Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 262/2014. Tribunalul TELEORMAN
| Comentarii |
|
Decizia nr. 262/2014 pronunțată de Tribunalul TELEORMAN la data de 30-06-2014 în dosarul nr. 2352/740/2010*
ROMÂNIA
TRIBUNALUL TELEORMAN
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 262
APEL
Ședința publică de la 30 iunie 2014
Tribunalul compus din:
Președinte - V. M.
Judecător - D. M. Nuți
Grefier - Ț. N.
Pe rol, rejudecarea apelului civil declarat de apelanta – reclamantă L. M. F., cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet Av.M. M., cu sediul în București, .. 2, ., . civile nr. 2556 din 6 iulie 2011 pronunțată de Judecătoria A., în contradictoriu cu intimatul – pârât T. M. S., cu domiciliul în . și intimații - intervenienți în nume propriu T. A. și T. P., cu domiciliul în ., având ca obiect – partaj bunuri comune/ lichidarea regimului matrimonial.
Despre mersul dezbaterilor s-a consemnat în încheierea de ședință din data de 23 iunie 2014, care face parte integrantă din prezenta, când, instanța pentru a oferi posibilitatea apelantei să depună concluzii scrise a amânat pronunțarea prezentei decizii la această dată și a decis următoarele.
TRIBUNALUL:
Prin acțiunea înregistrată sub nr.4303/740 din 5 noiembrie 2009 pe rolul Judecătoriei A., reclamanta T. M. F. a chemat în judecată pe pârâtul T. M. S., solicitând ca prin hotărârea care se va pronunța să se dispună desfacerea căsătoriei din vina pârâtului, revenirea la numele purtat anterior căsătoriei și partajarea bunurilor dobândite, în timpul relațiilor de concubinaj și în timpul căsătoriei în cote de ½ pentru fiecare.
Prin sentința civilă nr.1187/17.05.2010 a Judecătoriei A., s-a dispus desfacerea căsătoriei părților și s-a dispus judecarea capătului de cerere privind partajul bunurilor comune, formându-se dosarul civil nr._ .
În motivarea cererii de partaj, reclamanta a arătat că a dobândit în timpul căsătoriei cu pârâtul, în cote de 1/ 2 fiecare, 750 mp teren intravilan, o vilă P + 1 neterminată, cu uși nemontate, instalație electrică, tencuită exterior, șapă turnată și geamuri montate.
A mai arătat că au dobândit în timpul căsătoriei, 4 inele, cercei din aur galben, lanț din aur, set inel și cercei, 2 brățări, set de 6 farfurii mari, 6 farfurii mici, 6 cești cafea, set cești cafea primite la cununie, set ceșcuțe cafea, set cratițe, 4 seturi lenjerie pat, aparat sandwich, televizor marca „Nei”, un mixer, mobilă dormitor, masă plastic cu 6 scaune, 2 aparate foto, unul digital și unul normal, calorifer, 20.000 euro economii.
Reclamanta a mai solicitat să se constate că, din economiile sale și ale pârâtului, au adus îmbunătățiri la casa părinților pârâtului, îmbunătățiri constând în: construit baie cu canalizare și boiler, montat uși și ferestre, tencuit și vopsit exterior, zugrăvit și montat gresie pe hol, turnat șapă ciment în curte, refăcut garajul, refăcut bucătăria și împrejmuit curtea cu gard.
De asemenea, reclamanta a mai solicitat să i se restituie bunurile personale, respectiv: 2 perechi ochelari de firmă, un halat de iarnă de damă, o pereche pantofi sport ,,Nike”, un uscător de păr, un geamantan haine.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 36 Codul familiei, art. 998, art. 999 Cod civil.
Pârâtul T. M. S. a formulat întâmpinare, prin care a arătat că a achiziționat împreună cu reclamanta, terenul intravilan și au construit o casă tip vilă din economiile lor, mai puțin tâmplăria și manopera pentru tencuieli exterioare în valoare de 15.000 lei, sumă plătită de tatăl său și care trebuie restituită.
Mai arată că este de acord cu partajarea bunurile în cote egale, însă a susținut că nu au rămas 20.000 euro în posesia lui, iar bijuteriile, farfuriile, ceștile, lenjeriile pentru pat, aparatul sandwich, televizorul Nei, mixer, aparatul foto, au fost luate de reclamantă.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115-120 Cod procedură civilă.
La data de 17 martie 2010, intervenienții T. A. și T. P. au formulat cerere de intervenție în interes propriu prin care au solicitat să se constate că au drept de creanță asupra imobilului realizat de părți, deoarece au plătit contravaloarea tâmplăriei pentru vilă și contravaloarea manoperei pentru tencuieli exterioare, de 18.700 lei și a tencuielilor exterioare în sumă de 8.000 lei.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 49, 50 Cod procedură civilă și art. 493 Cod civil.
Prin încheierea pronunțată la data de 9 martie 2011 s-a admis în parte acțiunea și s-a admis cererea de intervenție în interes propriu.
S-a constatat că reclamanta și pârâtul au dobândit în timpul căsătoriei, cu contribuție egală, un teren situat în intravilanul comunei B., județul Teleorman, în suprafață de 583,6 mp, o casă tip vilă P +1, nefinalizată, cu instalație electrică, tencuită la exterior, cu șapă turnată, ferestre montate și uși nemontate, 4 inele din aur, cercei din aur alb cu galben, cercei din aur, lanț din aur, set din aur compus din inel și cercei, 2 brățări din aur, set de 6 farfurii mari și 6 farfurii mici, cești pentru cafea, aparat foto, o lenjerie pentru pat – aflate în posesia reclamantei – set ceșcuțe pentru cafea, 6 cești pentru cafea, set cratițe, 3 lenjerii pentru pat, aparat pentru sandwich, tv. Nei, mixer, mobilă pentru dormitor, masă din plastic cu 6 scaune, aparat foto, calorifer, aflate în posesia pârâtului.
S-a constatat că intervenienții în interes propriu T. A. și T. P. au un drept de creanță cu privire la construcția tip vilă edificată de reclamantă și pârât, constând în contravaloare tâmplărie PVC 18.700 lei și contravaloare manoperă pentru tencuieli exterioare 8.000 lei, în total 26.700 lei.
S-a respins ca nefondat capătul de cerere privind constatarea efectuării îmbunătățirilor la casa proprietatea intervenienților.
