Acţiune revocatorie (pauliană). Anulare contract vânzare-cumpărare. Drept de creanţă. Anterioritate. Recunoaştere (mărturisire calificată). Clasare a cauzei succesorale. Rea-credinţă. Complicitate la fraudă a dobânditorului. Cunoaşterea rezultatului păgub
| Comentarii |
|
Pentru a fi îndeplinită condiţia fraudării creditorului nu este necesar ca atitudinea subiectivă a debitorului să îmbrace forma intenţiei de a-l păgubi pe creditor, iar frauda nu trebuie asimilată dolului contractual, adică manoperelor frauduloase făcute cu intenţia de a vătăma.
în acţiunea pauliană, frauda este dată de simpla cunoaştere de către debitor a rezultatului păgubitor al actului faţă de creditor.
in aceste condiţii, complicitatea la fraudă care defineşte atitudinea dobânditorului din punctul de vedere al acţiunii pauliene înseamnă cunoaşterea de către terţul faţă de raportul juridic obligaţional a faptului că actul încheiat cu debitorul prejudiciază pe creditor, provocând sau mărind insolvabilitatea debitorului.
Recunoaşterea urmăririi îndeaproape a evoluţiei litigiului, fapt care atestă interesul pârâtului pentru situaţia imobilului, se coroborează cu declaraţiile tuturor martorilor audiaţi, inclusiv a celui propus de către pârât, mărturiile relevând legătura apropiată dintre debitoare şi pârâtul din cauză.
în privinţa celei din urmă cerinţe, legată de anterioritatea creanţei, Curtea apreciază că prima instanţă a stabilit în mod corect că aceasta este întrunită în cauză, fiind suficient că dreptul de creanţă s-a născut în patrimoniul creditorului la momentul primei plăţi a ratelor din preţul apartamentului proprietatea fostei soţii, chiar dacă această creanţă a devenit certă şi exigibilă abia la momentul recunoaşterii sale pe cale judecătorească, ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare atacat în cauză.
în atare condiţii, faptul că la momentul contractării procesul era pendente, reprezintă un argument în favoarea relei-credinţe a dobânditorului, din moment ce impredictibilitatea soluţiei din recurs invocată în apărare de către pârât însemna, în egală măsură, riscul unei soluţii nefavorabile, nu doar posibilitatea confirmării soluţiei din apel.
(Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 409 din 25 februarie 2003)
CURTEA,
Prin cererea înregistrată sub nr. 12752/ 11.09.2000 la Judecătoria sectorului 2 reclamantul G. Gh. a chemat în judecată pe pârâtul R. N. pentru ca, prin hotărârea ce seva pronunţa, pe calea acţiunii pauliene, să se dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către pârât cu defuncta T. S. cu privire la ap. nr. 367 din imobilul situat în Bucureşti, A. L. nr. 6, sector 2 şi obligarea actualului proprietar de a-l dezdăuna pe reclamant cu suma în discuţie actualizată.
în motivarea cererii, s-a arătat că reclamantului i-a fost recunoscut, prin decizia civilă nr. 1141/
12.05.1999 pronunţată de Curtea de Apel - secţia a lll-a civilă irevocabilă, dreptul de creanţă de 50% din valoarea ratelor plătite în timpul căsătoriei cu sus-numita asupra apartamentului în litigiu, însă cu toate acestea, pentru a se evita achitarea debitului, apartamentul a fost înstrăinat către pârât, care a cunoscut în permanenţă situaţia juridică a imobilului, fiind prezent în sala de judecată la majoritatea termenelor.
în cursul judecăţii, s-a depus certificatul de stare civilă atestând decesul debitoarei la data de
14.09.1999 şi s-au făcut demersuri de către reclamant pentru deschiderea procedurii succesorale notariale de pe urma defunctei debitoare, ataşându-se la dosar încheierea de clasare a cauzei succesorale în dosar nr. 87/2001 al B. N. P. „A.L.“, ca fiind fără obiect, întrucât nu există active în masa succesorală.
