Pretenţii. Decizia nr. 856/2013. Tribunalul TELEORMAN
| Comentarii |
|
Decizia nr. 856/2013 pronunțată de Tribunalul TELEORMAN la data de 06-12-2013 în dosarul nr. 842/740/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL TELEORMAN
SECTIA CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 856
-RECURS-
Ședința publică de la 6 decembrie 2013
Tribunalul compus din:
Președinte - C. Doinița
Judecător - F. M.
Judecător - V. M.
Grefier - D. I. G.
Pe rol, judecarea recursului declarat de recurenta-reclamantă Alllianz – Ț. Asigurări SA, cu sediul ales în A., ., ., județ Teleorman, împotriva sentinței civile nr. 2674 din 27 mai 2013, pronunțată de Judecătoria A., în contradictoriu cu intimatul-pârât B. R. F., cu domiciliul în A., ., nr. 109, județul Teleorman, având ca obiect – pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică intimatul-pârât B. R. F. a fost reprezentat de avocat L. M., lipsind recurenta reclamantă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că intimatul-pârât a depus întâmpinare în două exemplare.
Apărătorul intimatului pârât B. R. F. depune la dosar împuternicire avocațială și totodată arată că nu mai are cereri prealabile de formulat și nici probe de administrat, solicitând acordarea cuvântului pe fond.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat și nici probe de administrat, tribunalul constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Avocat L. M. solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și să se constate incidența în cauză a termenului de prescripție de 2 ani.
TRIBUNALUL:
Deliberând, reține următoarele:
Prin acțiunea înregistrată sub nr._ la data de 31.01.2013 pe rolul Judecătoriei A., reclamanta S.C. Allianz-Țiriac Asigurări S.A. a chemat în judecată pe pârâtul B. R. F., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să fie obligat la plata sumei de 4576,06 lei cu titlu de despăgubiri civile, precum și la plata dobânzii legale aferentă acestei sume, de la data introducerii prezentei cereri și până la data achitării integrale a debitului, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, la data de 16.02.2009, pârâtul a condus sub influența băuturilor alcoolice, autovehiculul Dacia L. cu numărul de înmatriculare_ asigurat RCA la reclamantă și a produs din culpa sa un accident de circulație în urma căruia a fost avariat vehiculul marca Volvo S40 cu număr de înmatriculare_, proprietatea Kino Studio S.R.L..
A mai arătat că autovehiculul avariat a fost reparat în baza contractului RCA, iar reclamanta a achitat despăgubirile aferente acestor reparații.
S-a susținut că în urma acestei plăți, reclamanta se poate îndrepta contra celor răspunzători de producerea pagubei, conform art.58 din Legea nr.136/1995.
În drept, sunt invocate dispozițiile art. 58 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, art.969-970 C.civ.
În susținerea cererii, reclamanta a depus la dosarul cauzei, în copii certificate pentru conformitate cu originalul, actele din dosarul de daună nr. CC_.
De asemenea, instanța a dispus atașarea dosarului penal nr. 197/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria A..
Pârâtul B. R. F. a depus întâmpinare la data de 29.04.2013 (f. 46) prin care a invocat excepțiile prematurității cererii de chemare în judecată, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune.
În motivare, cu privire la excepția prematurității, pârâtul a arătat că procedura concilierii prealabile nu este valabilă, întrucât în invitația la conciliere nu este trecută suma pretinsă de la pârât.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive, pârâtul a menționat că nu și-a asumat o clauză contractuală care să prevadă obligația de a despăgubi societatea în cazul în care aceasta acoperă riscul asigurat.
Asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, pârâtul a arătat că temeiul juridic invocat de către reclamantă este acțiunea în răspunderea contractuală. Astfel, este incident termenul de prescripție de 2 ani de zile în materie de asigurare, care a început să curgă la data emiterii rezoluției Ministerului Public și care este împlinit față de data introducerii acțiunii.
Prin notele scrise depuse pe data de 27.05.2013, reclamanta a arătat că procedura concilierii a fost în mod valabil întocmită și că în cauza de față calitatea procesuală a pârâului izvorăște din contractul de asigurare RCA. Cu privire la excepția prescripției, reclamanta arată că termenul este de 3 ani de zile și nu de 2 ani, întrucât în această cauză reclamanta se poate îndrepta împotriva oricărei persoane care a produs prejudiciul.
