Acţiune în constatarea ne valabilităţii titlului statului. Admisibilitate

Comentarii

0

- Legea nr. 213/1998: art. 6

Potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului, astfel că este admisibilă acţiunea de drept comun prin care se solicită constatarea nevalabilităţii preluării unui imobil de către stat.

(Decizia civilă nr. 51 din 25 ianuarie 2010, Secţia civilă, G.O.)

Prin decizia civilă nr. 342 din 1 octombrie 2008 Tribunalul Arad a respins apelul declarat de reclamantul G.H. împotriva sentinţei civile nr. 8119 din 4 noiembrie 2008, pronunţată de Judecătoria Arad, prin care s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul G.H. împotriva pârâţilor Municipiul Arad, reprezentat prin Primar, B.I.,

B.A., acţiune prin care reclamantul a solicitat ca instanţa să constate că imobilul înscris în CF Aradul Nou a fost preluat de Statul Român, fără titlu valabil, în temeiul Decretului nr. 223/1974, în anul 1979, iar, pe cale de consecinţă, Statul să fie obligat la a-i lăsa netulburată posesia şi folosinţa imobilului, în condiţiile art. 480 C. civ., dat fiind că reclamantul nu şi-a pierdut niciodată calitatea de proprietar al imobilului.

Instanţele au reţinut că acţiunea, astfel formulată, este o acţiune în revendicare imobiliară, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., care nu este admisibilă, în raport cu decizia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosar nr. 60/2007, la data de 9 iunie 2008, potrivit cu care dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au prioritate în aplicare în raport cu dreptul comun, reclamantul neurmând procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel că nu poate valorifica dispoziţiile art. 480 C. civ.

Instanţa a mai reţinut că imobilul a fost înstrăinat pârâţilor B.l. şi A., în condiţiile Legii nr. 112/1995, astfel că se impune ocrotirea principiului securităţii raporturilor juridice civile.

împotriva acestei hotărâri, reclamantul a declarat recurs, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., context în care a afirmat nelegalitatea hotărârii, prin aceea

că decizia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost interpretată greşit de către instanţă, întrucât această decizie, deşi consacră principiul specialia generalibus derogant, stabileşte că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate în aplicare, aspect ce se poate constata pe calea acţiunii în revendicare de drept comun.

Sub acest aspect, hotărârea a fost criticată, prin neobservarea exigenţelor Convenţiei europene a drepturilor omului, respectiv a art. 6, acţiunea fiind respinsă, ca inadmisibilă, în condiţiile în care accesul la Legea nr. 10/2001 este unul teoretic, iluzoriu, astfel cum a statuat Curtea europeană în jurisprudenţa sa. Existând contradicţie între dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi Convenţie, se impunea aplicarea Convenţiei.

Apoi, hotărârea a fost criticată şi prin aceea că instanţa nu s-a pronunţat asupra valabilităţii titlului Statului, având în vedere efectele diferite atribuite de legislaţia română sintagmelor cu titlu, fără titlu, din perspectiva consecinţelor pe care le pot culege persoanele îndreptăţite, în sensul legii. în speţă, s-a susţinut că pârâţii B. au dobândit bunul de la un neproprietar, situaţie care nu poate fi ocrotită de lege.

Prin decizia civilă nr. 51 din 25 ianuarie 2010, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de reclamantul G.H. împotriva deciziei civile nr. 342 din 1 octombrie 2009 a Tribunalului Arad, pe care a modificat-o, în sensul că a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 8119 din 4 noiembrie 2008 a Judecătoriei Arad, pe care a schimbat-o în parte şi, în consecinţă, a admis în parte acţiunea reclamantului împotriva pârâtului Municipiul A. şi a constatat că imobilul înscris în CF Aradul Nou a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Timişoara a reţinut următoarele considerente:

Acţiunea reclamantului G.H., înregistrată la Judecătoria Arad, la data de 6 iunie 2008, se prezintă sub două petite, şi anume: petitul nr. 1, prin care reclamantul a solicitat ca instanţa să constate că imobilul în litigiu a fost dobândit fără titlu valabil, şi petitul nr. 2, prin care reclamantul a solicitat ca pârâtul Statul Român să-i restituie posesia şi folosinţa imobilului din CF Aradul Nou.

Prin precizarea de acţiune, reclamantul a chemat în judecată şi pe pârâţii B., solicitând ca instanţa să-i oblige pe aceştia la predarea bunului, întrucât l-au dobândit de la un neproprietar.

în raport cu înscrisurile privitoare la imobil, Curtea constată că pârâţii B. şi-au înscris în cartea funciară dreptul de proprietate cu privire la imobilul dobândit prin cumpărare, în condiţiile Legii nr. 112/1995.