Prin sentinţa civilă nr. 2280/25.02.2002, Judecătoria sectorului 2 a admis în parte acţiunea şi a desfiinţat faţă de reclamantul-creditor efectele contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3104/1.04.1999 de B. N. P. „C. A.“ Brăila, reclamantul având posibilitatea urmăririi silite a imobilului pentru realizarea creanţei sale.
Totodată, a respins cererea privind obligarea pârâtului la acoperirea creanţei reclamantului ca neîntemeiată.
Prin considerentele sentinţei, s-a reţinut că în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 975 C. civ. în favoarea creditorului, faţă de care contractul încheiat în mod fraudulos este
inopozabil, imobilul putând fi urmărit de către creditor ca şi cum n-ar fi ieşit niciodată din patrimoniul debitoarei.
Astfel prin încheierea contractului, s-a creat reclamantului un prejudiciu constând în faptul că debitoarea şi-a cauzat o stare de insolvabilitate din moment ce, la data decesului, nu au existat active în masa succesorală, după cum rezultă din încheierea de clasare a cauzei succesorale, coroborată cu adresele de la Primăria sectorului 2 şi Administraţia Financiară.
Au fost respinse susţinerile pârâtului în sensul că în patrimoniul debitoarei a intrat, în locul dreptului de proprietate asupra apartamentului, preţul de
85.000.000 lei, întrucât creditorul nu-şi poate satisface creanţa din această sumă de bani, atât timp cât nu a fost găsită în patrimoniul defunctei, deşi aceasta a decedat la scurt timp după încheierea actului juridic, iar suma nu a fost depusă într-un cont pe care creditorul să-l cunoască sau să-l afle, date fiind dispoziţiile secretului bancar.
Cât priveşte creanţa reclamantului, s-a reţinut că este certă, lichidă şi exigibilă şi nu trebuie să fie neapărat anterioară încheierii actului juridic fraudulos, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii actului, exista pe rol, în faza recursului, un litigiu cu privire la această creanţă.
Judecătoria a apreciat că părţile contractante au cunoscut rezultatul păgubitor al actului faţă de creditorul reclamant, anume că, în acest mod, debitoarea şi-a mărit sau creat o stare de insolvabilitate în frauda drepturilor creditorului. S-a reţinut în acest sens răspunsul pârâtului la interogatoriu, coroborat cu declaraţiile martorilor P. Gh. şi B. E., din care rezultă reaua-credinţă a pârâtului din moment ce acesta a cunoscut existenţa litigiului în legătură cu suma de bani datorată de defunctă.
Ca element de apreciere a intenţiei reale a părţilor şi a scopului urmărit la încheierea actului, judecătoria a reţinut şi cuantumul preţului stabilit de părţi prin contract ca fiind mic în comparaţie cu valoarea de circulaţie a imobilului, fiind relevantă şi împrejurarea ulterioară încheierii contractului legată de menţinerea numelui debitoarei ca proprietar în evidenţele asociaţiei timp îndelungat.
Apelul declarat de către pârât împotriva sentinţei menţionate a fost admis prin decizia civilă nr. 1952/ 26.09.2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti -secţia a IV-a civilă în dosarul nr. 3147/2002, dispunându-se schimbarea în tot a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a apreciat că nu este întrunită una dintre condiţiile cumulative prevăzute de art. 975 C. civ., respectiv complicitatea la fraudă a dobânditorului.
Intenţia frauduloasă a pârâtului nu reiese din faptul că pârâtul s-a prezentat la două termene în procesul de ieşire din indiviziune şi că a dus-o pe debitoare de mai multe ori la spital şi tribunal, cu atât mai mult cu cât preţul apartamentului nu este neserios, iar intenţia frauduloasă trebuie dovedită, şi nu doar prezumată, astfel cum a stabilit instanţa de fond.
împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamantul, invocând prevederile art. 304 pct. 9 şi
10 C. pr. civ. şi susţinând că instanţa de apel nu a observat şi nu s-a pronunţat asupra dovezilor administrate în faţa instanţei de fond pe aspectul complicităţii la fraudă a pârâtului dobânditor, analizate minuţios de către prima instanţă, astfel încât este neadevărată afirmaţia potrivit căreia intenţia frauduloasă a pârâtului a fost doar prezumată, şi nu dovedită.
