Anulare act. Decizia nr. 532/2015. Tribunalul TELEORMAN

Tribunalul TELEORMAN - Sentințe și decizii civile / 2015

Decizia nr. 532/2015 pronunțată de Tribunalul TELEORMAN la data de 06-05-2015 în dosarul nr. 2589/740/2014

ROMÂNIA

TRIBUNALUL TELEORMAN

SECTIA CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA CIVILĂ NR. 532

APEL

Ședința publică de la 6 mai 2015

Tribunalul compus din:

Președinte – C. Doinița

Judecător - D. M. Nuți

Grefier - T. S.

Pe rol, judecarea apelului declarat de apelanta-pârâtă ., cu sediul social în București, ., ., sector 2, împotriva sentinței civile nr. 3963 din 05.12.2014 pronunțată de Judecătoria A., în contradictoriu cu intimații-reclamanți M. T. și M. A. domiciliați în Roșiorii de Vede, ., ., ., având ca obiect – anulare act.

La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns intimații-reclamanți M. T. și M. A., personal și asistați de avocat T. S., lipsind ..

Procedura de citare este îndeplinită.

Apelul este timbrat cu suma de 270 lei taxă judiciară de timbru, conform ordinului de plată nr. 2266/2015.

S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează instanței că în procedura de regularizare, au fost comunicate motivele de apel, iar intimații-reclamanți M. T. și M. A., au formulat întâmpinare.

De asemenea, se referă că apelanta-pârâtă a formulat o cerere, prin care a solicitat, în principal, suspendarea judecății și în subsidiar, amânarea cauzei în vederea soluționării litigiului pe cale amiabilă.

Tribunalul, verificând competența materială, generală și teritorială, în conformitate cu dispozițiile art. 131 raportat la art. 482 Cod procedură civilă, constată că este legal investit în soluționarea cauzei de față.

Conform prevederilor art. 219 rap. la art. art. 482 Cod procedură civilă, s-a procedat la verificarea identității părților, constatându-se că s-au prezentat intimații-reclamanți M. T. legitimat cu CI, CNP:_ și M. A. legitimată cu CI, CNP:_.

Pune in discuție cererea de suspendare formulată de apelanta-pârâtă.

Avocat T. S., solicită respingerea cererii neexistând motive de suspendare a cauzei. Depune împuternicirea avocațială ., nr._/2015.

Tribunalul, respinge cererea de suspendare formulată de apelanta-pârâtă ., nefiind întrunite disp. art. 411 Cod procedură civilă. Acordă cuvântul și în ce privește solicitarea subsidiară a apelantei de amânarea a cauzei în vederea soluționării litigiului pe cale amiabilă.

Apărătorul intimaților-reclamanți solicită respingerea și a acestei solicitări subsidiare, apreciind că oferta publică care le-a fost propusă, nu le este favorabilă acestora. Arătă că nu mai are alte cereri de formulat, ori probe de administrat și solicită acordarea cuvântului pe fond.

Tribunalul, respinge cererea de amânare în vederea soluționării cauzei pe cale amiabilă, întrucât nu sunt îndeplinite disp. art. 220 Cod procedură civilă și față de faptul că intimații-reclamanți nu sunt de acord cu soluționarea pe cale amiabilă a procesului, aceștia stăruind in soluționarea cauzei.

Nemaifiind alte cereri de formulat și probe de administrat, constată terminată cercetarea procesului și acordă cuvântul pe apelul declarat.

Avocat T. S., având cuvântul pentru intimații-reclamanți M. T. și M. A., pune concluzii de respingere a apelului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile nr. 3963 din 05.12.2014 pronunțată de Judecătoria A., fără cheltuieli de judecată.

Susține că în mod corect, prima instanță a constatat că, respectivul contract de credit este unul de adeziune și nu s-a specificat ce fel de riscuri acoperă comisionul de risc. Și I.C.C.J. prin decizia civilă nr. 1393/02.04.2013, a avut în vedere că este utilizată o clauză abuzivă, în condițiile în care nu s-a specificat ce anume reprezintă acest comision de risc. Apreciază că toate clauzele înserate in contractul de credit sunt abuzive.

Tribunalul, închide dezbaterile și rămâne in pronunțare asupra apelului formulat.

TRIBUNALUL:

Deliberând, reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei A. la data de 12.06.2014 sub nr._ 72013, reclamanții M. T. și M. A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta . constatarea nulității absolute a clauzei prevăzute de art. 5 lit.(a) din Convenția de credit nr._/13.06.2007 privitoare la comisionul de risc și a clauzei prevăzute la art. 5 lit.(b) din Actul adițional nr.1/19.10.2010 la contractul de credit privitoare la comisionul de administrare, precum și la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc și respectiv de administrare, la care se adaugă dobânda legală calculată asupra acestor sume până la plata efectivă de către pârâtă.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au încheiat convenția de credit nr._/13.06.2007 prin care au împrumutat suma de 53.000 CHF, contract guvernat de dispozițiile Legii 193 /2000, potrivit cărora se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive încheiate cu consumatorii.

Au mai arătat că respectivele clauze contestate, încalcă dispozițiile Legii 193/2000, deoarece comisionul de risc, în cuantum de 0,1% (inițial) nu a fost definit în mod expres în respectivele clauze, nu s-a precizat ce anume risc se acoperea prin clauza privitoare la comisionul de risc, în condițiile în care reclamanții au constituit în favoarea băncii atât o garanție reală imobiliară (ipotecă), cât și o poliță de asigurare a imobilului adus în garanție.

Reclamanții au mai menționat că niciuna din clauzele contractului nu se prevede dacă sumele percepute cu titlu de comision de risc au o destinație clară privind restituirea acestora împrumutaților, dacă nu s-ar produce riscul vizat, ceea ce în opinia lor echivalează cu o percepere mascată a dobânzii.

În ceea ce privește comisionul de administrare, reclamanții au susținut prin că perceperea acestuia este nelegală, în condițiile în care ei nu au fost de acord cu modificarea condițiilor contractuale, în sensul redenumirii comisionului de risc în comision de administrare .

În acest sens, reclamanții au arătat că la data de 19.10.2010 au primit din partea băncii un Act adițional nr.1din 19.10..2010 la convenția de credit, prin care li se aducea la cunoștință modificarea condițiilor contractuale, respectiv redenumirea comisionului de risc în comision de administrare, act cu care nu au fost de acord, motivând aceasta prin faptul că nu au semnat actul adițional.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 1,art. 2, art. 4, art. 13 și respectiv art. 14 ale Legii 193/2000, art. 1350, art. 1357 și art. 1488 C.civ .

În susținerea cererii au fost depuse înscrisuri, în copie: carte identitate reclamanți, convenția de credit nr. nr._/13.06.2007-Act adițional nr.1/19.10.2010, Contract de garanție imobiliară, P. asigurare, grafic rambursare.

La data de 16.07.2014, pârâta a depus întâmpinare(fila 45), prin care a invocat excepția prescripției extinctive a dreptului de a cere restituirea prestațiilor și solicitat respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiată, apreciind că respectivele clauze contractuale nu sunt abuzive în sensul Legii nr.193/2000.

