face dovada unei înțelegeri între părți din care să rezulte acordul proprietarului terenului – Statul Român - la executarea construcției, fapt relevat și în hotărârile judecătorești anterioare.
Aspectele reținute conduc la concluzia potrivit căreia nici soții N. V. și G. L. și nici contestatorul N. N., raportat la dispozițiile art. 492-494 cod civil vechi nu au posibilitatea recunoașterii unui drept de proprietate asupra celor două construcții, nefăcând dovada unei înțelegeri în acest sens cu proprietarul terenului pe care au construit cu rea credință, ei putând fi obligați la ridicarea construcțiilor.
Neavând acest drept, cererile vizând constatarea dreptului lor de proprietate sunt nefondate și au fost respinse.
Urmare acestei hotărâri, va fi respins și capătul de cerere care vizează partajul casei în care locuiesc soții N. V. și G., bun care nu intră în masa devălmașă sub forma dreptului de proprietate ci, eventual, ca drept de creanță. Instanța subliniază că procesul civil este unul al intereselor private care se circumscrie principiului disponibilității părților și că instanța este obligată să se pronunțe numai asupra obiectului cererii (art. 129 al.6 cod de procedură civilă ). În cauză nu s-a solicitat decât constatarea dreptului de proprietate devălmaș a soților, în lipsa căruia cererea de partaj trebuie respinsă.
Cu privire la cererile vizând anularea actelor de executare, instanța constată că:
Din dispozițiile art. 399 cod de procedură civilă se desprinde principiul potrivit căruia orice executare silită poate fi contestată de oricine are interes sau este vătămat prin executare. O terță persoană nu poate avea decât un unic motiv de contestație și anume acela că se urmărește greșit averea sa, când executarea este pornită împotriva debitorului, acesta fiind singurul interes care poate sta la baza chemării în judecată. Pentru a justifica un interes și deci un drept de imixtiune într-o executare a unui titlu care pentru el este res inter alios acta, terța persoană trebuie să dovedească un prejudiciu suferit prin această executare. Terțul nu poate pentru debitor, dacă nu justifică interesul, să arate instanței neregularitatea sau ilegalitatea executării silite. Interesul său apare numai după ce dovedește că urmărirea se face greșit în averea sa.
În cauză, contestatorii sunt terți față de executarea silită care nu dovedesc în mod legal dreptul lor și instanța a respins ca neîntemeiată și această cerere.
Împotriva acestei hotărâri contestatorii au declarat recurs în termen, motivat și legal timbrat solicitând admiterea recursului.
Din motivarea recursului se reține în esență, că prin acțiunea promovată s-a solicitat doar constatarea dreptului devălmaș și nu partajul, precum și constatarea calității de constructor pentru cea de a doua casă a lui N. N., iar instanța s-a pronunțat asupra ceea ce nu s-a cerut.
Față de cererea de anulare a formelor de executare se arată în continuare, în mod greșit a fost respinsă întrucât recurenții nu au calitatea de debitori și s-au trezit cu demolarea în numele altui debitor, dovedind că urmărirea imobilelor se face greșit în patrimoniul lui N. V..
Recursul nu a fost motivat în drept.
Instanța față de obiectul cauzei, în condițiile art. 400 indi.1 Cod procedură civilă raportat la art. 401( 2) Cod procedură civilă, califică calea de atac ca fiind apelul.
Intimata nu a formulat întâmpinare fiind depuse la dosarul cauzei note de ședință, solicitând a se constata netemeinicia motivelor de apel.
Analizând sentința atacată în condițiile art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța, constată ca fondat apelul declarat, pentru următoarele considerente:
Prin hotărârea pronunțată, instanța de fond a interpretat greșit actul dedus judecății, fără a se pronunța asupra a ceea ce s-a cerut prin contestația precizată.
Deși se reține calitatea de terți a contestatorilor, instanța face aplicarea greșită și a căii de atac față de prev. art. 401 (2)Cod procedură civilă și art. 400 Cod procedură civilă.
Pentru considerentele expuse în condițiile art. 297 (1) Cod procedură civilă apelul va fi admis cu consecința anulării hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
Cu prilejul rejudecării, instanța de fond, va supune analizei obiectul cererii deduse judecății cu respectarea principiului disponibilității și nu în ultimul rând a disp. art. 129 punctul 5 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite apelul declarat de apelanții N. N. și N. G. L. împotriva sentinței civile nr. 6130/25.09.2012a Judecătoriei S. pe care o anulează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Fără cheltuieli de judecată.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi 03.07.2013.
PREȘEDINTE Judecător
M. D. D. R. L.
Grefier
A. R. P.
Red. M.D. 10.07.2013
Tehnored. P.R.10.07.2013
7EX.
| ← Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 403/2013.... | Asigurare dovezi. Art.7 al.2 OG 94/1999. Decizia nr. 145/2013.... → |
|---|