În privința capătului de cerere privind restituirea bunurilor proprii s –a dispus soluționarea acesteia prin hotărâre finală.
Pentru evaluare și lotizare s-a dispus efectuarea a 2 expertize tehnico-judiciare, cele două rapoarte fiind întocmite de experții D. T. și Ș. P..
Pentru a se dispune astfel, s-a reținut că din probele administrate în cauză și anume, declarațiile martorilor, răspunsurile la interogatoriu, rezultă că în timpul căsătoriei părțile au achiziționat un teren intravilan în suprafață de 583,6 mp situat în ., au construit cu mijloace proprii o casă tip vilă, neterminată, tencuită exterior cu instalație electrică, geamuri montate și turnat șapă. În aceeași perioadă părțile au achiziționat 4 inele, 2 perechi cercei, un lanț din aur, set format din inel și cercei, 2 brățări, set farfurii, 6 bucăți mari și 6 mici, cești cafea, aparat foto, lenjerie de pat, aflate în posesia reclamantei, set ceșcuțe cafea, 6 cești cafea, set cratițe, 3 lenjerii de pat, aparat sandwici, televizor Nei, mixer, mobilier pentru dormitor, masă din plastic cu 6 scaune, 1 aparat foto, calorifer, bunuri aflate în domiciliul pârâtului din .> Instanța de fond a motivat că bunurile mobile menționate mai sus au fost reținute în masa partajabilă, deoarece nu au fost contestate de părți, nici sub aspectul naturii juridice, nici cu privire la existența lor, iar din declarația martorului N. F.,coroborată cu susținerea pârâtului din întâmpinare a reieșit că reclamanta a luat din locuință 12 obiecte din aur, o lenjerie de pat, aparat foto, set cești și farfurii.
În masa bunurilor comune nu a fost reținută suma de 20.000 euro, instanța de fond apreciind că nu s-au făcut dovezi că există și că se află în posesia pârâtului.
Capătul de cerere privind constatarea efectuării de către reclamantă și pârât a îmbunătățirilor la casa proprietatea intervenienților a fost respins întrucât din declarația martorilor C. F. și D. A. rezultă că o parte din îmbunătățiri s-au efectuat după separarea în fapt a soților, garajul și bucătăria existau anterior și nu au fost refăcute, iar lucrările respective au fost plătite de intervenienți cu banii obținuți din vânzarea altor bunuri.
Cererea de intervenție în interes propriu a fost admisă deoarece din proba testimonială și facturile de la dosar a rezultat că intervenienții au suportat c/v tâmplăriei din PVC de la vila reclamantei și pârâtului, precum și manopera pentru tencuielile exterioare în valoare de 26.700 lei .
În consecință, instanța de fond a constatat că prin încheierea pronunțată la 9.03.2011 că intervenienții au un drept de creanță asupra imobilului casă de locuit tip vilă, realizată de reclamantă și pârât în timpul căsătoriei.
Prin sentința civilă nr. 2556/06.07.2011 s-a dispus partajarea bunurilor comune dobândite de reclamanți și pârât în timpul căsătoriei, s-a atribuit reclamantei T. ( L. ) M. F. casa tip vilă P+1 și terenul în suprafață de 583, 6 m.p. situate în . cu vecini S- . - M. D., V - Oinaru F. și N-V. S. în valoare de 254.536 lei, și s-a dispus ca reclamanta să plătească sultă pârâtului T. M. S. 127.268 lei.
Reclamantei i-au fost atribuite și bunurile lotul A varianta 1 din raportul de expertiză întocmit de expertul Ș. P. compus din: set bijuterii ( 4 inele din aur, cercei din aur alb cu galben, cercei din aur, lanț din aur, inel din aur, cercei din aur, 2 brățări din aur în total 73 grame (8760 lei), set farfurii mari (50 lei), set farfurii mici (30 lei), cești pentru cafea (20 lei), aparat foto (200 lei), lenjerie pentru pat (100 lei) în valoare totală de 9.160 lei iar pârâtului lotul din varianta 1 lit. B din același raport de expertiză compus din: set ceșcuțe cafea (20 lei), set ceșcuțe (6 buc) pentru cafea ( 30 lei ), set cratițe inox (100 lei ), lenjerie pat –3 buc. (300 lei), aparat electric pentru sandwich (100 lei), tv. color „ Nei „ (350 lei), mobilier dormitor ( pat mijloc, șifonier 4 uși, masă tv, 2 noptiere) 3500 lei, masă plastic ovală 6 scaune (70 lei), aparat foto (80 lei), calorifer electric (100 lei), mixer (100 lei) în valoare totală de 4750 lei.
Având un drept valoric de 6.955 lei din bunurile mobile și primind valoric 9160 lei, reclamanta a fost să plătească sultă pârâtului T. M. S. de 2.205 lei.
S-a dispus obligarea reclamantei T. (L.) M. F. și a pârâtului T. M. S. să plătească fiecare intervenienților T. A. și T. P. 13.350 lei reprezentând contravaloare tâmplărie și manoperă construcție.
S-a respins cererea de restituire bunuri proprii ca nefondată și s-au compensat cheltuielile de judecată făcute de părți iar după compensare pârâtul și reclamanta au fost obligați să plătească fiecare 839,5 lei intervenientului T. A. reprezentând taxă timbru și timbru judiciar, pârâtul fiind obligat pârâtul să-i plătească statului 432, 44 lei, taxă timbru datorată potrivit cotei sale din bunurile comune.
Suma de 432,44 lei, taxă timbru pentru acțiunea reclamantei care a beneficiat de ajutor public judiciar, s-a dispus să rămână în sarcina statului.
Instanța de fond a reținut cu privire la restituirea bunurilor proprii că din probele administrate a rezultat că reclamanta a luat din domiciliul conjugal bunuri mobile necuprinse în masa bunurilor comune, pantofi adidas și geamantan, celelalte bunuri nefiind dovedite și nici recunoscute de pârât sau intervenient.
Împotriva încheierii din 9. 03. 2011 și a sentinței civile nr. 2556/ 6.07. 2011 reclamanta a declarat apel formulând critici pentru nelegalitate și netemeinicie pe care le-a expus pe larg prin cererea depusă la termenul de judecată din 21.09. 2011.