În argumentarea susținerilor cuprinse în întâmpinare, pârâta a arătat că nu sunt îndeplinite în cauză condițiile în prezența cărora o clauză trebuie considerată abuzivă, apreciind că pe baza criteriilor cuprinse în art. 4 alin 6 din aceeași lege, clauzele contractuale încheiate cu reclamanții nu pot fi calificate ca abuzive.

În contextul acestor criterii, pârâta a subliniat prin întâmpinare că respectivele clauze au fost negociate înainte de semnarea contractului, reclamanții alegând oferta pârâtei prin compararea cu ofertele celorlalte bănci.

Tot astfel, pârâta a considerat că prin stipularea clauzelor nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, neputând fi cuprinse în această noțiune împrejurări legate de fluctuațiile cursului valutar, pierderii locului de muncă al împrumutaților, pierderii sau diminuării veniturilor acestora, etc., toate acestea fiind ulterioare semnării convenției.

Totodată, pârâta a învederat că și condiția caracterului inteligibil și clar al formei clauzei este îndeplinită în cauză, cu atât mai mult cu cât reclamanții prin profesia deținută au avut posibilitatea de a înțelege conținutul contractului, iar perceperea comisionului de risc a fost adusă la cunoștința clienților prin ofertă publică și transparentă.

În drept, întâmpinarea fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 alin 5, art. 16 și art. 44 din Constituția României, art. 2lit.m din Legea 363/2007, cauzele Langgguth (29.06.1995, cauza C-456/93), cauza Springenheide (16.07.1998, cauza C210/_ și Darbo (04 aprilie 2000, C-465/98), Directiva nr.87/102/CE și ulterior Directiva 2008/48/CE, art. 3 alin 1 lit. g din Normele BNR nr.17/18.12.2003, art. 126 alin 1 din OUG 99/2006, art. 1, art. 4 alin 5 lit.b și art. 4 alin 6 din Legea nr.193/2000, lit. b din Anexa Legii nr.193/2000.

În susținerea întâmpinării au fost depuse, în copie, înscrisuri:cerere de credit,, adrese emise către reclamant, convenții cu alți clienți.

La data de 01.08.2014 reclamanții au depus răspuns la întâmpinarea pârâtei în care au reiterat argumentele din cererea introductivă și solicitarea de a se admite acțiunea astfel cum a fost formulată.

Prin sentința civilă nr. 3963 din 5.12.2014 a Judecătoriei A., astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 15.12.2014 s-a admis acțiunea formulată, s-a constatat caracterul abuziv al clauzei privitoare la comisionul de risc prevăzută în art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit nr._/13.06.2007 și al clauzei privitoare la comisionul de administrare prevăzute în art. 5.1. lit.b din contract astfel cum a fost modificat prin art. 1 din Actul adițional nr. 1/19.10.2010 la convenția de credit nr. nr._/13.06.2007 și s-a declarat nulitatea absolută a acestor clauze, s-a dispus obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumei de 2029,15 CHF, la cursul BNR din ziua efectuării plății, reprezentând comision de risc perceput reclamanților, precum și a sumei de 2240,49 CHF, la cursul BNR din ziua efectuării plății, reprezentând comision de administrare perceput reclamanților în perioada 19.10._14, precum și a dobânzii legale penalizatoare, calculate asupra sumelor de 2029,15 CHF și respectiv 2240,49, de la data perceperii fiecărei rate și până la data plății efective de către pârâtă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanții M. T. și M. A. în calitate de împrumutați și respectiv, au încheiat cu societatea pârâtă convenția de credit nr._/13.06.2007, prin care reclamanților le-au fost acordat un credit de 53.000 CHF pe o perioadă de 276 luni, convenție care la art. 5. litera a) condiții speciale prevede perceperea, de către bancă, a unui comision de risc de 0,1% aplicat la soldul creditului.

Ulterior, reclamanților le-a fost comunicată din partea pârâtei adresa nr._ din 20.10.2010 prin care au fost notificați că în considerarea prevederilor OUG 50/2010 potrivit Actului adițional nr.1/19.10.2010 comisionul de risc agreat prin semnarea contractului se va redenumi „comision de administrare credit„ care urmează a fi datorat în continuare pe toată durata creditului și că reprezintă costul pentru administrarea de către VBR a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea la dispoziție a împrumutului.

La această adresă de modificare a contractului, reclamanții nu au răspuns prin semnarea Actului adițional care prin art. 3 a modificat contractul de credit în sensul redenumirii comisionului de risc în comision de administrare.

Legea 193/2000 transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE, directivă care face trimitere la principiul potrivit căruia „persoanele care achiziționează mărfuri și servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de către cumpărător sau furnizor, mai ales împotriva contractelor standard unilaterale și împotriva excluderii inechitabile a unor drepturi esențiale din contracte”.

Astfel, reglementarea analizată asigură protecția consumatorilor angajați în raporturi juridice generate de contracte standardizate încheiate cu profesioniști, acestea având un conținut prestabilit și care se încheie în mod curent prin aderarea consumatorului la clauzele impuse, de regulă, fără o negociere directă a acestora.

Trebuie avut în vedere că art. 4 din Legea 193/2000 califică drept abuzivă acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului, prin înfrângerea cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților

Prin urmare, din textul normativ enunțat, reglementat de legislația românească în consens cu dispozițiile Directivei 13/93, rezultă că, pentru a reține existența unei clauze abuzive, instanța trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor condiții: (1) clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată; (2) prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților iar dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei credințe.(3) clauza a fost formulată într-o manieră clară și inteligibilă

În privința caracterului nenegociat al clauzelor contractuale, instanța a avu în vedere, în primul rând, dispozițiile legale din legislația specială internă (art. 4 alineatele 2 și 3 din Legea 193/2000) potrivit cărora o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze au fost negociate direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Astfel, prezumția relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard poate fi răsturnată de profesionist prin dovada contrară.

Dincolo de distincția dintre contractele de adeziune și cele preformulate, instanța de fond a considerat că nu poate reține în cauză elemente care să probeze că societatea-pârâtă are ca politică comportamentală oferirea către toți clienții(potențiali contractanți), în general, și către reclamanții din prezenta cauză, în special, a oportunității și posibilității reale și efective de a negocia cuantumul comisionului de risc prevăzut prin clauza inserată în contractul preformulat.

Pârâta, într-adevăr, a atașat convenții încheiate cu alți clienți în care aceasta a încercat să dovedească că acest comision de risc nu este unul fix în toate contractele, ci unul diferit, în funcție de anumite criterii, unul fiind în susținerea pârâtei, tocmai maniera și aptitudinea clienților de a negocia cuantumul acestuia.

Instanța nu a primit această apărare, întrucât din ofertele băncii coroborate cu exemplele de convenții invocate de pârâtă, stabilirea diferită a cuantumului comisionului de risc are în vedere criterii legate de perioada de finanțare și nu de rezultatul negocierilor.

