Contribuţia soţilor la dobândirea bunurilor comune. Venituri obţinute fără respectarea formelor legale. Relevanţa lor în stabilirea contribuţiei soţilor la dobândirea bunurilor comune
| Comentarii |
|
- Codul familiei: art. 30
Obţinerea de venituri din prestarea unor activităţi desfăşurate fără întocmirea formelor legale poate fi, eventual, relevantă doar în relaţia cu fiscul, nu însă şi sub aspectul existenţei acestui plus de valoare atrasă în patrimoniul comun al soţilor.
(Decizia civilă nr. 248 din 16 martie 2010, Secţia civilă - complet specializat
pentru cauze de familie şi minori, C.R.)
Prin decizia civilă nr. 419 din 27 octombrie 2009, Tribunalul Arad, Secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamantul R.I.D. împotriva sentinţei civile nr. 1381 din 18 februarie 2009 a Judecătoriei Arad pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a constatat că imobilul părţilor are o valoare de circulaţie de 313.000 lei, iar sulta datorată de apelant intimatei R.F.S. este de 156.500 lei, fiind menţinute restul dispoziţiilor acestei sentinţe. Intimata a fost obligată să plătească apelantului suma de 950 lei cheltuieli parţiale de judecată în apel.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că prin sentinţa civilă nr. 1381 din 18 februarie 2009 pronunţată de Judecătoria Arad în dosarul nr. 1296/55/2009 s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul R.I.D., în contradictoriu cu pârâta R.F.S. şi în întregime cererea reconvenţională formulată de reclamanta reconvenţională R.F.S., în contradictoriu cu pârâtul reconvenţional R.I.D. şi în consecinţă:
A constatat că părţile au dobândit în timpul căsătoriei, cu cote egale de contribuţie de 1/2 fiecare, imobilul situat în municipiul Arad, înscris în cartea funciară, intravilan cu casă în suprafaţă de 363 mp., în valoare de 379.000 lei, potrivit raportului de contraexpertiză în construcţii nr. 990/2008, întocmit de experţi şi care face parte integrantă din hotărâre.
S-a sistat comunitatea de bunuri, potrivit cotelor deţinute de părţi, prin atribuirea imobilului la reclamant şi obligat acesta să achite pârâtei suma de 189.500 lei, reprezentând cota de 1/2 cuvenită acesteia.
S-a dispus ca Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară Arad să intabuleze dreptul de proprietate asupra imobilului în favoarea reclamantului.
A fost obligat reclamantul să plătească pârâtei cheltuieli de judecată de 4.942,20 lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
în fapt, părţile s-au căsătorit la data de 24 august 1990 în România şi au divorţat la 21 aprilie 2004 în SUA, prin hotărârea de divorţ pronunţată de Tribunalul Judeţean Cook, Illinois, Departamentul Judeţean de Relaţii Familiale, hotărârea fiind recunoscută şi învestită cu formulă executorie prin sentinţa civilă nr. 567 din 28 aprilie 2006 a Tribunalului Arad.
în timpul căsătoriei, părţile au dobândit imobilul situat în Arad, compus din intravilan cu casă în suprafaţă de 363 mp, cota de 1/2 prin cumpărare din anul 1998 şi cota de 1/2 prin ieşire indiviziune din 2001, imobilul fiind înscris în cartea funciară ca proprietate devălmaşă a soţilor.
Potrivit raportului de expertiză în construcţii nr. 990/2008, ce a fost omologat de instanţă întrucât este ultima lucrare întocmită în cauză, valoarea de circulaţie a imobilului a fost stabilită la suma de 379.000 lei.
Conform probelor testimoniale, pentru dobândirea cotei de 1/2 din imobil, reclamantul nu a achitat vreun preţ preferenţial în considerarea rudeniei dintre acesta şi vânzători, iar pârâta, deşi nu a realizat venituri constate din muncă în perioada dobândirii cotei respective, s-a ocupat de creşterea şi educarea celor doi copii rezultaţi din căsătoria părţilor şi cu întreţinerea gospodăriei, aspect care este esenţial în viaţa familiei şi trebuie avut în vedere la stabilirea cotelor de participare a soţilor.
