Pretenţii. Decizia nr. 640/2013. Tribunalul TELEORMAN

Decizia nr. 640/2013 pronunțată de Tribunalul TELEORMAN la data de 20-09-2013 în dosarul nr. 7381/740/2012

ROMÂNIA

TRIBUNALUL TELEORMAN

SECȚIA CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA CIVILĂ NR. 640

RECURS

Ședința publică de la 20 septembrie 2013

Tribunalul compus din:

Președinte – S. L.

Judecător – V. M.

Judecător – D. A.

Grefier – I. M.

Pe rol, judecarea recursului civil declarat recurentul-reclamant S.C. A. S. S.A. cu sediul în A., ., județ Teleorman, împotriva sentinței civile nr. 1872 din 08.04.2013, pronunțată de Judecătoria A., în contradictoriu cu intimatul-pârât P. D. cu domiciliul în A., .. 50, gars, ., județ Teleorman, având ca obiect – pretenții.

La apelul nominal făcut în ședința publică, părțile nu au răspuns.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Recursul a fost timbrat cu taxa judiciară de timbru în valoare de 12 lei achitată cu chitanța nr._ din 23.08.2013 emisă de Primăria A. și 3 lei timbru judiciar.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că recursul este declarat în termen, motivat și semnat și că recurentul-reclamant a solicitat prin cererea de recurs, judecarea cauzei în lipsă, în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (2) Cod procedură civilă.

În conformitate cu dispozițiile art. 1591 alin. 4 Cod procedură civilă, tribunalul verificând competența materială, generală și teritorială, stabilește că este competent să soluționeze cauza de față, în raport de dispozițiile art. 2 alin. 1 pct. 3 Cod procedură civilă.

Instanța, față de împrejurarea că la dosar nu sunt formulate cereri prealabile și că prin acțiunea introductivă, recurentul-reclamant S.C. A. S. S.A., a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin. (2) Cod procedură civilă, constată pricina în stare de judecată și o reține spre soluționare.

TRIBUNALUL:

Deliberând, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei A., sub numărul_, la data de 1 noiembrie 2012, reclamanta S.C. A. S. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul P. D., solicitând instanței ca în contradictoriu cu acesta și pe baza probelor administrate, să se pronunțe o hotărâre prin care să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1649,43 lei reprezentând debit neachitat aferent perioadei decembrie 2009 - august 2012, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a furnizat pârâtului apă potabilă și a preluat apa uzată și meteorică, iar pentru plata serviciilor prestate a emis mai multe facturi fiscale.

S-a arătat de către reclamantă faptul că, pârâtul avea obligația de a achita facturile emise de reclamantă în termen de 15 zile de la emitere, întârzierea la plată atrăgând penalități de întârziere, iar aceasta nu și-a executat obligațiile contractuale.

Întrucât pârâtul nu a achitat în termenul contractual costul serviciilor de care a beneficiat, arată reclamanta, a fost notificată în conformitate cu prevederile art. 7201 Cod procedură civilă și i s-a solicitat să se prezinte la sediul societății reclamante în vederea concilierii directe și stingerii litigiului pe cale amiabilă.

Reclamanta a mai arătat faptul că pârâtul nu a dat a dat curs invitației la conciliere directă.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 109 și art. 112 Cod procedură civilă, art. 1164, art. 1165, art. 1516 și art. 1522 din N.C.Civ.

Reclamanta a solicitat și judecarea cauzei în lipsa părților în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin.2 Cod procedură civilă.

Acțiunea este legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în sumă de 142,95 lei și timbru judiciar de 3 lei (fila 13).

În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosarul cauzei, în fotocopie, următoarele înscrisuri: calcul debit și penalități, factura fiscală, invitație la procedura, dovada comunicării invitației la conciliere.

Pârâtul nu a depus întâmpinare și nu s-a prezentat în instanța pentru a-și preciza poziția procesuală față de pretențiile reclamantei.

La termenul din ședința publică din data de 08.04.2013, instanța a încuviințat pentru reclamantă și pârât, în temeiul art. 167 alin. 1 Cod procedură civilă, proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, apreciind că acestea sunt legale, pertinente, concludente și utile justei soluționări a cauzei.

Prin sentința civilă nr. 1872 din 8. 04. 2013 Judecătoria A. a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta S.C. A. S. S.A. cu sediul în municipiul A. ., jud. Teleorman, împotriva pârâtului P. D., domiciliat în A., . 50, Garsoniere, .,județul Teleorman.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1430,57 lei reprezentând contravaloarea serviciilor de furnizare apă și canalizare.