Faptul că reclamanții au optat pentru acceptarea ofertei pârâtei în detrimentul altor societăți bancare, s-a considerat că nu are semnificația că acceptarea costurilor totale ale contractului ar echivala cu o ‟negociere‟ din perspectiva împrumutaților.

Sub acest aspect, s-a reținut că pârâta, întemeiat a susținut că pentru a se vorbi de un caracter abuziv al unei clauze, nu este necesar a exista un dezechilibru valoric al prestațiilor.

Cu alte cuvinte, împrejurarea că oferta băncii era una extrem de favorabilă pe piața creditelor, determinând reclamanții să opteze pentru aceasta, nu exclude posibilitatea caracterului abuziv al clauzelor sale din perspectiva oricăruia din criteriile enunțate.

Mai mult, logica îndeamnă a susține că atunci când oferta băncii este una favorabilă situației concrete a clientului, posibilitatea acestuia de pune în discuție și negocia clauzele este diminuată, având în vedere percepția clientului că o ofertă foarte bună nu este susceptibilă de a fi redimensionată sub aspectul costurilor, iar pe de altă parte, este greu de admis că banca, titulara unei oferte favorabile clientului, ar fi dispusă să accepte un nivel mai scăzut al costurilor de creditare.

Art. 5 lit. a) din Condițiile speciale este o clauză standard, stipulată în mod obișnuit de pârâtă în contractele de credit încheiate, iar față de cele reținute anterior în privința negocierii, rezultă că, în condițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauza apare ca nefiind negociate cu reclamanții.

Potrivit art. 4 alin 2 ‟O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate…„

Raportat la rațiunea acestui text, esențială pentru criteriul privind negocierea clauzei este dovada asupra posibilității consumatorului de a influența natura ei, fiind greu de admis, inclusiv pentru pârâtă, că reclamanții ar fi putut pe baza negocierii să influențeze natura clauzei prevăzute de art. 5 lit. a din contractul de creditare.

Astfel, trebuie distins clar, pe de o parte, între cunoașterea de către client a tuturor clauzelor ( cunoaștere care într-adevăr exista la încheierea contractului, clientul trebuind să citească atent toate prevederile contractuale) și posibilitatea de negociere a acestora ( posibilitate care în cauză nu poate fi reținută ca fiind oferită reclamanților ).

În prezenta cauză, s-a reținut că nu s-a făcut dovada că la momentul încheierii convenției reclamanții ar fi putut negocia clauza privitoare la comisionul de risc privită în natura ei și nici privitor la cuantumul comisionului.

De asemenea, din probele administrate s-a reținut că rezultă clar că la demersul pârâtei de redenumi comisionul de risc în comision de administrare, reclamanții nu și-au manifestat acordul pentru existența comisionului de administrare

În acest registru, instanța nu a reținut susținerea pârâtei potrivit căreia banca nu se poate erija în a suplini lipsa de asistență juridică a clientului, întrucât nu se poate ignora ansamblul circumstanțial în care a fost încheiat contractul cu reclamanții. Societatea pârâtă are calitatea de profesionist în cadrul raportului juridic cu reclamanții, care păstrează calitatea de consumatori, expuși vulnerabilității inerente în încheierea contractelor cu profesioniștii.

Această diferență de poziție, accentuabilă dacă se au în vedere și constrângerile financiare care au determinat reclamanții să accepte oferta pârâtei favorabilă în comparație cu celelalte existente pe piața de creditare, putea fi suplinită printr-o informare corespunzătoare ( ceea ce antamează problematicile caracterului inteligibil și clar al clauzei) a reclamanților, nu atât asupra existenței comisionului de risc ( acest aspect putând fi cunoscut de reclamanți prin lecturarea contractului), cât mai ales, sub aspectul discutării efective a fiecărei clauze (în speță cea privind comisionul de risc), a punerii în vedere reclamanților că, nefiind în prezența unui contract de adeziune, ci a unui contract preformulat, li se recunoaște posibilitatea de a negocia și redimensiona ( nu doar în cuantum dar inclusiv în natura sa), clauza respectivă, de comun acord cu pârâta.

Instanța de fond a constatat că așa numita ‟negociere„ invocată de pârâtă, a lipsit cu desăvârșire la încheierea inițială a contractului, ulterior, la momentul modificării acestuia, ‟negocierea„ s-a circumscris încercării de impunere unilaterală de către pârâtă a propriei variante de modificare.

În acest sens, au fost considerate ca elocvente mențiunile din adresele comunicate reclamanților pentru modificarea contractului în sensul că ‟Potrivit prevederilor OUG, nesemnarea de către dumneavoastră a actului adițional este considerată acceptare tacită, dispozițiile acestuia aplicându-se întocmai„ (fila 62).

Pe această linie, s-a apreciat că pârâta nu a învederat reclamanților elemente care să releve poziția de egalitate a părților ( pe care ideea de negociere o implică), ci a precizat că nesemnarea actului adițional conduce la aplicabilitatea automată a prevederilor sale, așa cum au fost decise de către pârâtă..

Maniera adoptată de pârâtă în demersul său de a negocia modificarea contractului a fost considerată că nu se conciliază nici cu ideea de informare a consumatorului care incumbă contractantului profesionist, informare care trebuie să respecte cerințele de concizie, claritate și completitudine.

Lipsa unei informări corespunzătoare a reclamanților ( informare care nu poate fi limitată la oferirea posibilității clientului de a citi contractul) îi pune în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant, fără a avea puterea de a influența conținutul lor. Chiar dacă utilizarea unor contracte al căror conținut a fost redactat anterior nu este interzisă de art.5 din Legea nr. 193/2000, esențial rămâne ca prin acest mecanism să se dea posibilitatea consumatorului de a înțelege, negocia și accepta conținutul său.

În condițiile în care alin. 3 al art. 4 din Legea nr.193/200 instituie o prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumția ‟ poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia„.(Decizia nr.1393 din 13.04.2013 a Î.C.C.J. Secția a II-a civilă)

În acest sens, sunt și prevederile art. 3 pct. 2 din Directiva 93/13/CEE prin care se prevede că se consideră întotdeauna că o clauza nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul cauzei.

Pe cale de consecință, instanța a apreciat că în cauză pârâta nu a probat caracterul negociat al clauzei prevăzute de art. 5 lit. a din contractul de credit, în sensul că reclamanții au fost corect și detaliat informați asupra faptului că, în pofida caracterului preformulat, standardizat al contractului, aceștia aveau posibilitatea de a negocia și influența conținutul acestei clauze sub aspectul naturii clauzei și a procentului comisionului ce urmează a fi perceput.

În privința condițiilor privind dezechilibrul contractual în detrimentul consumatorului, instanța a reținut că acesta presupune alterarea armoniei contractuale care este dată, în special, de echivalența și reciprocitatea drepturilor și obligațiilor contractuale .

În analiza echilibrului contractual se au în vedere elemente precum natura, întinderea și conținutul drepturilor sau obligațiilor părților, valoarea la care acestea se raportează, precum și existența clauzelor prin care nu se acordă aceleași drepturi ambelor părți contractante.