Aşadar, văzând că prin probaţiunea administrată în cauză nu se poate determina o cotă majoră de contribuţie în favoarea vreunuia dintre foştii soţi, instanţa a reţinut o contribuţie egală a părţilor la dobândirea imobilului, în virtutea prezumţiei legale instituită de dispoziţiile art. 30 C. fam.
Ca urmare, în baza art. 30 şi 36 C. fam., art. 6735, 6739 şi 67310 C. pr. civ., instanţa a constatat că părţile au dobândit sub durata căsătoriei, cu cote egale de contribuţie, imobilul situat în Arad, în valoare de 379.000 lei şi a dispus sistarea comunităţii de bunuri, potrivit cotelor deţinute de părţi, prin atribuirea imobilului la reclamant, cu obligarea acestuia la plata către pârâtă a sumei de 189.500 lei, reprezentând contravaloarea cotei acesteia.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei primei instanţe în temeiul art. 296 C. pr. civ., iar pe cale de consecinţă: să se constate că au dobândit în timpul căsătoriei, în cote de 3/4 reclamantul şi respectiv 1/4 pârâta, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Arad, în suprafaţă de 363 mp, compus din intravilan cu casă; să se sisteze starea de coproprietate asupra imobilului descris şi identificat mai sus, prin atribuirea acestuia reclamantului, cu obligarea acestuia la plata unei sulte către pârâtă, sultă reprezentând contravaloarea cotei sale de 1/4 din imobil, în temeiul art. 67310 C. pr. civ.; să fie îndrumat Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Arad să facă cuvenitele modificări în Cartea Funciară în urma sistării comunităţii de bunuri, în sensul intabulării dreptului reclamantului de proprietate asupra întregului imobil, cu cheltuieli de judecată.
Apelantul a arătat că prima instanţă nu a cercetat cu adevărat fondul cauzei şi nu a analizat probele în condiţiile în care cauza este una complexă, în care s-au administrat probe timp de aproape doi ani, aşa-zisa motivare a judecătorului, în doar trei alineate, echivalând cu o nemotivare de către instanţa de fond.
Apelantul a criticat opţiunea instanţei de a lua în considerare cel de-al doilea raport de expertiză, efectuat în colectiv de 3 experţi, doar pentru faptul că este ultima lucrare efectuată în cauză, motivaţie cel puţin ajuridică; instanţa nu observă că în lucrarea efectuată de colectivul de 3 experţi nu sunt indicate criteriile pe care s-a estimat şi supraevaluat terenul la 250 euro/mp, spre deosebire de lucrarea doamnei expert C M. care precizează în mod amănunţit indicii luaţi în considerare.
în al doilea rând, prima instanţă a acordat în mod nejustificat pârâtei o cotă de contribuţie de 1/2 la dobândirea imobilului bun comun, supraapreciind munca depusă de aceasta în gospodărie şi cu îngrijirea copiilor (care de fapt a fost encores-punzătoare, constituind motive de divorţ) şi luând în considerare aşa-zisele venituri obţinute de pârâtă prin „munca la negru”, la care nu se putea face referire în cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti.
Celelalte critici formulate în apel au fost nefondate.
Prima instanţă a apreciat, în mod corect, pe baza susţinerilor părţilor şi a probelor testimoniale, că deşi pârâta nu a realizat venituri constante din muncă în timpul căsătoriei, aceasta s-a ocupat de creşterea şi educarea celor doi copii rezultaţi din căsătoria părţilor şi cu întreţinerea gospodăriei.
Deşi a apreciat ca necorespunzătoare activitatea pârâtei, reclamantul nu a propus nicio probă în acest sens, după cum nu a probat că pârâta ar fi putut să desfăşoare, în mod suplimentar, o activitate salariată, cu caracter de continuitate, similar celei prestate de el.