În temeiul art. 137 C. Proc. Civ., instanța s-a pronunțat mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Având în vedere că în ședință publică instanța a respins excepția prematurității și excepția lipsei calității procesuale pasive, aceasta se află în deliberare cu prioritate asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârât.
Cu titlu preliminar, instanța, în acord cu opinia pârâtului, a apreciat că reclamanta din prezenta cauză și-a întemeiat pretențiile pe răspunderea contractuală a pârâtului, răspundere ce decurge din calitatea de parte în contractul de asigurare pentru răspundere civilă încheiat cu reclamanta, astfel cum reclamanta a precizat expres în cererea de chemare în judecată, pe care întemeiat-o pe dispozițiile art. 969-970 C. Civ.
Altfel spus, reclamanta a înțeles să își califice demersul judiciar ca o acțiune în răspundere contractuală și nu o acțiune în răspundere civilă delictuală. De asemenea, deși instanța a comunicat reclamantei întâmpinarea pârâtului, reclamanta nu a înțeles să își modifice cauza cererii de chemare în judecată, reiterând prin notele scrise că în prezenta acțiune calitatea procesuală pasivă a pârâtului este probată prin calitatea acestuia de parte în contractul de asigurare.
Principiul disponibilității procesului civil lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual și a limitelor cererii, cu privire la cele 3 elemente ale acțiunii civile, respectiv părți, cauză și obiect.
Potrivit art. 129 alin. 4 C.pr.civ., cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare.
Cu toate acestea, în condițiile în care reclamantul își precizează în mod expres atât partea cu care înțelege să se judece, obiectul cererii de chemare în judecată precum și cauza cererii de chemare în judecată, instanța nu poate să treacă peste manifestarea neechivocă a părții și să schimbe din oficiu cauza juridică a acțiunii civile.
Așadar, în cauza de față, având în vedere precizările reclamantei în cererea de chemare în judecată, reiterate prin notele scrise depuse la dosarul cauzei, instanța a constatat că pretențiile reclamantei sunt întemeiate pe răspunderea civilă contractuală a pârâtului.
În raport de principiile de drept privitoare la succesiunea de legi civile în timp instanța de fond a constatat că potrivit art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 raportului juridic dintre părți îi sunt aplicabile prevederile Codului civil din 1864 întrucât contractul de asigurare dintre părți a fost încheiat pe data de 12.06.2008.
Instanța de fond a mai avut în vedere dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului Civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.
În ceea ce privește data la care a început să curgă termenul de prescripție, instanța a apreciat că acesta este momentul la care reclamanta în calitate de asigurător RCA a realizat plata către persoană păgubită, întrucât de la acest moment s-a născut dreptul de creanță al reclamantei împotriva persoanei responsabile de producerea accidentului și care a săvârșit accidentul într-unul dintre modurile enumerate de art. 58 din Legea 136/1995.
Această concluzie este susținută și de faptul că art. 58, spre deosebire de art. 22 din Legea 136/1995 (forma în vigoare la data faptei), nu reglementează un caz de subrogație legală întrucât numai asigurătorul de răspundere facultativă se poate subroga în drepturile persoanei păgubite, în cazul art. 58 din Legea nr. 136/1995 creanța născându-se direct în patrimoniul asigurătorului RCA.
Prin urmare, momentul de început al curgerii termenului de prescripție este momentul efectuării ultimei plăți pentru acoperirea prejudiciului, respectiv 06.04.2010, conform extrasului de cont depus de către reclamantă (f. 30)
În ceea ce privește termenul de prescripție incident, astfel cum a fost arătat mai sus, prezenta acțiune a fost calificată de către reclamantă ca fiind o acțiune în răspundere civilă contractuală, izvorând din raporturile de asigurare dintre asigurător și asigurat.
Astfel, sunt incidente prevederile art. 3 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 privind termenul de prescripție de 2 ani ce izvorăsc din contractele de asigurare, reclamanta din prezenta cauză susținând că obligarea pârâtului la plata despăgubirilor achitate de către reclamantă trebuie realizată în baza contractul de asigurare existent între părți. (f. 9) Termenul de 3 ani invocat de către reclamantă ar putea fi reținut de către instanță numai în cazul în care reclamanta și-ar fi întemeiat pretențiile pe răspunderea civilă delictuală a pârâtului, ceea ce, cum a fost arătat, reclamanta nu a făcut.