Instanța a învederat că, deși pertinentă și corectă susținerea pârâtei privitoare la faptul că noțiunea de dezechilibru contractual vizează în principal dezechilibrul juridic și nu pe cel valoric, totuși conceptul de dezechilibru contractual nu se sustrage de plano consecințelor manifeste în planul întinderii prestațiilor pe care părțile ajung finalmente să le îndeplinească.

De pildă, riscul fluctuației cursului valutei în care a fost acordat creditul va fi suportat de partea în detrimentul căreia crește sau scade cursul valutar, generând astfel pierderi fie de către banca creditoare atunci când cursul valutar scade ( valoarea sumelor restituite băncii fiind depreciată în raport cu momentul creditării), fie de către cel împrumutat în cazul în care, cursul valutar crește ( valoarea sumelor restituibile fiind mai mare în raport de momentul primirii creditului).

Analizând acest element (al fluctuației cursului valutar) în paradigma noțiunii de ‟dezechilibru contractual„ s-a apreciat că este necesar ca între părți să existe o echivalență juridică (cum susține pârâta), în sensul că părțile să-și asume aceleași obligații privitoare la unul și același element care ar putea influența contractul în derularea sa, pentru că lipsa de echivalență juridică conduce insidios tocmai la dezechilibrul valoric.

În măsura în care reclamanții prin semnarea contractului și-au asumat riscul fluctuațiilor ulterioare ale cursului valutar, același risc trebuie să și-l asume și banca creditoare, neputând sub denumirea de risc de credit să acopere unilateral și discriminatoriu în raport cu cocontractanții săi, riscuri pe care și le asumă doar aceștia din urmă.

Împrejurarea de a prevedea în contract, dreptul de a percepe un comision de risc pentru acoperirea unui risc rezultat din(de pildă) fluctuația valutară în condițiile în care cocotractanții rămân expuși aceluiași tip de risc, fără a li se recunoaște un drept corelativ, s-a reținut că este expresia unui evident dezechilibru contractual (de factură juridică), cu consecințe grave în planul întinderii prestațiilor acestora.

Astfel, dacă riscul neplății creditului și dobânzilor de către reclamanți ( un risc serios, major și pe deplin justificat având în vedere că banca nu îl poate controla, în principiu) este pe deplin acoperit prin constituirea în favoarea pârâtei a garanției reale imobiliare având ca obiect imobilul reclamanților și polița de asigurare al cărei beneficiar este tot pârâta, toate celelalte tipuri de risc reprezintă riscuri inerente oricărei entități care alege să activeze pe piața bancară și de creditare, riscuri pe care pârâta nu le poate transfera în sarcina cocontractanților săi, sub forma comisioanelor de risc sau, redenumite, de administrare.

De altfel, în orice domeniu al activității comerciale, toți actorii care aleg să activeze pe piață, urmărind să realizeze profit, își asumă un risc de activitate specific, risc pe care trebuie să și-l gestioneze prin mecanisme specifice, proprii regulilor de piață ( alegerea atentă a cocotractanților, asigurarea de garanții reale sau personale, jocul inteligent al flexibilizării prețurilor, adaptarea continuă a raportului dintre costuri și profit, etc.).

În acest context, trimiterile pârâtei la prevederile OUG nr.99/2006, modificată, în care sunt enumerate o . riscuri în domeniul bancar apar ca lipsite de relevanță în contextul analizei ‟echilibrului contractual„

În cauză, pârâta a impus reclamanților constituirea unei garanții reale imobiliare, încheindu-se Contractul de garanție reală imobiliară, autentificat sub nr.1207 din 13.06.2007 (fila 32 atașat la dosar) pentru garantarea creditului acordat reclamanților, tot astfel cum s-a încheiat contractul de asigurare imobil al cărei beneficiar este pârâta creditoare, potrivit art. 7 lit. b din convenția de credit.

Prin urmare, pârâta si-a acoperit riscul neplății creditului de către reclamanți prin constituirea unor garanții care, pe deplin justificate, sunt de natură să garanteze societății creditoare restituirea împrumutului. Argumentul că obiectul garanției (imobilul) este supus riscului devalorizării având în vedere perioada lungă de creditare este lipsit de corelație logică cu faptul că pe măsura derulării contractului

( și accentuării posibilității de devalorizare a imobilului) și suma rămasă de restituit scade pe măsura derulării contractului.

Chiar acceptând caracterul specific, particular și accentuat al riscurilor existente în activitatea de creditare, nu a putu fi acceptată ideea că societatea bancară pârâtă nu trebuie să-și asume nici un risc, transferând toate tipurile de risc exclusiv în sarcina cocontractanților. Așa cum clienții își asumă prin încheierea contractelor de împrumut anumite riscuri ulterioare ( fluctuație monetară, inflație, diminuarea salariilor, etc), tot astfel, societatea bancară, dincolo de garanțiile reale sau personale constituite, justificat, pentru restituirea creditului, trebuie să-și asume riscuri inerente activității producătoare de profit.

În acest sens, dobânda curentă pe care pârâta, pe baza propriei politici, a decis să o perceapă, cu titlu de contravaloare lipsă de folosință a sumelor împrumutate, reprezintă contravaloarea propriei prestații contând în punerea la dispoziția reclamanților pe o perioadă de mai mulți ani a sumei împrumutate.

Comisionul de risc, ulterior redenumit de administrare, achitat de reclamanți devine astfel lipsit de contraprestație din partea pârâtei, ceea ce reflectă astfel tabloul unui vădit dezechilibru contractual.

Dacă s-ar păstra logica impusă de semantica termenului (risc) și funcțiile comision de risc ( indicate de pârâtă) ar urma ca în cazul în care toate aceste riscuri nu se produc, iar contractul este finalizat corespunzător, toate aceste sume să fie restituite împrumutaților, atâta vreme cât au garantat anumite riscuri care nu s-au produs, asemănător garanțiilor reale și personale.

În acest sens a statuat clar și Înalta Curte de Casație și Justiție care a reținut că ‟atâta timp cât riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale ce poate fi suplimentată în anumite condiții stabilite prin contract, cât și prin încheierea unei polițe de asigurare cesionată în favoarea băncii, este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligații corelative, se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei-credințe, situație ce contravine caracterului sinalagmatic al convenției de credit.„ (Decizia nr.1393 /02.04.2013 a Î.C.C.J, Secția a II-a civilă)

Prin urmare, în cauză, dezechilibrul contractual, rezidă în faptul că reclamanților le este impusă o obligație ( de a suporta anumite riscuri) lipsită de o obligație corelativă în sarcina pârâtei și respectiv în faptul că reclamanții sunt ținuți să achite anumite sume de bani cu titlu de comision de risc (administrare) fără a beneficia sub nici o formă de o contraprestație corelativă.

Privitor la condiția caracterului inteligibil și clar al clauzei, instanța a constatat că respectiva clauză este inserată art. 5 lit.(a) din Convenția de credit nr._ din 13.06.2007 privitoare la comisionul de risc și la art. 5 lit.(b) din Actul adițional nr.1/19.10.2010 la contractul de credit.