Dimpotrivă, faptul că pârâta a depus eforturi şi în acest sens rezultă din chiar înscrisurile depuse de către reclamant la dosar (declaraţia de venit pentru anul 1996), coroborate cu declaraţia martorei R E. care arată că atunci când mama pârâtei venea în SUA, unde stătea perioade mai lungi (între 6 luni - 1 an) pârâta muncea „la negru” şi cu înscrisurile depuse de pârâtă în apel - cu aceeaşi forţă probantă ca şi cele depuse de reclamant, respectiv traduceri legalizate din limba engleză ale unor înscrisuri sub semnătură privată - care atestă că pârâta a obţinut, sub durata căsătoriei în perioada 1998-2004, venituri din activităţile desfăşurate pentru diverse persoane particulare.
Tribunalul a apreciat că aceste venituri realizate de pârâtă au intrat în mod real în patrimoniul comun al soţilor, fiind fără relevanţă sub aspectul obiectului cauzei dacă ele s-au supus sau nu obligaţiilor de impozitare prevăzute de legislaţia SUA împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal reclamantul R.I.D., solicitând modificarea ei, admiterea apelului său şi, în consecinţă, schimbarea în parte a sentinţei în sensul constatării contribuţiei sale de 3/4 şi de 1/4 a pârâtei la dobândirea imobilului litigios, sistarea comunităţii de bunuri prin atribuirea lui reclamantului cu obligarea sa la sultă de 56.312,5 lei corespunzătoare cotei de 1/4 din valoarea de 225.250 lei a imobilului stabilită prin suplimentul expertizei întocmită de C M.
Recursul a fost motivat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. pr. civ. (când instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut) şi art. 304 pct. 9
C. pr. civ. (când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii), iar în fapt pe următoarele considerente: în ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. pr. civ. s-a arătat că prin decizia pronunţată tribunalul a acordat ceea ce nu s-a cerut.
în concret, s-a susţinut că reclamantul a solicitat constatarea contribuţiei pârâtei doar în cotă de 1/4 la achiziţionarea imobilului şi acordarea pe cale de consecinţă a sultei de 56.312,5 lei raportată la valoarea de 225.250 lei a imobilului stabilită prin suplimentul de expertiză efectuat de expertă, iar instanţa de apel, admiţând apelul reclamantului, l-a obligat pe acesta la plata sultei de 156.500 lei reprezentând 1/2 din valoarea celorlalte expertize întocmite în cauză de o echipă de 3 experţi.
S-a criticat hotărârea din apel şi pentru constatarea greşită a cotelor de contribuţie ale părţilor la dobândirea imobilului în litigiu respectiv, pentru aceea că nu se putea reţine participarea lor egală, câtă vreme pârâta s-a servit în apărările sale de depoziţii scrise ale unor persoane cu cetăţenie străină, incomplet identificabile şi a prestat în străinătate activităţi fără forme legale şi fără continuitate, deci fără a realiza venituri permanente, reclamantul fiind singurul care a avut asemenea resurse legale, aşa cum rezultă din adeverinţele fiscale, aspecte dovedite prin înscrisuri şi prin depoziţia martorului B.R.
Totodată s-a afirmat că nu se poate considera ca fiind contribuţie semnificativă a pârâtei faptul că ea s-a ocupat de gospodărie şi de creşterea copiilor din moment ce neîndeplinirea acestor obligaţii a fost tocmai unul dintre motivele de divorţ şi, în plus, că aceasta nu a participat financiar nici la achiziţia în 1998 a cotei de 1/2 din imobil, nici la achiziţia ulterioară, prin ieşire din indiviziune, a celeilalte cote de 1/2 pentru că nu şi-a dorit acest lucru.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, cât şi din oficiu, potrivit art. 306 alin. (2) C. pr. civ., sub toate temeiurile de nulitate şi pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul este parţial fondat pentru următoarele considerente:
Rezultă astfel că recursul reclamantului vizează trei probleme principale, respectiv: cea a preferinţei instanţei de apel pentru o altă expertiză imobiliară decât cea agreată de acesta, cea a contribuţiei părţilor la dobândirea imobilului litigios şi cea a cheltuielilor de judecată.
Analiza probelor coroborate din dosar permite Curţii să constate că în privinţa primelor două aspecte hotărârea tribunalului este temeinică şi legală.
Şi cel de-al doilea motiv al recursului său este, de asemenea, neîntemeiat, în recurs, la fel ca şi în apel, reclamantul a susţinut că participarea pârâtei la dobândirea imobilului a fost mai mică decât a sa (doar 1/4) dată fiind împrejurarea că resursele ei materiale pe perioada căsniciei părţilor au fost sporadice şi inferioare celor ale sale, că ele au fost uneori obţinute din prestarea muncii fără forme legale şi că îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor de soţie şi mamă nu poate fi considerată o contribuţie efectivă şi serioasă a ei.
Curtea constată că atât depoziţiile unor martori, cât şi conţinutul unor înscrisuri atestă că pe perioada căsătoriei ambii soţi au realizat venituri, respectiv în 1996 pârâta a lucrat în baza unor raporturi de muncă formale iar reclamantul a lucrat în acelaşi mod pe întreaga perioadă 1996-2000, şi că veniturile astfel obţinute de reclamant au fost într-adevăr mai mari, dar că au existat şi venituri suplimentare ale ambilor dintr-o a doua slujbă (fără a se dovedi însă cuantumul lor).
Faptul că pârâta ar fi obţinut venituri din prestarea unor activităţi desfăşurate fără întocmirea formelor legale poate fi, eventual, relevant doar în relaţia ei cu fiscul nu însă şi sub aspectul existenţei acestui plus de valoare atrasă în patrimoniul comun, a cărui dovadă nu a fost infirmată în esenţă de reclamant, el contestând-o doar sub aspectul formal, respectiv pentru aceea că martorii din străinătate care au relatat în scris acest lucru nu au fost audiaţi direct de instanţele naţionale şi nu au fost complet identificaţi.
în această din urmă privinţă Curtea constată că aspectele arătate de persoanele din străinătate (dosar de apel) - care, potrivit menţiunilor privind numele şi adresele lor, pot fi corect identificate - se coroborează cu depoziţia martorei audiată de instanţa de fond, ele confirmând doar o stare de fapt pe care această instanţă îşi fundamentase deja hotărârea.
Aprecierea aportului pârâtei ca fiind sensibil egal cu cel al reclamantului s-a bazat pe împrejurarea că, în afara acestor venituri obţinute din activitatea sa (cu sau fără forme legale), ea a prestat muncă şi în gospodărie, îngrijindu-se şi de cei doi copii ai părţilor, ceea ce a asigurat reclamantului premizele de a se dedica activităţii sale profesionale fără necesitatea implicării curente în gestionarea multiplelor probleme cotidiene pe care le implică viaţa de familie.
Deşi a negat existenţa unui atare aport al pârâtei, susţinând că divorţul s-a pronunţat tocmai pentru neîndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor acesteia în perioada convieţuirii lor, reclamantul nu a produs o astfel de probă.
Or, potrivit jurisprudenţei şi doctrinei în materie, o astfel de prestaţie constituie o contribuţie efectivă la dobândirea bunurilor comune pe care instanţele de judecată o vor reţine ca atare.
Recursul său este însă admisibil prin prisma celui de-al treilea motiv, respectiv sub aspectul modului de calcul al cheltuielilor de judecată de către prima instanţă.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va admite recursul reclamantului şi va modifica în parte cele două hotărâri anterioare în sensul că reclamantul va fi obligat să plătească pârâtei cheltuieli de judecată la fond în sumă de 2.710 lei, urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ca temeinice şi legale.
Recursul reclamantului fiind admis doar sub motivul ce vizează cheltuielile de judecată - dar şi acelea numai la instanţa de fond (pentru care el nu este supus taxelor judiciare) nu şi sub celelalte două motive, intimata pârâtă va fi obligată să-i plătească acestuia doar suma de 300 lei cheltuieli parţiale de judecată reprezentând circa 1/3 din onorariul de avocat, de 1.000 lei, achitat conform chitanţei de la dosar.
| ← Partaj bunuri comune. Nepronunţarea asupra probei cu expertize... | Act de donaţie Revocare, pentru refuz de alimente. Condiţii... → |
|---|