Aprecierea greşită a neîndeplinirii uneia dintre condiţiile de admisibilitate a acţiunii pauliene semnifică pronunţarea unei hotărâri cu încălcarea legii.
Din acest punct de vedere instanţa de apel nu a ţinut cont de probele care relevă o natură specială a relaţiilor dintre vânzător şi cumpărător şi nu a remarcat faptul că maniera grăbită în care cei doi au realizat această operaţiune explicându-se prin teama de a nu pierde în recurs şi de a evita cu orice preţ o urmărire silită imobiliară asupra apartamentului pentru o creanţă ce se născuse în legătură cu acest bun.
Instanţa nu a dat interpretarea cuvenită şi atitudinii ulterioare a pârâtului, aceea de a întârzia cât mai mult posibil momentul la care alte persoane, în special creditorul reclamant urmau să afle de existenţa vânzării ce îl frauda în mod evident pe creditor.
Examinând decizia recurată în raport cu susţinerile din motivarea căii de atac şi actele dosarului, Curtea apreciază că recursul este fondat.
Considerentele instanţei de apel au vizat exclusiv una dintre condiţiile de admisibilitate a acţiunii revocatorii formulate de creditorul chirografar în temeiul art. 975 C. civ., ce trebuie întrunite cumulativ, respectiv complicitatea la fraudă a dobânditorului.
Aprecierea acestei cerinţe este legată intrinsec de o altă condiţie de fond a acţiunii, referitoare la vânzător, ambele conturând atitudinea părţilor contractante faţă de consecinţele actului juridic asupra patrimoniului creditorului reclamant în cauză.
Astfel, pentru a fi îndeplinită condiţia fraudării creditorului, nu este necesar ca atitudinea subiectivă a debitorului să îmbrace forma intenţiei de a-l păgubi pe creditor, iar frauda nu trebuie asimilată dolului contractual, adică manoperelor frauduloase făcute cu intenţia de a vătăma.
în acţiunea pauliană, frauda este dată de simpla cunoaştere de către debitor a rezultatului păgubitor al actului faţă de creditor.
în aceste condiţii, complicitatea la fraudă care defineşte atitudinea dobânditorului din punctul de vedere al acţiunii pauliene înseamnă cunoaşterea de către terţul faţă de raportul juridic obligaţional a faptului că actul încheiat cu debitorul prejudiciază pe creditor, provocând sau mărind insolvabilitatea debitorului.
Se poate constata astfel, că tribunalul a definit greşit cea din urmă cerinţă a acţiunii pauliene ca presupunând dovedirea intenţiei frauduloase a cumpărătorului, şi nu a simplei cunoaşteri a rezultatului păgubitor pentru creditor, ceea ce echivalează cu aplicarea greşită a prevederilor art. 975 C. civ., pentru care Curtea apreciază că subzistă, în atare împrejurări, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
Pe acest temei, Curtea va admite recursul, în aplicarea art. 312 alin. 2 şi 3 C. pr. civ., cu consecinţa modificării deciziei atacate.
Rejudecând apelul în limitele învestirii instanţei de recurs, luând în considerare susţinerile recurentului privitoare la analiza cerinţelor acţiunii pauliene referitoare la fraudarea creditorului, Curtea apreciază că apelul nu este fondat.
La interogatoriul administrat în faţa primei instanţe, pârâtul a recunoscut că a însoţit-o pe debitoare la procesul purtat asupra apartamentului în litigiu, el ştiind că obiectul judecăţii era legat de o sumă de bani datorată de T. S.
Prin apărarea formulată în prezentul proces, pârâtul a nuanţat, însă, această recunoaştere, susţinând că prezenţa sa în sala de judecată în litigiul anterior nu are nici o relevanţă, din moment ce contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat după pronunţarea hotărârii din apel (dosar nr. 2648/1998 al Tribunalului Bucureşti - secţia a IV-a), prin care pretenţiile reclamantului în legătură cu dreptul de creanţă asupra imobilului au fost respinse ca nefondate.