În motivarea apelului, reclamanta a susținut că nu există concordanță între probele administrate și motivele invocate de părți în cererile cu care a fost investită instanța, instanța de fond înlăturând probatoriul administrat în cauză de reclamantă reținând la apreciere numai probele pârâtului și ale intervenienților.
Sub acest aspect a menționat că prin întâmpinarea depusă în cauză la data de 4.01. 2010 pe capătul de cerere având ca obiect divorț, pârâtul a afirmat că a fost ajutat de părinți cu bani la dobândirea imobilului casă și teren, pentru ca în motivarea de la partaj să solicite să se stabilească că are o contribuție de 50 % la dobândirea imobilului, mai puțin pentru tâmplărie și tencuială.
A mai susținut apelanta că în mod greșit, instanța de fond a reținut că intervenienții au realizat venituri din vânzarea unui imobil fără ca la dosar să existe un înscris în acest sens, astfel că trebuia respinsă cererea de intervenție în interes propriu formulată de aceștia.
În ceea ce privește îmbunătățirile la imobilul proprietatea sa și a pârâtului, precum și la cel al intervenienților apelanta a susținut că au fost realizate de ea și de fostul său soț și nu de intervenienții care nu au făcut dovada unor venituri certe și nici cu susținerea celorlalți copii ai acestora, iar reținerea instanței că acestea au fost realizate după despărțirea în fapt a soților apare ca vădit neîntemeiată.
Referitor la bunurile personale - bijuteriile și suma de 20.000 euro apelanta a motivat că au rămas în posesia părinților pârâtului, din suma de 20.000 euro părinții pârâtului și-au cumpărat un autoturism marca „Dacia L.” și au finalizat lucrările la casa lor, declarația martorului Nelelcu F. care a susținut că ea și-ar fi luat bijuteriile fiind lipsită de obiectivitate.
Totodată, apelanta a criticat și atribuirea imobilului către ea pe motiv că nu a solicitat să-i fie atribuit, valorificarea este imposibilă, fiind în vecinătatea familiei pârâtului și față de poziția oscilantă a pârâtului prin întâmpinare solicită să-i fie atribuit, pentru ca în final să renunțe, având în expertizele și valoarea lor actuală .
În drept, au fost invocate dispozițiile art.282 și urm Cod procedură civilă.
Intimații T. A. și T. P. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea ca nefondat a apelului declarat.
Au motivat că încheierea pronunțată de instanță la data de 9.03. 2011 este temeinică și legală, fiind pronunțată în concordanță cu probatoriul administrat .
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115- 118 Cod procedură civilă.
La data de 16 noiembrie 2012 a depus întâmpinare și intimatul T. M. S. prin care a solicitat respingerea ca nefondat a apelului declarat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârilor instanței de fond.
Intimatul a motivat că îmbunătățirile la imobilul proprietatea intervenienților nu pot face obiectul acțiunii de partaj întrucât nu au fost realizate cu contribuția lor; la data separării lor în fapt nu a rămas în posesia sa suma de 20.000 euro, iar autoturismul marca „L.” a fost cumpărat de tatăl său din venituri proprii, aspecte care rezultă din declarațiile martorilor audiați în cauză.
Cât privește bijuteriile din aur, intimatul a susținut că acestea au fost luate de apelantă împreună și cu alte bunuri mobile.
Cu referire la atribuirea imobilului dobândit în timpul căsătoriei, intimatul a menționat că inițial a solicitat atribuirea acestuia, însă constatând că a fost supraevaluat și-a schimbat opinia, pe când apelanta a considerat că a fost subevaluat, sens în care a și formulat obiecțiuni, situație în raport de care îi profită atribuirea imobilului.
În drept, au fost invocate prevederile art. 115- 118 Cod procedură civilă.
Prin decizia civilă nr.53/11.04.2012, Tribunalul Teleorman a respins, ca nefondat apelul declarat de apelanta – reclamantă L. (fostă T.) M. F..
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în ce privește primul motiv de apel prin care se susține că există neconcordanță între probele administrate și motivele invocate de părți că nu constituie în sine o critică adusă hotărârilor.
Tribunalul a apreciat că nici susținerea conform căreia instanța de fond a reținut la apreciere numai probele intervenienților, înlăturându-le pe cele propuse de reclamantă nu este întemeiată, întrucât aprecierea probelor este operațiunea mentală prin care o face instanța pentru a determina puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale tuturor probelor împreună.
În cauză, judecătorul fondului a analizat toate probele administrate și a reținut la apreciere motivat, acele probe care au format convingerea că exprimă adevărul în privința faptelor dovedite.
Referitor la motivul de apel vizând greșita admitere a cererii de intervenție în interes propriu motivat de faptul că intervenienții au realizat venituri din vânzarea unui imobil în condițiile în care la dosar nu există un înscris în acest sens, s-a reținut că din proba testimonială și facturile de la filele 28 și 29 rezulta că intervenienții au suportat contravaloarea tâmplăriei din PVC de la vila reclamantei și pârâtului și manopera pentru tencuieli exterioare în valoare de 26.700 lei.
Din declarațiile martorilor Nelelcu F. și D. A. audiați la instanța de fond, rezultă că intervenienții au plătit c/ v manoperei pentru efectuarea tencuielii exterioare a vilei reclamantei și pârâtului, iar cu privire la tâmplăria PVC declarațiile martorilor audiați se coroborează cu facturile fiscale aflate la filele 28 – 29 din dosarul de fond care atestă că acestea au fost achiziționate de intervenientul Tma A..
Martorul T. D. audiat la instanța de apel a declarat că a aflat din discuțiile cu prietenii la cârciumă că lucrările efectuate la imobilul proprietatea reclamantei și pârâtului au fost achitate cu banii trimiși de aceștia din Spania.
Depoziția acestui martor nu se coroborează cu depozițiile celorlalți martori audiați la fond și având în vedere împrejurările în care au fost percepute (la cârciumă) nu poate fi reținută la apreciere.
Înscrisurile depuse de apelantă nu fac dovada că sumele de bani aflate în contul apelantei au fost virate intervenienților și nici că destinația acestora a fost de a fi folosite la plata contravalorii manoperei tencuielii exterioare și a tâmplăriei PVC:
Referitor la motivul de apel vizând respingerea cererii reclamantei privind constatarea efectuării de ea și pârât a îmbunătățirilor la casa proprietatea intervenienților, instanța a constatat de asemenea, că este neîntemeiat.