A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere ca neîntemeiat.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 128,45 lei, reprezentând taxa de timbru și timbru judiciar aferent capătului de cerere admis.

Pentru a hotărî astfel a reținut că reclamanta a furnizat acesteia apă potabilă și a preluat apa uzată și meteorică, iar pentru plata serviciilor prestate a emis mai multe facturi fiscale.

Conform fișei de abonat depusă de către reclamantă (f. 5) și necontestată de către pârât, acesta din urmă a efectuat plăți parțiale potrivit facturilor fiscale emise de către reclamantă până pe data de 17.01.2011.

În drept, instanța are în vedere dispozițiile art. 30 alin (1) din Legea serviciului de alimentare cu apa si de canalizare nr. 241/2006, potrivit cu care: ”furnizarea/prestarea serviciului de alimentare cu apă și de canalizare se realizează numai pe bază de contract de furnizare/prestare, care poate fi individual sau colectiv.

Totodată, conform art. 28 alin. 1 din Legea nr. 230/2007 asociația de proprietari poate intermedia servicii între furnizori și proprietarii consumatori, în acest caz, drepturile și obligațiile cu privire la serviciul furnizat aparțin, pe de o parte, furnizorului și de cealaltă parte, proprietarului.

Asupra fondului cauzei, instanța reține că, potrivit art. 969 Cod civil, ”convențiile legal făcute, au putere de lege”, iar potrivit art. 46 Cod comercial (aplicabil la data încheierii contractului), „obligațiunile comerciale se probează: cu acte autentice; cu acte sub semnătură privată; cu facturi acceptate; prin corespondență; prin telegrame; cu registrele părților; cu martori, de cate ori autoritatea judecătorească ar crede ca trebuie sa admită proba testimonială și aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 din codul civil; prin orice alte mijloace de proba admise de legea civilă”.

Reclamanta a depus la dosarul cauzei facturi fiscale emise pe numele pârâtului.

Astfel, analizând facturile fiscale emise de către reclamantă și fișa de cont depusă de către reclamantă și necontestată de către pârât pentru perioada decembrie 2009 - august 2012 potrivit dispozițiilor art. 30 alin. 1 din Legea nr. 241/2006, reclamanta era îndrituită să emită facturi fiscale.

Prin urmare, instanța reține că reclamanta a probat executarea obligației sale contractuale și a dovedit existența obligației contractuale a pârâtului de a achita contravaloarea serviciului prestat. Instanța reține că pârâtul nu a depus nici un mijloc de probă din care să rezulte îndeplinirea de către acesta a obligației contractuale de plată a serviciilor prestate de reclamantă.

Totodată instanța constată din adresa emisă de către Primăria Municipiului A. (f. 20) că pârâtul este proprietarul apartamentului din A. .. 50 Gars ., și prin urmare avea obligația de plată a contravalorii apei utilizate.

Deși reclamanta nu a precizat capete de cerere pentru care solicită obligarea pârâtului la plată, din fișa de abonat depusă instanța reține că din cuantumul total solicitat, 218,86 reprezintă penalități de întârziere. În acest sens, instanța apreciază că deși reclamanta a dovedit existența unei convenții între părți privind furnizarea de servicii de alimentare cu apă și canalizare, aceasta nu a probat existența exprimării unui consimțământ valabil al pârâtului cu privire la asumarea unei clauze penale.

Față de acestea, instanța a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata penalităților de întârziere ca neîntemeiată.

Prin urmare, instanța a admis în parte cererea de chemare în judecată numai cu privire la debitul principal de 1430,57 lei și a respins capătul cerere privind obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere ca neîntemeiat.

De asemenea, în temeiul art. 274 C. Proc. Civ. a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 128,45 lei, reprezentând taxa de timbru și timbru judiciar aferent capătului de cerere admis.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta în termen și legal motivat, criticând-o în esență sub aspectul respingerii cererii pentru penalitățile de întârziere.

A invocat că motivele pe are se sprijină hotărârea sunt contradictorii și străine de natura pricinii, că greșit s –a reținut caracterul disproporționat al cuantumului penalităților de întârziere față de debit, întrucât acesta nu este depășit și s –a reținut caracterul abuziv al clauzei care prevede aceste penalități. Sub acest din urmă aspect s –a susținut de către recurentă că, în condițiile în care prin neplata serviciului prestat, intimatul – pârât i – a creat un prejudiciu iar aceste penalități nu fac decât să acopere acest prejudiciu, nu poate fi vorba de clauze abuzive ce l –ar defavoriza pe intimatul pârât.

Concluzionând, s –a susținut că instanța a pronunțat o sentință cu aplicarea greșită a legii, dispozițiile Legii 193/2000 negăsindu-și aplicare în cauză.

În drept s –au invocat prevederile art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă.

Intimatul nu a formulat întâmpinare.

Recursul este întemeiat.

Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor aduse și din oficiu conform art. 3041 Cod procedură civilă, a probelor administrate în cauză, tribunalul găsește recursul întemeiat, pentru considerentele ce vor urma.

Procedând în mod corect la analizarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul încheiat, judecătorul fondului a dat o greșită interpretare acestor clauze, reținând în mod eronat că acest contract limitează dreptul corelativ al consumatorului, intimat P. D. de a obține despăgubiri în cazul neîndeplinirii obligațiilor ce îi incumbă profesionistului, în speță recurentul – reclamant A. S. SA.

De asemenea, greșită a fost și interpretarea existenței unei disproporții vădite între modul de evaluare al celor 2 prejudicii, care ar crea în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, instanța de fond nu a observat că potrivit dispozițiilor art. 8 pct. 8.8 din contractul analizat, utilizatorul serviciului prestat de recurentă are dreptul să solicite și să primească, în condițiile legii, despăgubiri sau compensații pentru daunele provocate lui de către operator prin nerespectarea obligațiilor contractuale asumate sau prin furnizarea (prestarea) unor servicii inferioare calitativ sau cantitativ parametrilor tehnici stabiliți prin contract sau prin normele tehnice în vigoare.

Ori, în condițiile existenței acestei clauze, nu se poate vorbi de o limitare a dreptului corelativ al consumatorului, față de dreptul pretins abuziv al profesionistului.

Instanța de fond a mai reținut că prejudiciul consumatorului în cazul neexecutării obligațiilor profesionistului nu este prevăzut într-o modalitate echivalentă cu prejudiciul suferit de profesionist în cazul neîndeplinirii obligației de către consumator, acesta din urmă fiind limitat la 30 % din valoarea unei facturi.

Ori, așa cum s –a reținut mai sus, utilizatorul este îndreptățit la acoperirea prejudiciului cauzat de operator prin neexecutarea obligațiilor sau executarea necorespunzătoare, clauze din art. 8 pct. 8.3 care se referă la bonificația de 30 % neexcluzând clauze prevăzute de art. 8 pct. 8.8 din contract.

În concluzie, cătă vreme contractul supus analizei prevede drepturi și obligații pentru fiecare dintre părți și implicit pentru intimatul în cauză, nu se poate vorbi de caracterul abuziv al clauzelor examinate sub acest aspect de instanța de fond, cu atât mai mult cu cât, față de cuantumul penalităților de întârziere, raportat la valoarea debitului, sancțiunea impusă nu este disproporționată.

În concluzie, având în vedere pe de o parte cele mai sus expuse iar pe de altă parte, faptul că intimatul-pârât nu a achitat la timp c/v serviciului prestat de recurentul – reclamant în temeiul contractului încheiat în acest sens care potrivit disp.art.969 cod civil reprezintă lege pentru părți, tribunalul consideră că acesta îi datorează recurentului penalitățile de întârziere pretinse.

D. urmare, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 și 3 Cod procedură civilă tribunalul va admite recursul declarat de recurenta reclamantă S.C. A. S. SA, împotriva sentinței civile nr.1872 din 18.04.2013 pronunțată de Judecătoria A., în contradictoriu cu intimatul pârât P. D. și modifică în parte, sentința recurată în sensul că va obliga pe pârât și la plata penalităților de întârziere în sumă de 218,86 lei.

Celelalte dispoziții ale sentinței vor fi menținute.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELELEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de recurenta reclamantă ., cu sediul în A., ., județul Teleorman, împotriva sentinței civile nr. 1872 din 8.04. 2013, pronunțată de Judecătoria A., în contradictoriu cu intimatul - pârât P. D. cu domiciliul în A., .. 50, garsoniere, ., județ Teleorman județ Teleorman .

Modifică în parte sentința recurată în sensul că obligă pârâtul și la plata sumei de 218,86 lei penalități de întârziere.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Obligă intimatul pârât să plătească reclamantului suma de 14,4 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi, 20 septembrie 2013.

Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,

S. L. V. M. D. A. I. M.

Red./Thred VM.- 18.10. 2013

Df.-_ Jud. A.

Jf.- V. H. Dumitrie C.

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 640/2013. Tribunalul TELEORMAN