Curtea mai constată că instanţa de fond a statuat asupra caracterului acţiunii reclamantului, în raport cu temeiul său juridic, art. 480 C. civ. - apreciind că aspectele legate de inadmisibilitatea acţiunii şi tardivitatea acesteia se confundă cu fondul pretenţiei dedusă judecăţii de către reclamant.

în aceste condiţii, nu se poate susţine că instanţa a soluţionat litigiul pe cale de excepţie, contrar art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

De altfel, din considerentele hotărârii rezultă că instanţa a făcut judecăţi de fond, cu privire la legea aplicabilă litigiului, cât şi la situaţia juridică a imobilul^ din perspectiva respectării principiului suprem în drept, acela al securităţii raporLr;!or juridice civile.

în acest ultim context, instanţa a reţinut că pârâţii B. şi-au înscris dreptul de proprietate în CF, în baza unui contract de vânzare-cumpărare, care nu a fost invalidat în pianul dreptului, fiind încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

S-a mai reţinut că invalidarea operaţiunii de vânzare-cumpărare nu mai poate fi pusă în discuţie, în raport cu dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, care vizează termenele de prescripţie a acţiunilor în constatarea nulităţii absolute a actelor de vânzare-cumpărare, încheiate în baza unor acte normative, aspect care nu este în contradicţie cu Convenţia europeană a drepturilor omului - art. 6 -, respectiv cu jurisprudenţa CEDO, potrivit cu care Curtea europeană nu este competentă să se pronunţe cu privire la regimul juridic al prescripţiei extinctive în dreptul intern (Yagtzilar c. Greciei, 6 decembrie 2001), decât în măsura în care ar constata că asemenea termene de prescripţie sau de decădere ar reprezenta un obstacol disproporţionat la exerciţiul dreptului la acces la un tribunal, atins astfel în însăşi substanţa lui.

Or, în cauză, reclamantul nu poate demonstra motivele pentru care nu a uzat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, termenele de prescripţie a dreptului la acţiune, reglementate în dreptul intern, fiind rezonabile - ca durată - dacă ne raportăm la Legea nr. 10/2001, atât cu privire la procedura prevăzută de această lege, cât şi cu privire la regimul juridic stabilit de actele de înstrăinare a imobilelor de domeniul Legii nr. 10/2001, care înglobează şi regimul nulităţii absolute a acestor acte juridice.

Sub aceste aspecte, nu există contradicţii între Convenţia Europeană şi legislaţia internă în materie.

Mai mult, Curtea constată că reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor B. la predarea bunului, fără a susţine un demers prealabil de invalidare a titlului de proprietate al acestor pârâţi, dobândit, de asemenea, în condiţiile unei legi, Legea nr. 112/1995.

Nu în ultimul rând, Curtea constată că, în cauză, nu sunt incidente condiţiile unei acţiuni în revendicare imobiliară, al cărui exerciţiu este condiţionat de existenţa unui titlu de proprietate al reclamantului asupra bunului, la momentul introducerii acţiunii.

în speţă, reclamanţii nu au pierdut doar posesia şi folosinţa bunului, ci proprietatea acestuia, căci pârâţii B. sunt cei care fac dovada înscrierii dreptului lor în cartea funciară a imobilului.

Reclamantul nu se poate prevala de dispoziţiile art. 2 din Legii nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii acţiunii, potrivit cu care nu şi-au pierdut niciodată calitatea de proprietar, bunul fiind preluat de stat, fără titlu valabil, dat fiind că nu a uzat de procedura instituită de Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, reclamantul nu poate combina, în susţinerea demersului său, normele juridice favorabile acestuia, aparţinând unor acte normative diferite.

Sub toate aceste aspecte, hotărârea atacată este legală, motivele de recurs nefiind întemeiate.

Relativ la petitul nr. 1 din acţiunea civilă formulată de reclamant, Curtea constată că a ignorat interesul reclamantului de a se statua cu privire la natura preluării bunului de către Statul Român, aspect sub care hotărârea este nelegală.

Astfel, s-au ignorat dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, care abilitează instanţele de a verifica titlul statului şi de a se pronunţa, pe cale de consecinţă.

în cauză, reclamantul a vizat şi această normă, în mod independent de celelalte norme, pe care şi-a sprijinit demersul procedural.

în acest context, Curtea reţine că, în adevăr, legislaţia în domeniu a fost contradictorie, astfel cum susţine reclamantul în motivarea recursului, căci sintagmele „cu titlu”, „fără titlu”, „cu titlu valabil”, „fără titlu valabil”, „abuziv au oereficiat de interpretări legislative diferite (Legea nr. 112/1995, H G. nr. 11/195" Legea nr. 10/2001), care au atras şi efecte juridice diferite în privinţa aplicării normelor de continut ale legislaţiei relevante în materia bunurilor preluate de stat, în perioada 1945-1989.