Sub acest aspect, instanța de fond a reținut în mod corect în baza depozițiilor martorilor C. F. și D. A. că o parte din îmbunătățirile menționate de apelantă s –au efectuat după despărțirea în fapt a soților și că altele (garajul și bucătăria) existau anterior nu s –au dovedit că au fost refăcute.
Depoziția martorei M. M. nu a fost reținută la apreciere întrucât aceasta nu a cunoscut în mod direct cu ce bani au fost realizate respectivele îmbunătățiri, ci numai a presupus că ele au fost plătite cu bani trimiși de apelantă și pârât din Spania, faptul că a probat realizarea lor în timpul căsătoriei nefiind un argument suficient pentru a combate declarațiile celorlalți doi martori.
Nici declarația martorului T. D. audiat în apel nu este relevantă sub acest aspect, având în vedere modul și locul în care a luat cunoștință de aspectele relevate (la cârciumă în cadrul discuțiilor purtate cu prietenii), existând incertitudine în ce privește veridicitatea acesteia.
Referitor la critica în sensul că în mod greșit instanța de fond a reținut că bijuteriile din aur au fost luate de ea cu ocazia plecării din locuința comună, s-a reținut că martorul Nelelcu F. audiat la instanța de fond a relatat că a fost de față când reclamanta s –a deplasat la locuința intervenienților de unde a luat 12 obiecte din aur. În baza depoziției acesteia, prima instanță a reținut în mod corect că bijuteriile nu au rămas în posesia pârâtului sau intervenienților, astfel cum aceasta a susținut.
Declarația martorului T. D. cu privire la acest aspect, nu poate fi reținută la apreciere având un grad mare de incertitudine întrucât nu a cunoscut personal cele relatate, fiind auzite de la bunica apelantei, iar pe de altă parte este și contradictorie, aceasta relatând că a observat la apelantă o parte din bijuterii(un inel mare din aur și un lănțișor mic).
Întrucât nu s-au făcut dovezi noi în apel care să ateste că bijuteriile menționate de apelantă ar fi rămas în posesia pârâtului sau a intervenienților, critica formulată sub acest aspect, apare ca neîntemeiată.
Referitor la critica apelantei în sensul că în masa partajabilă trebuia inclusă și suma de 20.000 euro care ar fi rămas în fapt în posesia pârâtului, s-a reținut că la instanța de fond nu au fost administrate probe din care să rezulte existența sumei de 20.000 euro și că aceasta s-ar afla în posesia pârâtului sau a intervenienților.
Având în vedere rezervele în ce privește sinceritatea depoziției martorului T. D., instanța de apel nu va reține la apreciere, susținerea acestuia că la plecarea apelantei din locuință, în domiciliul comun ar fi rămas o sumă de bani de 16- 20.000 euro, afirmațiile sale necoroborându-se cu alte probatorii administrate.
Din împrejurarea că intervenienții și-au achiziționat un autoturism marca „L.” nu se poate trage concluzia că acesta ar fi fost achiziționat din banii părților.
În ceea ce privește motivul de apel, referitor la atribuirea imobilului dobândit în timpul căsătoriei s-a reținut că din practicaua sentinței atacate rezultă că niciunul dintre soți nu a cerut atribuirea în natură a imobilului achiziționat de aceștia în timpul căsătoriei și că deși pârâtul prin avocat a solicitat ca urmare a lipsei unei înțelegeri a părților în ce privește atribuirea, vânzarea imobilului prin executorul judecătoresc, apelanta nu a fost de acord cu această cerere.
Având în vedere, această situație și ținând seama de faptul că nu au fost identificate alte criterii relevante, instanța de fond în mod just a atribuit imobilul reclamantei care a solicitat partajarea bunurilor comune.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, reclamanta L. M. F. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, desființarea sentinței civile recurate și, pe cale de consecință, admiterea apelului.
În motivarea cererii de recurs, recurenta a arătat că hotărârea este criticabilă sub aspectul dispozițiilor art.261 pct.5 Cod procedură civilă, întrucât pentru toate motivele de apel, instanța nu motivează în fapt și în drept respingerea acestora.
Se arată că primul motiv de apel a fost respins plecând de la motivarea instanței de fond, neexistând nici o cauză obiectiv motivată pentru respingerea apelului, nu detaliază convingerea și nici nu face trimitere la speța supusă soluționării.
Al doilea motiv de apel a fost respins cu aceeași motivare a instanței de fond și nu face referire la răspunsurile la interogatoriu care sunt relevante în aflarea adevărului.
De asemenea, instanța nu răspunde în nici un fel la împrejurarea că intervenienții nu au făcut în nici un fel dovada provenienței banilor folosiți la casa bun comun a soților și la îmbunătățirile de la casa intervenienților Instanța a ocolit să motiveze pe probele administrate atât la fond cât și la apel (concludente în acest sens fiind înscrisurile depuse de apelantă) că imobilul bun comun și îmbunătățirile casei intervenienților au fost realizate cu economiile tinerilor care au lucrat în Spania.
Certitudinea că banii au fost folosiți la cele două edificii sunt și declarațiile martorilor.
Intervenientii nu au făcut dovada veniturilor certe, martorii nu au cunoscut în mod direct proveniența banilor (știau că soții trimiteau bani din Spania) susținerile că i-au ajutat ceilalți copii este neverosimil a pentru că celalalt copil avea casa neterminată și continua să lucreze în străinătate pentru a termina casa, nicidecum de a investi în casa părinților și pe deasupra le dădea bani sa-și achiziționeze și un autoturism.
Instanța de apel nu face vorbire de apărarea intervenienților pe care a criticat-o, respectiv că au avut bani pentru lucrări din vânzarea unor imobile și nici nu o înlătură.
Împrejurarea că martorii au declarat că banii erau dați meseriașilor de către intervenienti, nu poate duce la concluzia că erau banii acestora, câtă vreme se cunoștea că tinerii trimiteau banii din Spania, aceștia erau numai intermediari.
Motivarea instanței că înscrisurile depuse de reclamanta, nu fac, dovada că au fost folosiți la plata contravalorii manoperei tencuielii exterioare și a tâmplăriei PVC, este netemeinică, atât vreme cât probele spun că în aceasta perioada tinerii lucrau în Spania și trimiteau banii părinților.