Apărarea reclamantei, în sensul că în temeiul art. 58 din Legea 136/1995 aceasta se poate îndrepta împotriva oricărei persoane, inclusiv a asiguratului, este corectă, însă irelevantă în cauză, întrucât reclamanta a precizat expres că acțiunea sa are drept temei răspunderea contractuală a asiguratului său. Față de aceasta, reclamanta a atras, prin propria sa voință, incidența termenului special de prescripție de 2 ani de zile incident în cazul acțiunilor ce izvorăsc din contractul de asigurare.
Față de data de introducere a cererii de chemarea în judecată, respectiv 31 ianuarie 2013, instanța a constatat că termenul de prescripție de 2 ani de zile era împlinit la data formulării cererii de chemare în judecată și în consecință a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârât prin întâmpinare și a respins cererea de chemare în judecată având ca obiect pretenții, formulată de către reclamanta S.C. Allianz-Țiriac Asigurări S.A. în contradictoriu cu pârâtul B. R. F., ca fiind prescrisă.
Având în vedere că pârâtul nu a căzut în pretenții, în temeiul art. 274 C.pr.civ., instanța a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata penalităților de întârziere ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, reclamanta, care a formulat critici pentru nelegalitate, prin care a solicitat, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.
A motivat că termenul de prescripție incident în cauză este cel de drept comun de 3 ani și nu termenul special de 2 ani prevăzut de art. 3 alin.2 din D nr. 167/1958 vizând exclusiv raporturile dintre asigurat și asigurător, astfel cum a reținut instanța de fond.
În ce privește momentul nașterii dreptului la acțiune al asigurătorului, a menționat că acesta este momentul plății, însă, trebuia avut în vedere faptul că, în speță, despăgubirea a fost plătită în mai multe tranșe, ultima fiind efectuată la data de 6.04.2010 (extras de cont nr.57 și O.P. nr. 397), astfel că acesta nu era împlinit la data formulării acțiunii.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 și 304 ind.1 C. proc. civ.
Intimatul a depus întâmpinare la data de 29.11.2013, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat, motivând că în mod legal și temeinic instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115 și urm. C. proc. civ.
În recurs, nu s-au depus înscrisuri noi.
Verificând legalitatea sentinței atacate, în raport de criticile și apărările formulate, prin prisma dispozițiilor legale aplicabile, Tribunalul, va admite recursul declarat, pentru considerentele care vor succede.
Potrivit art. 3 alin.2 din Decretul nr. 167/1958, în raport de dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, în raporturile ce izvorăsc din asigurare, termenul de prescripție este de 2 ani.
În cauză, nu sunt aplicabile prevederile legale sus menționate, întrucât acțiunea în regres împotriva terțului responsabil, rezultând din subrogarea în drepturile asiguratului în limita indemnizației plătite, nu își are izvorul în contractul de asigurare, astfel că dreptul asigurătorului poate fi exercitat potrivit dreptului comun.
Reclamanta a indicat drept temei al cererii sale, dispozițiile art. 969-970 din Codul civil, dar și prevederile art. 57 lit. b din Legea nr. 136/1995, care reglementează dreptul asigurătorului la recuperarea sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei.
În raport de aceste dispoziții legale, indicarea de către reclamantă și a dispozițiilor art. 969-970 C. civ. privind răspunderea contractuală, nu îndreptățea instanța să constate că termenul de prescripție aplicabil în speță este cel de 2 ani, câtă vreme pârâtul nu a avut calitatea de parte în contractul de asigurare, fiind evident că acesta nu poate fi decât terț.
Prin urmare, termenul de prescripție aplicabil în speță este cel de 3 ani, și nu cel de 2 ani, cum eronat a reținut instanța de fond, admițând excepția prescripției invocată de pârât.
Întrucât prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, în baza art. 312 alin.3 și 5 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Alllianz – Ț. Asigurări SA, cu sediul ales în A., ., ., județ Teleorman, împotriva sentinței civile nr. 2674 din 27 mai 2013, pronunțată de Judecătoria A., în contradictoriu cu intimatul-pârât B. R. F., cu domiciliul în A., ., nr. 109, județul Teleorman.
Casează sentința și trimite cauza spre rejudecare la prima instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 6 decembrie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,
C. Doinița F. M. V. M. D. I. G.
Red.th.red. C.D. 2 ex./9.12.2013
D.f._ Jud. A.
J.f. V. H. D. C.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 640/2013. Tribunalul TELEORMAN | Pretenţii. Decizia nr. 303/2013. Tribunalul TELEORMAN → |
|---|