Potrivit art. 3 lit. b) din OG nr.21/1992 privind protecția consumatorilor, aceștia au dreptul ‟de a fi informați complet, corect și precis asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum și de a fi educați în calitatea lor de consumatori„

Raportând aceste prevederi la modul în care este formulată clauza privitoare la comisionul de risc, s-a constatat că la pct. 5 lit. a din contract se prevede doar că se percepe un comision de risc în procent de 0,1% aplicat la soldul creditului pe toată durata contractului, plătibil lunar.

În contract, nu se specifică în nicio clauză contractuală care este funcția acestui comision și care este regimul acestui comision, în cazul în care nu se produce riscul la care trimite, vag și plurivoc, terminologia sa.

Din formularea clauzei, lapidară, echivocă și limitată la semnificația celor doi termeni de ‟comision„ și „risc„, nu se poate deduce nici măcar pentru un consumator cu studii superioare în altă specialitate, care sunt rațiunea, funcția și destinația acestui comision și care este sfera riscurilor susceptibile a fi acoperite.

S-a constatat astfel, că este inaccesibil contractantului consumator să înțeleagă pentru ce anume trebuie să își asume obligația de plăti acest comision, în condițiile în care a constituit garanțiile reale a căror destinație este ușor de înțeles chiar pentru o persoană lipsită de cunoștințe de specialitate.

Caracterul clar și inteligibil al clauzei nu poate fi restrâns doar la necesitatea prevederii in terminis a existenței comisionului de risc ci, trebuie acceptat, implică detalieri, explicațiuni și informații accesibile cu privire la semnificația fiecărei prestații prevăzute de clauza respectivă.

Având în vedere exigența impusă de art. . 3 lit. b) din OG nr.21/1992 privind necesitatea ca toți consumatorii să fie ‟ informați complet, corect și precis asupra caracteristicile esențiale ale produselor și serviciilor‟, instanța a constatat că maniera de redactare a clauzei privitoare la comisionul de risc și administrare nu satisface aceste cerințe, reclamanții neputând înțelege funcția și destinația comisionului de risc, chiar în condițiile în care ar citi contractul de nenumărate ori.

Echivocul clauzei este susținut chiar de ideea că privind un comision de ‟risc„ acesta ar urma, prin ipoteză, să fie restituit în condițiile în care evenimentele asigurate nu se produc, asemenea garanțiilor reale și personale care se activează exclusiv în cazul producerii evenimentelor asigurate ( neplata creditului).

Maniera de redactare a clauzei și de informare completă, corectă și precisă asupra acesteia este în directă legătură cu buna credință care trebuie să guverneze raporturile juridice, în special cele dintre consumatori și profesioniști.

Clauza privitoare la contractul de administrare detaliază, e adevărat, funcția acestui comision însă pe de o parte generează o contradicție între denumirea acestuia ‟ comision de administrare„ și riscurile detaliate în conținutul clauzei, tot astfel cum menține echivocul cu privire la destinația finală a acestuia, nespecificându-se dacă se returnează sau nu în cazul neproducerii riscurilor vizate.

Cu referire la buna credință, instanța de fond a avut în vedere considerentul nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „….la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză și dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acționează corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare”.

În acest context, nu a fost reținută nici temeinicia susținerilor pârâtei, în sensul că, deoarece comisionul de risc este o parte a prețului contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului, instanța nu ar putea anula clauza privind dreptul pârâtei de a percepe comisionul de risc.

Potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Reglementarea din dreptul național este în consens cu cea din dreptul european, art. 4 alin (2) din Directiva nr. 13/93 stabilind că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de mărfurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

De asemenea, considerentul 19 al Directivei arată că “aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate”. Astfel, pentru a putea exclude de la controlul jurisdicțional, o clauză aceasta trebuie sa descrie obiectul “principal” al contractului. Nu se poate reține că un comision face parte din obiectul principal al unui contract de credit garantat cu ipoteca, deoarece acesta nu se referă la prestația caracteristică, potrivit naturii convenției.

În acest sens, recenta Decizie nr.1393 /02.04.2013 a Î.C.C.J a constatat că respectivul comision de risc nu este inclus în dobânda curentă ci doar în D., constatând caracterul abuziv al clauzelor care prevăd comisionul de risc.

De asemenea, un contract de credit, din perspectiva comisionului de risc, nu este vizat de textul articolului 4 alin.2 din Directiva 93/13/CE, care face referire la faptul ca “aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveste justetea pretului sau a remuneratiei, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte.” Comisionul de risc nu constituie prestarea vreunui serviciu contractual, astfel încât comisionul de risc nu este inclus in preț.

În condițiile în care sunt îndeplinite toate condițiile anterior expuse, instanța a constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a clauzelor referitoare la comisionul de risc prevăzut la art.5 lit.a) din Condiții Speciale și a comisionului de administrare prevăzut de art. 5 lit.b din Actul adițional, urmând ca acestea să nu mai producă efecte asupra reclamanților, potrivit art. 6 din Legea 193/2000.

S-a constatat că rațiunile pentru care comisionul de risc este perceput în temeiul unei clauze abuzive își păstrează pe deplin aplicabilitatea și cu privire la comisionul de administrare, în condițiile în care susținerile pârâtei, inclusiv prin adresa comunicată reclamanților, că se înlocuiește doar terminologia comisionul de risc cu cea de comision de administrare.

Instanța a apreciat că sancțiunea care intervine este nulitatea absolută, întrucât interesul ocrotit prin dispozițiile Legii 193/2000 este unul general, acela de a proteja consumatorii, persoane fizice sau grupuri de persoane fizice ce acționează în scopuri personale, împotriva clauzelor abuzive inserate în contracte de comercianți, profesioniști care acționează în cadrul activității lor comerciale, industriale sau de producție.

Pe cale de consecință, instanța a admis cererea principală, a constatat caracterul abuziv al clauzei privitoare la comisionul de risc prevăzute în art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit nr._/13.06.2007 și al clauzei privitoare la comisionul de administrare prevăzute în art. 5.1. lit.b din contract astfel cum a fost modificat prin art. 1 din Actul adițional nr. 1/19.10.2010 la convenția de credit nr. nr._/13.06.2007 și a declarat nulitatea absolută a acestor clauze.

Totodată, a admis în parte cererea accesorie, având ca obiect restituire prestații formulată de reclamanți și a obligat pârâta la restituirea către reclamanți a sumei de 2029,15 CHF, la cursul BNR din ziua efectuării plății, reprezentând comision de risc perceput reclamanților precum și a sumei de 2240,49 CHF, la cursul BNR din ziua efectuării plății, reprezentând comision de administrare perceput reclamanților în perioada 19.10._14.

Admiterea în parte a fost motivată cu argumentul că privitor la cererea reclamanților de a li se restitui și sumele ce urmează a fi plătite ulterior pronunțării prezentei sentințe, instanța nu poate obliga pârâta la restituirea unor sume pe care nu le-a încasat încă.

De asemenea, în temeiul art. 1088 alin 1 și 2 C.civ. din 1864 (aplicabil în cauză) a obligat pârâta la plata către reclamanți a dobânzii legale penalizatoare, calculate asupra sumelor de 2029,15 CHF și respectiv 2240,49, de la data perceperii fiecărei rate și până la data plății efective de către pârâtă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel în termen pârâta, care ca formulat critici pentru nelegalitate și netemeinicie, prin care a solicitat schimbarea hotărârii, în sensul respingerii acțiunii, cu cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:

1. Interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuia realizată în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin.6 din Legea nr. 193/2000.

În dezvoltarea acestui motiv de apel, a arătat că instanța de fond nu a înțeles că prețul total al contractului de credit este dat de valoarea Dobânzii Anuale Efective – D.A.E., și cu privire la aceasta trebuia să se raporteze la dispozițiile art. 4 alin.6 din Legea nr. 193/2000..

Susținerea potrivit căreia, apelanta ar percepe două costuri diferite pentru punerea la dispoziție a creditului, nu are nicio susținere legală, ci există un singur cost, strict și clar delimitat în contract, și nume, D.A.E.

Cauzele referitoare la comisionul de risc intră în categoria de clauze exceptate de art. 4 alin.6 din Legea nr. 193/2000, respectiv cele care au calitatea de a satisface cerințe de preț și de piață, acestea făcând parte din costul total al creditului, cu atât mai mult cu cât la momentul încheierii contractului nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision de către bancă, iar clauzele au fost cunoscute de către intimați, fiind exprimate în mod clar și fără echivoc.

2. Interpretarea caracterului abuziv al clauzelor trebuia realizată în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin.5 lit. b și art.1 din Legea nr.193/2000, în sensul de a se avea în vedere toți factorii care au stat la baza încheierii convenției, dar și faptul că la momentul semnării acesteia, clauzele sale erau clare și neechivoce pentru intimați.

Sub acest aspect, apelanta a menționat că reclamanții au ales să renunțe la condițiile de creditare cu BCR și au solicitat refinanțarea la ., ceea ce indică existența unor negocieri între părți în urma cărora, scopul urmărit de aceștia a fost satisfăcut în raport de interesele acestora de la acel moment.

În cadrul acestui motiv, apelanta a mai susținut că reclamanții au cunoscut pe deplin, consecințele obligației asumate, întrucât: la momentul încheierii convenției, banca nu deținea monopol asupra finanțării împrumutului pentru acoperire cheltuieli personale curente; nu i-a obligat pe reclamanți să semneze convenția; nu a deținut nici la momentul apariției OUG nr. 50/2010 monopol asupra creditului pentru acoperire cheltuieli personale curente;reclamanții nu au formulat nici un punct de vedere contrar la articolele denigrate în prezenta acțiune, anterior sau cel mai târziu la momentul semnării convenției; reclamanții aveau posibilitatea să se adreseze unei alte instituții de credit pentru a obține suma necesară refinanțării.

3. Instanța de judecată în analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuia să încadreze reclamanții în categoria consumatorilor medii, astfel cum sunt definiți de art. 2 lit. m din Legea nr. 357/_, având în vedere că au fost foarte bine informați, foarte atenți și avizați în realizarea actelor pe care le-au încheiat, cu atât mai mult cu cât anterior s-au aflat în relații de creditare cu BCR.

4. Redactarea clauzelor contractelor sale de credit a avut în vedere Directiva 87/102/CE și ulterior Directiva 2008/48/CE, astfel că nu putea fi primită contestarea comisionului de risc, câtă vreme, valoarea totală și valoarea lunară de plată se regăsesc în graficul de rambursare, alături de dobândă.

5. Interpretarea caracterului abuziv nu trebuia făcută doar din perspectiva dispozițiilor art. 4 alin.1 și 2 din Legea nr. 193/2000, ci trebuia completată și cu cea regăsită la lit. B din Anexa Legii nr. 193/2000.

Sub acest aspect, a precizat că intimații nu au fost obligați să încheie contractul de credit având în vedere următoarele considerente: ei au fost cei care au contactat banca; varianta de creditare a fost aleasă de ei: nu li s-a impus valoarea sumei împrumutate, moneda și nici perioada de rambursare.

6. Instanța de fond a interpretat în mod eronat noțiunea de ,, dezechilibru semnificativ” .

Clauzele privind comisionul de risc nu sunt de natură să creeze un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, debitorul băncii suportând prețul creditului compus din cele două componente ale sale: dobânda și comisioanele.

Obligația de restituire a prețului contractual, menționată în planul de rambursare, pe parcursul a 23 de ani nu poate fi confundată cu un dezechilibru semnificativ, având în vedere durata foarte mare de restituire și posibilele riscuri aferente, iar dacă intimații ar fi considerat că plata comisionului devine mult prea oneroasă raportat la costul creditului oferit de alte produse financiar bancare, ar fi putut să contracteze un alt mijloc de finanțare, ceea ce nu s-a întâmplat.

7. Clauzele convențiilor de credit încheiate de bancă, sunt diferite în raport de aptitudinea fiecărui client de a negocia, instanța reținând eronat că nu a făcut dovada existenței unor condiții diferite de cuantum și existență a comisionului de risc în alte convenții, deși a depus înscrisuri în acest sens.

A menționat că din compararea convenției de credit încheiate de intimați cu alte trei convenții depuse la dosar, rezultă negocierea comisionului de risc sub aspectul existenței sale, acesta a fost negociat cât privește cuantumul.

Apelanta a mai susținut că soluția instanței de fond de a constata caracterul abuziv al clauzei privind comisionul este nelegală și pentru faptul că după . OUG nr. 50/2010 a notificat fiecare client în vederea semnării actului adițional, această operațiune a fost obligatorie, atât pentru ea, cât și pentru clienții săi, aceștia din urmă aveau posibilitatea refuzării prin notificarea băncii, ceea ce intimații nu au făcut.

În fine, apelanta a mai criticat și faptul că mai fost obligată de instanța de fond și la plata dobânzii legale penalizatoare de la data perceperii fiecărei rate, în condițiile în care această noțiune este folosită pentru prima dată în OUG nr. 13/2011, astfel că, nu putea fi aplicată retroactiv, iar acestea nu puteau fi acordate decât de la data rămânerii definite a hotărârii judecătorești.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 466 și urm. C. proc. civ.

În susținere, apelanta a depus în copie xerox, cererea de credit formulată de reclamant (f.16-18).

La data de 11.03.2015, intimații au depus întâmpinare, prin acre au solicitat respingerea ca nefondat a apelului declarat.

Au motivat că la momentul semnării contractului nu a existat nicio negociere, acesta fiind în fapt un contrat de adeziune, clauzele sale fiind prestabilite.

Intimații au mai menționat că în contractul de credit, comisionul de risc nu este definit în mod expres, nu se specifică ce fel de riscuri acoperă și care ar fi finalitatea lui, în condițiile în care cuantumul acestuia se ridică la ¼ din valoarea creditului.

Au mai precizat că au primit din partea băncii o adresă prin care li s-a adus la cunoștință modificarea unilaterală a clauzelor contractului, respectiv, redenumirea comisionului de risc în comision de administrare, act cu care nu au fost de acord, nu l-au semnat și nici nu le-a fost comunicat.

Sub acest aspect, au mai susținut că întrucât funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contract, orice consumator ar fi poziție dezavantajoasă față de bancă și într-o imposibilitate reală de a-l negocia, obligație care-i revenea în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin.3 teza II din Legea nr. 193/2000.

Art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin.6 din Legea nr. 193/2000 nu înlătură de la controlul caracterului abuziv orice clauză privind prețul, ci fac trimitere la adecvarea dintre preț și valoarea prestației, respectiv serviciile ori produsele oferite la schimb, precum și la condiția ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preț să fie exprimată în mod clar și inteligibil.

În ce privește comisionul de administrare, intimații au menționat că în mod corect, instanța de fond a anulat clauza privind comisionul de administrare, întrucât nu au semnat nici un act privind transformarea comisionului de risc în comision de administrare, condițiile din actul adițional fiindu-le impuse unilateral.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205 C. proc. civ.

Verificând în limitele cererii de apel și a apărărilor formulate, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță prin prisma dispozițiilor legale aplicabile, Tribunalul, va respinge apelul declarat, pentru considerente care vor succede.

1. Apelanta a susținut sub un prim aspect că instanța de fond nu a ținut seama la interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale de dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Art. 4 alin. (6) din lege transpune art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 și prevede că, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb pe de alta parte, in măsura in care aceste clauze sunt exprimate . inteligibil.

Sub rezerva analizării acestei prevederi in cadrul fiecărei clauze a convenției de credit, se poate constata că nici legea interna și nici Directiva nr. 93/13, nu exclud clauzele referitoare la obiectul contractului de la controlul caracterului abuziv, fiind reglementată, cu titlu de excepție, posibilitatea analizării acestora, numai in situația in care aceste clauze nu sunt exprimate in mod clar si inteligibil.

Așa fiind, instanța nu poate retine critica apelantei sub acest aspect, prin care exclude orice intervenție a instanței de judecata in analizarea caracterului abuziv al clauzelor ce fac obiectul convenției, fără nicio circumstanțiere.

Este de observat ca art. 3 din Directiva nr. 93/13, atribuie noțiunii de clauză abuziva, clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual si, in contradicție cu exigența de bună credință, atunci când provoacă un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților ce decurg din contract, in defavoarea consumatorului.

În consecință, atât sub imperiul legislației comunitare, cât și al celei naționale, nu se regăsește o excludere de plano de la controlul caracterului abuziv al unor clauze ce vizează definirea obiectul contractului, caracterul adecvat al prețului sau remunerației, ci se impune o analiza a acestor tipuri de clauze prin raportare la modul de redactare clar si inteligibil.

2. Nici critica formulată prin motivul doi de apel, în sensul că nu s-au avut în vedere toți factorii care au stat la baza încheierii convenției, dar și faptul că la momentul semnării acesteia, clauzele sale erau clare și neechivoce pentru intimați, nu este întemeiată.

Din considerentele sentinței apelate, reiese că instanța de fond a făcut o analiză amănunțită a factorilor care au stat la baza încheierii convenției, în ce privește caracterul nenegociat al clauzelor contractuale, posibilitatea consumatorului de a putea influența natura lor, echivalența și reciprocitatea drepturilor și obligațiilor contractuale.

Totodată, se observă că instanța de fond a analizat și condițiile privind caracterul inteligibil și clar al clauzei contractuale, atât din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000, cât și a art. 3 lit. b din Legea nr. 21/1992 care reglementează dreptul consumatorilor de a fi informați complet, corect și precis asupra caracteristicilor produselor și serviciilor.

Susținerea potrivit căreia clauza contestată a fost cunoscută de către reclamanți de la momentul încheierii contractului, nu este suficientă pentru a înlătura lipsa negocierii, in condițiile în care aceștia nu au posibilitatea de a influenta conținutul respectivei clauze, putând doar sa refuze încheierea contractului.

3. În cadrul motivul trei de apel, s-a susținut că instanța de judecată, în analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuia să încadreze reclamanții în categoria consumatorilor medii, astfel cum sunt definiți de art. 2 lit. m din Legea nr. 363/2007, având în vedere că au fost foarte bine informați, foarte atenți și avizați în realizarea actelor pe care le-au încheiat, cu atât mai mult cu cât anterior s-au aflat în relații de creditare cu BCR.

În analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale, în sensul Legii nr. 193/2000, nu este suficient ca persoana care apelează ca serviciile băncii să cunoască existența respectivei clauze, ci aceasta trebuie să fi avut și posibilitatea de a influența natura ei, de a negocia și de a cunoaște funcția și destinația comisionului de risc și de administrare, ceea ce nu s-a dovedit în speță, în condițiile în care sarcina probei incumba pârâtei în temeiul art. 4 alin.3 teza a II a din lege.

Așa fiind, critica apelantei privind neîncadrarea de către instanța de fond a reclamanților în categoria consumatorilor medii, cu consecința înlăturării caracterului abuziv al clauzei, nu poate fi reținută.

Susținerea apelantei în sensul că prin clauza referitoare Ia comisionul de risc nu poate crea un dezechilibru între prestațiile părților pentru că reprezintă exclusiv un cost de administrare a creditului este nefondată, întrucât se încearcă a se redenumi acest comision, în contextul în care prin O.U.G. nr. 50/2010 comisionul de risc a fost interzis, iar prin pct. 39 din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, a fost modificat art. 95 din ordonanță, în sensul că aceasta nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării acesteia în vigoare, cu excepția anumitor prevederi ce nu fac obiectul cauzei de față.

În același timp, nici argumentele prin care s-a încercat justificarea perceperii comisionului de risc, în sensul că prin instituirea acestui comision s-a avut în vedere riscul bancar pe care este obligată să-I suporte și că de fapt, clauza nu se referă la rațiunea acoperirii unui cost, ci la modalitatea de percepere, fiind negociată, nu pot fi primite câtă vreme aceste elemente se vor a fi clarificate, în cadrul procesului, fără să fi fost evidențiate în convenția de credit.

Atâta timp cât funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contract, se constată că orice consumator ar fi fost într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision, cu atât mai mult cu cât apelanta nu a făcut dovada unei negocieri a clauzei analizate, obligație ce-i revenea în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) teza II din Legea nr. 193/2000, nereușind să răstoarne prezumția relativă instituită în favoarea consumatorului prin acest text de lege.

Totodată, se reține că potrivit Rezoluției Parlamentului European din 13 noiembrie 2008, profesionistul are obligația de a-l informa pe consumator în mod corect și echidistant, iar faptul că nu s-au solicitat lămuriri suplimentare de consumator cu privire Ia acest comision, nu este de natură a complini această obligație a băncii și nici de a imprima clauzei un caracter clar și inteligibil.

5. Apelanta a mai învederat că intimații nu au fost obligați să încheie contractul de credit, astfel că, interpretarea caracterului abuziv nu trebuia făcută doar din perspectiva dispozițiilor art. 4 alin.1 și 2 din Legea nr. 193/2000, ci trebuia completată și cu cea regăsită la lit. B din Anexa Legii nr. 193/2000.

În anexa 1 a Legii nr. 193/2000 este menționată lista cuprinzând clauzele abuzive din contracte, la lit. b fiind trecute clauzele care obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului.

Sub acest aspect, se reține că lista clauzelor menționate în anexa legii nu este limitativă, iar faptul că, instanța nu a făcut referire la dispozițiile lit. b nu constituie motiv de nelegalitate al hotărârii, caracterul abuziv fiind analizat prin prisma factorilor care au stat la baza încheierii convenției, în ce privește caracterul nenegociat al clauzelor, posibilității consumatorului de a putea influența natura lor, echivalenței și reciprocității drepturilor și obligațiilor contractuale.

Afirmația apelantei potrivit căreia reclamanților nu li s-a impus valoarea sumei împrumutate, moneda și nici perioada de rambursare, nu poate fi reținută decât cu rezerve, întrucât este greu de crezut că aceștia puteau solicita o sumă neplafonată în raport de veniturile și garanțiile pe care le ofereau, iar perioada de rambursare putea fi numai rezultatul opțiunii acestora, fără ca banca să stabilească o durată maximă.

Sub acest aspect, se cuvine menționat că la acordarea unui credit, băncile acordă consultanță clienților prin consilieri proprii de credite, care nefiind persoane neutre, nu se poate aprecia că acționează în interesul clientului.

6. Tribunalul nu consideră întemeiată nici critica potrivit căreia, instanța de fond a interpretat în mod eronat noțiunea de ,,dezechilibru semnificativ”.

Instanța va reține ca principiu general, prevederile art. 4 alin. (1) teza II din lege potrivit cu care, o clauză este abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorilor.

Astfel, pentru a se stabili dacă această condiție este îndeplinită, instanța trebuie să se raporteze Ia natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul, la circumstanțele existente Ia momentul încheierii contractului, lucru pe care instanța de fond l-a făcut.

Referitor Ia aprecierea bunei credințe, care deși nu constituie o condiție în sine a stabilirii caracterului abuziv a unor clauze, urmează a fi analizată poziția de negociere a părților în vederea constatării, daca profesionistul a acționat corect și echitabil față de consumator, de ale cărui interese legitime trebuie să țină cont.

În cauză, față de cele menționate și reținute și de instanța de fond, nu se poate considera că interesele legitime ale consumatorilor au fost luate în considerare, în condițiile în care aceștia se află într-o poziție de inferioritate față de profesionist, atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare, în condițiile unui contract de adeziune.

Sub acest aspect, se apreciază că, în mod justificat a reținut instanța de fond că, în măsura în care reclamanții și-au asumat prin semnarea contractului, riscul fluctuațiilor cursului valutar, același lucru trebuia să și-l asume și banca, neputând sub denumirea de risc de credit să acopere unilateral și discriminatoriu în raport de cocontractanții săi, riscuri pe care și le asumă doar aceștia din urmă.

Pe același linie, se cuvine menționat că, în cazul neplății creditului și a dobânzii de către reclamanți, riscul este acoperit pentru bancă prin constituirea garanției reale imobiliare și poliția de asigurare al cărei beneficiar este tot aceasta, și cu toate acestea a mai inserat și clauze sub forma comisioanelor de risc, redenumite comision de administrare, care sunt lipsite de o contraprestație, astfel că, nu se poate vorbi decât de un dezechilibru semnificativ între părțile contractante.

7. Nefondată este și critica potrivit căreia, instanța a reținut eronat că nu a făcut dovada existenței unor condiții diferite de cuantum și existență a comisionului de risc în alte convenții, deși a depus înscrisuri în acest sens.

Din considerentele sentinței apelate reiese că instanța de fond nu a primit apărarea pârâtei prin care aceasta a dorit să facă dovada caracterului negociat al comisionului de risc, depunând convenții de credit încheiate cu alți clienți.

Deși din înscrisurile depuse rezultă stabilirea unui cuantum diferit al comisionului de risc, acest fapt nu poate duce la concluzia negocierii lui cu fiecare client, ci are semnificația că la determinarea lui concretă s-au avut în vedere criterii legate de perioada de finanțare.

Prin O.U.G. nr. 50/2010 comisionul de risc a fost interzis, iar prin pct. 39 din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, a fost modificat art. 95 din ordonanță, în sensul că aceasta nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării acesteia în vigoare, cu excepția anumitor prevederi ce nu fac obiectul cauzei de față.

În același timp, se observă că pârâta a depus o notificare(f.61-62 dosar fond), adresată reclamantului T. M., prin care i se solicita prezentarea la bancă în vederea semnării actului adițional la contract, în vederea aplicării dispozițiilor OUG nr. 50/2010, însă, nu a făcut dovada comunicării acesteia, astfel că, nici sub acest aspect, nu este întemeiată critica formulată.

Neîntemeiată este și ultima critică formulată de apelantă, care vizează obligarea sa la plata dobânzii legale penalizatoare de la data perceperii fiecărei rate, cu motivarea că această noțiune este folosită pentru prima dată în OUG nr. 13/2011, astfel că, nu putea fi aplicată retroactiv.

Anterior intrării în vigoare a OUG nr. 13/2001, prin art. 1 alin.3 din OG nr. 9/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2011 s-a introdus denumirea de dobândă penalizatoare, ca fiind dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență.

În Codul civil de la 1864 aplicabil în speță, la art. 1088 alin.1 noțiunea de dobândă penalizatoarei are drept corespondent pe cea de daune interese, acestea fiind egală cu dobânda legală.

În raporturile cu profesioniștii, cum este cazul litigiului în speță, art. 1088 alin.2 din Codul civil prevede că dobânda legală curge de drept, astfel că, în raport de aceste prevederi, soluția de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale de la data perceperii fiecărei rate și până la data plății efective către pârâți este justă, cu singura mențiune că denumirea de dobândă penalizatoare nu este adecvată, în raport de legea aplicabilă.

Față de considerentele expuse, în baza art. 480 alin.1 C. proc. civ., se va respinge ca nefondat apelul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă ., cu sediul social în București, ., ., sector 2, împotriva sentinței civile nr. 3963 din 05.12.2014 pronunțată de Judecătoria A., în contradictoriu cu intimații-reclamanți M. T. și M. A. domiciliați în Roșiorii de Vede, ., ., ..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 6 mai 2015.

Președinte,Judecător,Grefier,

C. Doinița D. M. NuțiTatu S.

Red.thred. CD

5.ex./26.05.2015

D.f._

J.f. B. V.

Judecătoria A.

. .2015

← Fond funciar. Decizia nr. 547/2015. Tribunalul TELEORMAN		Revendicare mobiliară. Încheierea nr. 104/2015. Tribunalul... →

Anulare act. Decizia nr. 532/2015. Tribunalul TELEORMAN

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Anulare act. Decizia nr. 532/2015. Tribunalul TELEORMAN