Este aşadar, vorba despre o mărturisire calificată, în privinţa căreia operează divizibilitatea, contrar regulii prevăzute de art. 1206 alin. 2 C. civ., cea de-a doua împrejurare invocată interesând o condiţie distinctă a acţiunii pauliene, anume anterioritatea creanţei faţă de actul juridic atacat, ce face obiectul unei probaţiuni separate de aceea a complicităţii la fraudă a dobânditorului.
Recunoaşterea urmăririi îndeaproape a evoluţiei litigiului, fapt care atestă interesul pârâtului pentru situaţia imobilului, se coroborează cu declaraţiile tuturor martorilor audiaţi, inclusiv a celui propus de către pârât, P. Gh., mărturiile relevând legătura apropiată dintre debitoare şi pârâtul din cauză.
în privinţa celei din urmă cerinţe amintite, legată de anterioritatea creanţei, Curtea apreciază că prima instanţă a stabilit în mod corect că aceasta este întrunită în cauză, fiind suficient că dreptul de creanţă s-a născut în patrimoniul creditorului la momentul primei plăţi a ratelor din preţul apartamentului proprietatea fostei soţii, T. S., chiar dacă această creanţă a devenit certă şi exigibilă abia la momentul recunoaşterii sale pe cale judecătorească, ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare atacat în cauză.
în atare condiţii, faptul că la momentul contractării, procesul era pendente, reprezintă un argument în favoarea relei-credinţe a dobânditorului, din moment ce impredictibilitatea soluţiei din recurs invocată în apărare de către pârât însemna, în egală măsură, riscul unei soluţii nefavorabile, nu doar posibilitatea confirmării soluţiei din apel.
înstrăinarea în timpul procesului înseamnă lipsirea creditorului, posibil a fi recunoscut ca atare,
de eventualele garanţii pe care era îndreptăţit să conteze, în condiţiile în care imobilul constituia unicul bun din patrimoniul debitoarei.
Proba existenţei prejudiciului este în sarcina creditorului, or aceasta a constat în dovedirea lipsei oricărui bun în patrimoniul debitoarei la momentul decesului (ceea ce a şi determinat clasarea cauzei succesorale de către notar, iar statul, prin Ministerul Finanţelor, nu ar fi putut, oricum, accepta succesiunea decât sub beneficiu de inventar).
Evident că dreptul real asupra imobilului ar fi trebuit înlocuit, în patrimoniul debitoarei, cu suma de bani încasată cu titlu de preţ din vânzare, însă aceasta nu a fost relevată ca atare prin încheierea de clasare a cauzei succesorale, act ce beneficiază de o prezumţie relativă, în combaterea căreia nu s-au propus ori administrat probe.
Concluzionând în privinţa celor expuse anterior, Curtea apreciază că pârâtul a cunoscut rezultatul păgubitor al actului încheiat pentru creditorul reclamant, în condiţiile în care vânzarea unicului bun din patrimoniul debitoarei a însemnat crearea stării de insolvabilitate a acesteia şi lipsirea creditorului de orice garanţii pentru recuperarea creanţei. Faptul că înstrăinarea a avut loc în timpul procesului, chiar dacă după pronunţarea unei hotărâri favorabile debitoarei, reprezintă un argument în favoarea relei-credinţe a dobânditorului, care deşi a cunoscut existenţa litigiului început anterior vânzării, l-a ignorat şi şi-a asumat riscul unei soluţii finale defavorabile.
Această atitudine a părţii contractante corespunde complicităţii la fraudă definite prin prezentele considerente, condiţie care alături de cele privind prejudiciul, anterioritatea creanţei şi atitudinea debitoarei înseşi, astfel cum au fost analizate, conduce la concluzia incidenţei prevederilor art. 975 C. civ.
Drept urmare, Curtea, admiţând recursul şi modificând decizia recurată, va respinge apelul ca nefondat, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 296 C. pr. civ.
Conform art. 274 C. pr. civ., va obliga intimatul la 500.000 lei cheltuieli de judecată.
| ← Admitere în principiu. Cerere reconvenţională. Partajare în... | Nulitate absolută. Contract de vânzare-cumpărare a unui... → |
|---|