Al treilea motiv de apel a fost respins fără o motivare în fapt convingătoare, face trimiterea la ceea ce a reținut instanța de fond neavând o convingere proprie.
Este obiectiva critica referitoare la motivarea instanței de fond s-a făcut avându-se în vedere numai apărările pârâtului și a intervenientilor, pentru ca și instanța de apel copiază același lucru.
Martorii săi au fost foarte ușor înlăturați, aprecierile instanței nefiind concludente.
Al patrulea motiv de apel a fost respins tot ca urmare a înlăturării dispozițiilor martorilor, dar înscrisurile și răspunsurile la interogatoriu condus la o alta concluzie, aceea ca suma de 20.000 euro se oglindește în autoturismul intervenientilor și alte cheltuieli (nu au venituri și posibilitatea de a cumpăra asemenea bunuri).
În ceea ce privește ultimul motiv, instanța nu a observat ca pârâtul la întrebarea nr. 8 din interogatoriu solicita atribuirea casei, poziție pe care și-o schimba la momentul evaluării construcției.
Un criteriu ce trebuie avut în vedere la atribuirea imobilului era acela al relațiilor părților cu vecinii și gradele de rudenie.
Instanțele de judecată nu au reținut și nu au motivat în niciun fel pretinsul împrumut al soților către intervenienți, în ceea ce privesc tencuiala exterioara și tâmplăria PVC .
Greșitele aprecieri ale probelor și neconcordantele logice din probatoriul administrat în cauza, vor conduce la o soluție nelegală și temeinică.
La data de 04.09.2012, intimatul – pârât T. M. S. a formulat solicitând respingerea recursului declarat în cauză ca nefondat.
În motivarea întâmpinării, intimatul pârât arată că prin recursul declarat în cauză, recurenta-reclamantă aduce critici de netemeinicie și nelegalitate deciziei recurate, în esență sub aspectul nemotivării respingerii motivelor de apel sau motivării nemulțumitoare a acestora.
Apreciază că recursul este nefondat, întrucât instanța de apel tratează punctual toate motivele de apel invocate, prin prisma analizei detaliate a hotărârii instanței de fond, atât cu privire la susținerile părților dar și cu privire la probele administrate și pertinența, concludența și utilitatea acestora, fapt ce reiese fără echivoc din însăși hotărâre a recurată.
De asemenea, instanța analizează probele administrate în apel, le coroborează cu probele administrate la fond și se pronunță în raport de întreg probatoriul din cele două faze procesuale.
Faptul că motivarea și soluția instanței de apel nu este mulțumitoare pentru recurenta-reclamantă, nu este de natură să atragă nelegalitatea hotărârii.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.115-118 Cod procedură civilă.
Intervenienții T. A. și T. P., au depus prin serviciul registratură, întâmpinare prin care a respingerea recursului formulat de reclamanta L. Mădalina F. împotriva deciziei civile nr.53/11.04.2012, ca nefondat
În motivarea întâmpinării, intervenienții au arătat că recurenta nu precizează motivele de nelegalitate pe care își întemeiază recursul formulat, limitându-se doar la a critica modul în care instanțele, atât de fond cât și de apel au administrat și interpretat probele în cauză.
Apreciază ca fiind legală și temeinică decizia instanței de apel, pe care o consideră în concordanță cu probele administrate.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.115-118 Cod procedură civilă.
Prin decizia civilă nr. 111/_ Curtea de Apel București secția a – III –a civilă, a admis recursul formulat de recurenta reclamantă – pârâtă L. M. F., împotriva deciziei civile nr. 53 din 11.04.2012, pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât - reclamant T. M. S. și cu intimații intervenienți în nume propriu T. A. și T. P. ; a casat decizia civilă recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță - Tribunalul Teleorman.
Analizând legalitatea și temeinicia deciziei civile recurate, prin prisma criticilor cu care a fost legal investită, Curtea a reținut următoarele:
Preliminar, în temeiul art. 306 alin. 3 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că recurenta deși face referire al art. 261 pct. 5 din codul de procedură civilă și invocă nemotivarea în fapt și în drept a deciziei recurate, își întemeiază recursul pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Or, această critică, care vizează o pretinsă omisiune a instanței de apel de a motiva hotărârea adoptată, se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă,al cărui fundament, rezidă în nerespectarea prevederilor art. 261 cpt. 5 Cod de procedură civilă, potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”, urmând a fi analizată, ca atare, din această perspectivă.
Verificând prin prisma acestui motiv de recurs, legalitatea deciziei civile recurate, Curtea reține în considerarea art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă, că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să se refere la probele administrate în cauză, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare, un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.
De aceea, nu numai lipsa oricărui argument al instanței care să susțină soluția din dispozitiv, echivalează cu nemotivarea hotărârii, în sensul art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă, dar și motivarea superficială are aceeași semnificație, atrăgând deopotrivă, incidența art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă.
În conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură civilă, hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Se apreciază totodată, sub aspectul condițiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice. Este important așadar, de reținut, faptul că judecătorul are obligația de a motiva soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu pe aceea de a răspunde separat, diferitelor argumente ale părților care sprijină aceste capete de cerere.
De altfel, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 28 aprilie 2005 în Cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.049 din 25 noiembrie 2005 (Cererea nr. 57.808/00), a statuat următoarele: „Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop, garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, ., nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea V. der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, ., nr. 288, p. 19, paragraful 59].(…)
Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60). »
Aplicând toate aceste considerații cu caracter teoretic, la speța pendinte, Curtea constată că în cauză, prin motivele de apel formulate de această parte s-a susținut: greșita apreciere a probatoriului administrat în cauza de către părți, neconcordanța între probele administrate, în special interogatoriile administrate acestora și susținerile pârâtului și ale intervenienților, referitoare la ajutorul acordat de intervenienți la dobândirea terenului și a imobilului, greșita apreciere a probelor în ceea ce privește suportarea de către intervenienți a costurilor necesare efectuării tâmplăriei și tencuielii la imobilul bun comun, și la efectuarea îmbunătățirilor aduse propriului imobil. S-a susținut totodată: lipsa dovezilor referitoare la deținerea de către intervenienți a unor sume provenite din vânzarea unui imobil și recunoașterea acestora în sensul că această vânzare a avut loc cu mult anterior căsătoriei reclamantei și a pârâtului, lipsa de obiectivitate a declarațiilor martorilor audiați la propunerea pârâtului și a intervenienților, omisiunea instanței de a reține remiterea de sume de bani de către reclamantă și pârât, către intervenienți, pentru construirea casei și efectuarea îmbunătățirilor, greșita reținere a faptului că îmbunătățirile aduse imobilului au fost realizate după separarea în fapt a celor doi soți, greșita apreciere a probelor cu facturi, în ceea ce privește suportarea costului tâmplăriei PVC și a tencuielii exterioare, greșita apreciere a probei cu declarația dată de martorul N. F. în ceea ce privește luarea de către reclamantă a bijuteriilor din aur, prin raportare la contextul în care aceasta a părăsit domiciliul și la achiziționarea ulterioară de către intervenienți a unui autoturism și a finalizării lucrărilor la casa acestora dar și greșita neincludere în masa partajabilă a sumei de 20.000 euro, rămasă în fapt în posesia pârâtului.
Referitor la atribuirea bunurilor comune s-a susținut poziția oscilantă a pârâtului referitoare al atribuirea imobilului, omiterea faptului că reclamanta nu a solicitat atribuirea imobilului și lipsa posibilității sale de a valorifica acest bun.
Or, în raport de motivele de apel care vizau stabilirea situației de fapt în ceea ce privește contribuția foștilor soți și intervenienților la bunurile supuse partajului și respectiv asupra existenței și posesiei bunurilor comune, cu care a fost sesizat, tribunalul a motivat hotărârea pronunțată, decizia cuprinzând argumentele de drept și de fapt care au fundamentat-o, ele fiind expuse într-o formă coerentă și inteligibilă, fără a putea sustine teza invocată de recurentă în sensul că instanța de apel nu ar fi dat o motivare proprie soluției pronunțate.
Astfel, tribunalul a arătat de ce a apreciat că aspectul vizând existența unor neconcordanțe între probele administrate și motivele invocate de părți nu constituie în sine o critică adusă hotărârilor atacate.
Tot astfel, tribunalul a apreciat că susținerea conform căreia instanța de fond a reținut la apreciere numai probele intervenienților, înlăturându-le pe cele propuse de reclamantă nu este întemeiată, motivat de faptul că judecătorul fondului a analizat toate probele administrate și a reținut la apreciere motivat, acele probe care i-au format convingerea că exprimă adevărul în privința faptelor dovedite.
Referitor la susținerea în sensul că intervenienții nu au realizat venituri din vânzarea unui imobil în condițiile în care la dosar nu există un înscris în acest sens, tribunalul a reținut că din proba testimonială și facturile anexate la dosar rezulta că intervenienții au suportat contravaloarea tâmplăriei din PVC de la vila reclamantei și pârâtului și manoperă pentru tencuieli exterioare în valoare de 26.700 lei.
Au fost astfel, apreciate ca fiind veridice declarațiile martorilor N. F. și D. A. referitoare la plata de către intervenienții a contravalorii manoperei pentru efectuarea tencuielii exterioare a vilei reclamantei și pârâtului și la plata tâmplăriei PVC, arătându-se că acestea se coroborează și cu facturile fiscale aflate la dosarul de fond care atestă că acestea au fost achiziționate de intervenientul T. A..
Tot astfel, în ceea ce privește declarația dată de martorul T. D., audiat la propunerea reclamantei, s-a avut în vedere că depoziția acestuia nu se coroborează cu depozițiile celorlalți martori audiați la fond și având în vedere împrejurările în care au fost percepute (la cârciumă) nu poate fi reținută la apreciere iar referitor la înscrisurile depuse de apelantă s-a apreciat că acestea nu fac dovada că sumele de bani aflate în contul apelantei au fost virate intervenienților și nici că destinația acestora a fost de a fi folosite la plata contravalorii manoperei tencuielii exterioare și a tâmplăriei PVC.
De asemenea, s-a reținut din coroborarea depozițiilor martorilor C. F. și D. A. că o parte din îmbunătățirile menționate de apelantă s –au efectuat după despărțirea în fapt a soților și că altele (garajul și bucătăria) existau anterior și nu s–a dovedit că au fost refăcute. Depoziția martorei M. M. nu a fost validată întrucât aceasta nu a cunoscut în mod direct cu ce bani au fost realizate respectivele îmbunătățiri, ci numai a presupus că ele au fost plătite cu bani trimiși de apelantă și pârât din Spania, faptul că a probat realizarea lor în timpul căsătoriei nefiind reținut ca un argument suficient pentru a combate declarațiile celorlalți doi martori. Totodată, declarația martorului T. D. a fost apreciată ca nerelevantă sub acest aspect, având în vedere modul și locul în care a luat cunoștință de aspectele relevate (la cârciumă în cadrul discuțiilor purtate cu prietenii), existând incertitudine în ce privește veridicitatea acesteia.
În ce privește bijuteriile din aur, tribunalul a reținut ca veridică declarația dată de martorul N. F. care a relatat că a fost de față când reclamanta s –a deplasat la locuința intervenienților de unde a luat 12 obiecte din aur, fiind înlăturată declarația martorului T. D. cu privire la acest aspect, întrucât s-a apreciat că are grad mare de incertitudine întrucât nu a cunoscut personal cele relatate, fiind auzite de la bunica apelantei, iar pe de altă parte este și contradictorie, aceasta relatând că a observat la apelantă o parte din bijuterii (un inel mare din aur și un lănțișor mic).S-a avut în vedere totodată că nu s-au făcut dovezi noi în apel care să ateste că bijuteriile menționate de apelantă ar fi rămas în posesia pârâtului sau a intervenienților.
Referitor la susținerea în sensul că în masa partajabilă trebuia inclusă și suma de 20.000 euro care ar fi rămas în fapt în posesia pârâtului,Tribunalul a avut în vedere că la instanța de fond nu au fost administrate probe din care să rezulte existența sumei de 20.000 euro și că aceasta s-ar afla în posesia pârâtului sau a intervenienților iar în ceea ce privește depoziției martorului T. D., instanța de apel a apreciat-o ca fiind nesinceră, afirmațiile acestuia necoroborându-se cu alte probatorii administrate.
Tot astfel, s-a apreciat că din împrejurarea că intervenienții și-au achiziționat un autoturism marca „L.” nu se poate trage concluzia că acesta ar fi fost achiziționat din banii părților.
Or, în raport de cele anterior prezentate, Curtea nu poate concluziona decât că tribunalul și-a prezentat raționamentul în baza căruia a ajuns la concluzia contestată de recurentă, prin prezentele motive de recurs.
Curtea apreciază, totodată, că, instanțele nu sunt obligate să răspundă în mod explicit, fiecărui argument în parte. Or, în cauză, tribunalul a expus argumentele pentru care a apreciat că susținerile apelantei nu pot fi validate, cu trimitere concretă la probele administrate în cauză și prin menționarea argumentelor pentru care anumite probe au fost înlăturate.
Împrejurarea că tribunalul, procedând la evaluarea probatoriului, în maniera anterior prezentată a concluzionat că probele propuse de reclamantă nu sunt concludente sau sunt nesincere nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevederilor art. 261 din Codul de procedură civilă, atât timp cât tribunalul a procedat, explicit și efectiv atât la cenzurarea argumentelor primei instanțe, cât și la evaluarea probatoriului administrat în cauză.
Astfel, câtă vreme din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel, raportându-se la întreaga situație de fapt, a examinat în concret criticile cu care a fost investită, chiar dacă, considerentele expuse în cuprinsul deciziei recurate nu sunt foarte ample, nu pot fi apreciate ca fiind fondate susținerile recurentei referitoare la nemotivarea măsurilor adoptate în soluționarea criticilor sale din apel.
Așa fiind, critica este nefondată.
Tot astfel, critica referitoare la folosirea unei motivări neconvingătoare în ceea ce privește aprecierea probelor dosarului, sub aspectul invocării greșitei rețineri a situației de fapt, nu reprezintă o critică privind motivarea insuficientă, contradictorie sau străină de natura pricinii, care să susțină motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, ci reprezintă o critică adusă modului concret de apreciere a probelor administrate cauzei și implicit, de stabilire a situației de fapt.
Or, instanța de recurs își exercită controlul său strict de legalitate, grefându-se pe situația de fapt, astfel cum a fost ea în mod definitiv, stabilită de tribunal. Astfel, în actuala reglementare, recursul constituie o cale extraordinară de atac fiind pus la dispoziția părților numai pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 C.pr.civ. și care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speță. Legiuitorul a avut în vedere împrejurarea că părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului, atât în fapt, cât și în drept, în apel.
Dacă specific etapei apelului este devoluțiunea care, în limitele fixate de apelant prin motivele de apel, înseamnă o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță și la care să se aplice dispozițiile legale incidente, în recurs se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi și fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.
Curtea constată, în consecință, că realizarea controlului jurisdicțional în recurs este unul exclusiv de legalitate care se grefează pe situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită definitiv de instanța de apel. A reaprecia probele administrate pentru a ajunge la concluzia unei alte situații de fapt decât cea reținută, ar echivala cu o depășire a limitelor controlului său jurisdicțional, limite conferite de art. 304 alin. 1 Cod de procedură civilă privitoare la „legalitatea hotărârii”, ceea ce Curtea nu poate face.
Având în vedere aceste elemente caracteristice ale căii de atac în discuție, instanța învestită cu soluționarea recursului nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 C.pr.civ., fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.
Ca urmare, critica referitoare la referitoare la folosirea unei motivări neconvingătoare în ceea ce privește aprecierea probelor dosarului, sub aspectul invocării greșitei rețineri a situației de fapt se constată a fi nefondată.
Împrejurarea că în recurs la solicitarea recurentei au fost administrate probe referitoare la veniturile obținute de intervenienți în perioada 2006-2009, nu este de natură să conducă prezenta instanța la o altă concluzie în ceea ce privește situația de fapt stabilită în cauză.
Astfel, în fazele procesuale anterioare, în urma evaluării probelor administrate, s-a concluzionat că îmbunătățirile la casa proprietatea intervenienților s-au realizat după despărțirea în fapt a celor doi foști soți și că altele existau anterior, că nu au fost administrate probe din care să rezulte că ar fi fost refăcute iar probatoriul administrat de reclamantă nu atestă expedierea unor sume de bani de către reclamantă, din contul acesteia, către intervenienți, la momentul realizării îmbunătățirilor la imobilul bun comun și nici că destinația acestora a fost aceea de a fi folosite la suportarea contravalorii acestor din urmă lucrări.
În recurs, probele noi cu înscrisuri, încuviințate pentru recurentă atestă doar veniturile din pensie obținute de intervenienți.
Aceste probe nu sunt însă de natură a modifica situația de fapt evocată, ele nefiind apte să demonstreze că singurele mijloace financiare proprii de care dispuneau intervenienții, la momentul realizării îmbunătățirilor la imobilul propriu și la imobilul bun comun, erau exclusiv cele obținute cu acest titlu și nici o situație contrară celei deja reținute de către instanțele de fond.
În contextul în care în cadrul interogatoriilor administrate acestora intimații au negat efectuarea îmbunătățirilor în discuție, cu fonduri provenind de la cei doi foști soți, iar recurenta deținea un cont în statul în care își desfășura activitatea, acesteia ii revenea sarcina de a proba expedierea unor sume de bani, anterior separării în fapt a soților, peste cele impuse de necesitatea edificării construcției bun propriu și achiziționării terenului aferent și care să fi fost folosite pentru realizarea îmbunătățirilor.
În ceea ce privește critica referitoare la modul de soluționare a criticii referitoare la atribuirea imobilului.
Curtea reține că potrivit art. 6739 alin. 2 Cod procedură civilă: „La formarea și atribuirea loturilor, instanța va ține seama, după caz, și de acordul părților, mărimea cotei-părți ce se cuvine fiecăreia ori masa bunurilor de împărțit, natura bunurilor, domiciliul și ocupația părților, faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărțeala, au făcut construcții, îmbunătățiri cu acordul coproprietarilor sau altele asemenea”.
Verificând cererea de apel, Curtea reține că în susținerea criticii cu acest obiect, reclamanta a invocat pe de o parte, greșita aplicare în cauză a normelor care reglementează formarea și atribuirea loturilor, motivat de faptul că nu a sesizat instanța cu o astfel de solicitare și de poziția oscilantă a pârâtului în ceea ce privește solicitarea de atribuire a imobilului către acesta iar pe e altă parte, imposibilitatea sa de a valorifica bunul, în condițiile în care acesta este situat în imediata vecinătate a familiei pârâtului.
În analiza acestei critici, instanța de apel s-a raportat însă exclusiv la manifestarea de voință a părților în fața primei instanțe, referitoare la atribuirea bunului imobil și la vânzarea acestuia, omițând a analiza și apărarea reclamantei referitoare la imposibilitatea sa de a valorifica bunul dat fiind locul situării acestuia.
Recurenta susține că se impunea ca imobilul să fie atribuit pârâtului, întrucât acesta prin modul de formulare al întrebării nr. 8 la interogatoriu a solicitat atribuirea imobilului către sine. Curtea reține însă că în cauză nu pot fi primite aceste susțineri, motivat de faptul că interpretând per a contrario prevederile art. 6733 din Codul de procedură civilă, o atare solicitare se impunea a fi formulată în condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă, pentru formularea oricărei cereri, dar și de împrejurarea că manifestarea de voință a pârâtului consemnată ca atare în cadrul încheierii de ședință din data de 29.06.2011, a fost în sensul de a nu îi fi atribuit imobilul.
Cu toate acestea, Curtea apreciază că în mod eronat instanța de apel a omis a analiza celelalte aspecte invocate în susținerea acestei critici și care reprezentau un criteriu relevant în soluționarea acestui petit.
Astfel, interpretarea gramaticală a art. 6739 din Codul de procedură civilă, conduce la concluzia că, aceasta nu cuprinde o enumerare limitativă a criteriilor de atribuire pe care le prevede, câtă vreme textul cuprinde sintagma „și altele asemenea”.
Instanța are deci posibilitatea dar și obligația de a folosi atât criteriile enumerate de art. 673 9 din Codul de procedură civilă, cât și altele asemănătoare, ce rezultă din împrejurările specifice cauzei, astfel încât să nu se nesocotească drepturile copărtașilor și să se satisfacă nevoile lor actuale, în scopul asigurării unui partaj echitabil. Or, nu poate fi ignorat în soluționarea unei astfel de cereri, însăși scopul urmărit la partaj care rezidă în tranșarea irevocabilă a neînțelegerilor dintre copărtași și evitarea pe cât posibil a unor noi conflicte/ litigii între aceleași părți, generate de aceeași situație de fapt și nici posibilitatea concretă a celor doi coindivizari de a utiliza bunurile supuse partajului.
Tot astfel, împrejurarea că reclamanta a avut o poziție constantă pe parcursul soluționării procesului, arătând că nu este de acord cu atribuirea bunului către sine și că s-a opus vânzării acestuia, nu constituia în mod esențial un criteriu pentru atribuirea imobilului către aceasta, câtă vreme potrivit. 67311 alin. 1 Cod procedura civilă: "În cazul în care nici unul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului ori, deși acesta a fost atribuit provizoriu, nu s-au depus, în termenul stabilit, sumele cuvenite celorlalți coproprietari, instanța, prin încheiere, va dispune vânzarea bunului, stabilind totodată dacă vânzarea se va face de către părți prin bună învoiala ori de către executorul judecătoresc”. Din acest text reiese că în cazul în care nici unul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului, instanța va dispune vânzarea bunului, stabilind totodată dacă vânzarea se va face de către părți prin bună învoială ori de către executorul judecătoresc.
Așadar, în cazul în care părțile nu se învoiesc asupra atribuirii bunului și nici asupra vânzării acestuia prin bună învoială, este în sarcina instanței de a dispune vânzarea acestuia prin executorul judecătoresc, o atare măsură nefiind lăsată de legiuitor la latitudinea părților.
Tribunalul conformându-se dispozițiilor instanței superioare, prin încheierea din_ , constatând că vânzarea imobilului prin bună învoială, nu este posibilă, prin lipsa acordului de voință al părților, astfel cum prevăd dispozițiile art. 673/11 C., în temeiul art. 673/12 C. a dispus vânzarea imobilului prin intermediul executorului judecătoresc, sens în care a desemnat, la cererea pârților, pe Z. S. căreia i s-a trimis adresă în sensul de a proceda la vânzarea imobilului compus din: 583,6 mp teren intravilan și casă tip vilă P – 1, nefinisată, cu instalație electrică, tencuită la exterior, situat în . .
Prin procesul verbal din_ executorul judecătoresc, în conformitate cu dispozițiile art. 845 C. a procedat la vânzarea prin licitație publică a imobilului menționat ; a constatat că la licitație nu s-a prezentat nici un cumpărător a fixat termen la_ cănd a încheiat un nou proces verbal cu aceleași mențiuni, și a declarat licitația închisă .
La Termenul de judecată din_ , instanța a pus în discuția părților închiderea dosarului, în raport de dispozițiile art. 673/14 alin. 3 C., conform căruia: în cazul în care împărțeala nu se poate realiza în nici una din modalitățile prevăzute de lege, instanța va hotărî închiderea dosarului .
Apreciind îndeplinite dispozițiile textului de lege menționat Tribunalul, față de împrejurarea că s-au acordat trei termene judecată în acest sens, constatând că nu s-a reușit vânzarea imobilului prin intermediul executorului judecătoresc a dispus, în temeiul textului de lege menționat închiderea dosarului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În temeiul art. 673/14 C. dispune închiderea dosarului, privind apelul declarat de apelanta – reclamantă L. M. F., cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet Av.M. M., cu sediul în București, .. 2, ., ., împotriva sentinței civile nr. 2556 din 6 iulie 2011 pronunțată de Judecătoria A., în contradictoriu cu intimatul – pârât T. M. S., cu domiciliul în . și intimații - intervenienți în nume propriu T. A. și T. P., cu domiciliul în ..
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30.06.2014.
Președinte, Judecător, Grefier,
V. M. D. M. Nuți Ț. N.
Pt.Jud.DMN aflată în c.o
se semnează de noi,
Președinte,
Red. și thred. VM
8.07.2014/6 ex.
d.f._
Judecătoria A.
j.f. C. G.
. data de
.
| ← Exequator. Recunoaștere înscrisuri / hotarâri străine.... | Ordin de protecţie. Decizia nr. 180/2014. Tribunalul TELEORMAN → |
|---|