Apoi, interesul reclamantului, de a statua cu privire la natura preluării bunurilor sale de către statul comunist, nu poate fi condiţionat exclusiv de interesul practic observabil, cu efect asupra reintrării bunului în patrimoniul său, el putând fi şi unul de tip moral, pe deplin legitim, câtă vreme Legea nr. 10/2001 statuează că bunurile în discuţie sunt socotite bunuri preluate abuziv, termenul „abuziv” nefiind de natură a înlătura interesul calificării preluării bunurilor de către stat, ca fiind cu titlu valabil sau fără titlu valabil, astfel cum rezultă din întreaga economie a Legii nr. 10/2001, care vizează cele două tipuri de preluări. Aşadar, preluarea abuzivă, în concepţia legiuitorului, absoarbe deopotrivă preluările cu sau fără titlu valabil de către stat.

în speţă, se impune a se constata că preluarea imobilului în discuţie de la antecesorul reclamantului s-a făcut fără titlu valabil, căci Decretul nr. 223/1974, în baza căruia bunul a fost preluat, nu reprezintă un titlu valabil, fiind contrar art. 8 din Constituţia României din 1948.

împrejurarea obţinerii unor despăgubiri nu este de natură a influenţa caracterul preluării, câtă vreme elementul constrângere a stat la baza operaţiunii, în virtutea căruia Statul Român a intrat în stăpânirea bunului.

Alăturat considerentelor de ordin moral, menite a oferi o anume satisfacţie reclamantului în cauză, nu trebuie ignorate nici posibilele efecte juridice ale unei asemenea statuări, care se pot produce în viitor.

Astfel, reclamantul în cauză este cetăţean german, or, este cunoscut faptul că, deseori, statele care - şi repatriază conaţionalii pot atribui anumite avantaje acestora, în măsura în care „preţul” plătit de aceştia a constat în pierderea unor avantaje, inclusiv bunuri materiale. Germania face parte din statele care au oferit despăgubiri cetăţenilor români, de naţionalitate germană, care s-au stabilit definitiv în Germania.

Mai mult, problema reparării unor daune materiale sau morale produse cetăţenilor români, ca urmare a unor acţiuni abuzive ale Statului Român, a stat şi stă în atenţia legiuitorului român, fiind soluţionată şi în acord cu posibilitatea statului la un moment dat şi în funcţie de evoluţia sa economică.

Legislaţia românească demonstrează acest lucru. Astfel, cu titlu de exemplu, în anul 1990 s-a adoptat Decretul-Lege nr. 118 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate, din motive politice, de dictatura instaurată cu începee de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Potrivit acestei legi, în favoarea persoanelor prevăzute în art. 1, s-au recunoscut o serie de drepturi cu conţinut patrimonial [alin. (4) şi (5)]. Prin acelaşi act normativ s-au recunoscut unele drepturi şi urmaşilor persoanelor prevăzute în art. 1 alin. (3).

în art. 10 alin. (3) din lege s-a stipulat că cererile pentru stabilirea drepturilor titularilor, prevăzute de lege, se pot depune până cel mult târziu la data de "5 martie 2000.

în exerciţiul acestei legi, jurisprudenţa relevă că, în ipoteza în care s-a gnorat termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, prevăzut de art. 10 alin. (3 ^stanţele au respins, ca prescrise, cererile formulate, reţinând calitatea reclama":, j de persoană îndreptăţită în sensul art. 1 din Decretul-Lege menţionat.

în ipoteza în care reclamantul nu s-a încadrat în categoria persoanelor vizate de lege, instanţele au subliniat acest aspect, în toate cazurile, independent de respectarea/nerespectarea termenului de prescripţie introdus prin lege.

Hotărârile prin care s-a reţinut calitatea de persoană îndreptăţită, chiar în ipoteza respingerii acţiunilor, ca prescrise, produc consecinţe juridice în prezent, în raport cu Legea nr. 221 din 21 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, căci acest nou act normativ atribuie o serie de drepturi - în principal despăgubiri morale - categoriilor de persoane vizate în corpul legii, între care se regăsesc şi categoriile de persoane vizate de Decretul-Lege nr. 118/1990, astfel cum rezultă expres din dispoziţiile art. 5 din lege.

Aceeaşi normă (art. 5) instituie un termen de prescripţie de 3 ani, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 (14 iunie 2009).

lată că evoluţiile legislative, în materia reparaţiunilor materiale sau morale, relevă o anumită tendinţă, pe care instanţele nu o pot ignora, în situaţiile în care sunt solicitate a stabili caracterul, natura unor măsuri abuzive luate de stat împotriva propriilor cetăţeni.

<

Vezi şi alte speţe de drept civil: