Drept de servitute. Nerespectarea dispoziţiilor art. 616*619 C. civ. Cerere de sistare a indiviziunii. Admisibilitate
| Comentarii |
|
C. civ., art. 616-619
Potrivit dispoziţiilor art. 616-619 C. civ., proprietarul al cărui loc este înfundat poate reclama o trecere pe terenul vecinilor săi pentru a-şi folosi propriul fond. Servitutea de trecere solicitată prin cererea de chemare în judecată se instituie în mod obligatoriu în cazul în care sunt îndeplinite cerinţele statuate de aceste texte legale, fiind fără relevanţă faptul că s-a instituit anterior pe calea unei acţiuni personale un drept de trecere în mod temporar printr-o altă hotărâre judecătorească, care a avut în vedere posesiunea imobilelor, şi nu dreptul de proprietate.
Cererea de sistare a stării de indiviziune este admisibilă în cazul în care coproprietarii imobilului supus împărţelii nu au încheiat convenţie de menţinere a acestei stări în condiţiile art. 728 alin. (2) C. civ.
C.A. Alba-lulia, Secţia civilă, decizia nr. 216 din 10 martie 2006
Prin sentinţa civilă nr. 747/2003, pronunţată de Jud. Câmpeni în dosar nr. 1140/2002, a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamanţii P.N, P.E, G.N. şi G.E. împotriva pârâţilor A.G, A.Z, A.E. şi alţii, acţiunea având ca obiect sistarea indiviziunii şi servitutea de trecere.
De asemenea, a fost respinsă acţiunea reconvenţională formulată pentru constatarea nulităţii actelor de vânzare - cumpărare.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta P.E., apel admis prin decizia civilă nr. 307/A/2003, pronunţată de Trib. Alba în dosar nr. 5245/2003.
S-a schimbat în parte sentinţa atacată sub aspectul modalităţii de soluţionare a acţiunii principale formulată de reclamanta P.E.
S-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta P.E şi, în consecinţă, s-au constatat coproprietarii tabulari ai imobilelor înscrise în C.F. 944 Lupsa şi s-a dispus sistarea indiviziunii asupra imobilului în litigiu prin formarea de loturi şi atribuirea lor părţilor.
S-a respins capătul de cerere privind instituirea unei servituţii de trecere.
S-au menţinut neschimbate dispoziţiile sentinţei atacate în ceea ce priveşte respingerea acţiunii reclamanţilor P.N, G.E., G.V, Ţ.M, P.P, şi în ceea ce priveşte respingerea acţiunii reconvenţionale.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut în esenţă, admisibilitatea cererii de ieşire din indiviziune formulată de către reclamantă.
în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la stabilirea unei noi servituţii de trecere, acesta a fost respins, având în vedere că prin sentinţa civilă nr. 541/1974 a fost stabilită o servitute de trecere identificată de expert, ca varianta nr. 1 din expertiză, că această servitute, deja constituită şi practicată de reclamantă o perioadă de timp, chiar dacă necesită unele amenajări din partea acesteia, a fost mai puţin împovărătoare pentru proprietarii fondului aservit, astfel că nu se justifică instituirea unei noi servituţi.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta P.E, pârâţii
A.G., A.Z.I, A.E.
Reclamanta P.E. a solicitat modificarea hotărârii sub aspectul admiterii capătului de cerere privind instituirea servituţii de trecere, iar pârâţii respingerea cererii de sistare a indiviziunii.
Prin decizia civilă nr. 216 din 10 martie 2006 a C.A. Alba-lulia a fost admis recursul declarat de reclamanta P.E., modificată în parte decizia atacată şi rejudecând apelul, a fost admis, schimbată în parte sentinţa instanţei de fond în sensul admiterii în întregime a acţiunii principale şi în ceea ce priveşte capătul de cerere privind instituirea servituţii de trecere şi, în consecinţă, s-a instituit servitutea de trecere permanentă cu piciorul şi autovehiculul, conform variantei I din raportul de expertiză tehnică -completar, fiind obligaţi pârâţii să respecte această servitute.
S-a dispus intabularea servituţii de trecere în C.F.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
A fost respins recursul declarat de pârâţii A.G, A.Z.I şi A.E împotriva aceleiaşi decizii.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut că dreptul de servitute este un drept real, principal, derivat, perpetuu şi indivizibil, constituit asupra unui imobil numit fond aservit sau dominat pentru uzul şi utilitatea altui imobil numit fond dominant, imobil ce aparţinea la proprietari diferiţi.
Potrivit dispoziţiilor art. 616-619 C. civ., proprietarul al cărui loc este înfundat, adică nu are ieşire la calea publică, poate reclama o trecere pe teritoriul vecinilor săi pentru a-şi putea folosi propriul fond, cu îndatorirea de a despăgubi pentru pagubele ce ar cauza (în situaţia în care se solicită aceasta).
Instanţa de apel a dispus ieşirea din indiviziune prin formarea de loturi şi atribuirea lor părţilor. Recurentei i s-a atribuit lotul nr. 1 în cotă de 1/1 părţi, iar lotul nr. 2 a rămas în proprietate în indiviziune pe ceilalţi coproprietari.
Astfel, deşi lotul nr. 1 atribuit reclamantei este loc înfundat, nelegal, nu s-a instituit servitute de trecere, deşi erau îndeplinite cerinţele statuate de dispoziţiile legale arătate mai sus.
Servitutea de trecere solicitată prin cererea de chemare în judecată se instituie în mod obligatoriu în cazul în care sunt îndeplinite cerinţele locului înfundat, fiind fară relevanţă celelalte aspecte reţinute netemeinic de instanţa de apel.
La stabilirea concretă a locului drumului de trecere se ţine seama de dispoziţiile art. 617 C. civ. şi de interesele obiective, subiective ale proprietarilor fondului aservit, ca şi de nevoia celui ce reclamă trecerea, pentru ca numai astfel se poate garanta utilizarea servituţii.
In mod corect s-a reţinut de tribunal varianta I stabilită de raportul tehnic, variantă ce a fost stabilită prin sentinţa din 1974 şi practicată de reclamantă o perioadă de timp, chiar dacă necesita unele amenajări, este mai puţin împovărătoare pentru proprietarii fondului aservit.
Insă nelegal nu s-a instituit această variantă prin decizia atacată. Instanţa de apel a omis a observa că prin sentinţa civilă din 1974, servitutea de trecere era instituită temporar şi a avut în vedere posesiunea imobilelor, şi nu dreptul de proprietate.
Recursul pârâţilor A.G. şi A.I.Z este nefondat, reţinând că, potrivit dispoziţiilor art. 728 C. civ., nimeni nu este obligat a rămâne în indiviziune. Astfel, dreptul de a cere ieşirea din indiviziune este imprescriptibil. Exerciţiul dreptului de a cere împărţeala poate fi suspendat dacă, prin convenţie, copărtaşii s-au obligat să menţină starea de coproprietate în conformitate cu dispoziţiile art. 728 alin. (2) C. civ., pe o durată de cel mult cinci ani.
In speţă, coproprietarii imobilului supus împărţelii nu au încheiat convenţie de menţinere a stării de indiviziune.
Prin urmare, temeinic şi legal, instanţa de apel a dispus ieşirea din indiviziune, admiţând cererea reclamantei P.E.
Corect s-a atribuit reclamantei lotul nr. 1 conform folosinţei faptice şi cotei de proprietate, folosinţă ce nu este contestată de recurenta A.E.
Aceasta contestă doar precizarea din apel referitoare Ia folosinţa faptică, aspect ce nu prezintă relevanţă faţă de caracterul devolutiv al apelului.
Prin admiterea apelului reclamantei şi atribuirea acesteia a lotului nr. 1, ceilalţi coproprietari nu au fost prejudiciaţi, drepturile lor au rămas conform cărţii funciare şi pot oricând uza de dispoziţiile art. 728 C. civ.
| ← încuviinţarea executării silite | Cauze având ca obiect constatarea nulităţii absolute a... → |
|---|
