Recurs în interesul legii. Caracter obligatoriu OUG nr. 138/2000
| Comentarii |
|
Potrivit lucrărilor din dosar, rezultă că la 20 august 2001, intimata Comisia Judeţeană Mureş pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 1502 din 24 mai 2001 a Judecătoriei Sighişoara.
Tribunalul Mureş a considerat că are de soluţionat o cerere de recurs şi astfel (fară nici o motivare), prin decizia nr.2371 din 14 decembrie 2001 a secţiei civile, a admis recursul şi în fond a respins plângerea petiţionarei, pronunţând o hotărâre irevocabilă, în compunere de 3 judecători.
Nici la primul termen fixat pe 16 noiembrie 2001 şi nici la cel din 14 decembrie 2001, nu s-a discutat nimic în legătură cu calea de atac dedusă judecăţii, iar menţiunile făcute în încheiere şi decizie, referitoare la motivarea în termen a recursului şi la motivele de recurs depuse în termenul prevăzut de art.301 şi 303 Cod procedură civilă sunt total nereale, comisia intimată neformulând nici un motiv de recurs din cele prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, motivându-şi apelul pe dispoziţiile art.282 şi următoarele din Cod procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr.138/2000. La cele două termene fixate de Tribunalul Mureş, reprezentanţii comisiei în cauză nu s-au prezentat, iar în afara cererii de apel depusă la Judecătoria Sighişoara, nu s-au depus alte cereri sau căi de atac împotriva sentinţei primei instanţe.
Potrivit art. 12 alin.6 din Legea nr.1/2000 (nemodificat prin O.U.G. nr. 102/27.06.2001) "împotriva comisiei judeţene se poate face plângere la Judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul, în termen de 30 de zile de la comunicare", iar art.22 din Legea 1/2000, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. 102/2001 face trimitere atât la art. 12 din Legea 1/2000 cât şi la procedura prevăzută de art.51 - 59 din Legea 18/1991 modificată şi republicată.
Ori în art.58 din Legea 18/1991 republicată se menţionează că "instanţa soluţionează cauza potrivit regulilor prevăzute în Cod procedură civilă şi în Legea 92/1992 pentru organizare judecătorească".
Potrivit art.59 din Legea nr.18/1991 republicată "sentinţa civilă pronunţată de instanţa menţionată la art.58 este supusă căilor de atac prevăzute în Cod procedură civilă, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie".
Prin decizia 1 din 15 iunie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie - Secţiile unite - publicată în Monitorul Oficial al României nr.493/9 octombrie 2000, s-a stabilit că în aplicarea art.59 din Legea 18/1991 republicată, sentinţele judecătorilor sunt supuse ambelor căi ordinare (la acea dată) de atac prevăzute de Cod procedură civilă, respectiv atât apelul cât şi recursul.
Dacă legiuitorul ar fi dorit să limiteze numărul căilor de atac ce se pot exercita împotriva hotărârii judecătoriei la una singură, respectiv la cea a recursului, ar fi prevăzut-o în mod expres şi nu ar fi folosit pluralul "căile de atac".
Din moment ce O.U.G. 102/27.06.2001 pentru modificarea şi completarea Legii 1/2000, este ulterioară intrării în vigoare a O.U.G. 138/2000, trebuie admis că legiuitorul n-a înţeles să limiteze numărul căilor de atac la una singură, respectiv recursul.
De altfel, art.228/1 (introdus prin O.U.G. 138/2000), atunci când în alineatul ultim face vorbire de hotărârile autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, hotărâri ce n-ar fi supuse apelului, precizează în partea finală "dacă Legea nu prevede altfel".
Ori din moment ce Legea 1/2000 şi 18/1991 modificată şi republicată acordă ambele căi de atac (apel şi recurs) şi cum normele procedurale sunt de strictă aplicare şi interpretare, concluzia ce se impune (chiar în respectarea art.282/1 alin.2 partea finală Cod procedură civilă) este aceea că hotărârile judecătoreşti pronunţate de judecătorii în baza art. 12 alin.6 din Legea 1/2000, sunt supuse atât apelului, cât şi recursului.
Este de menţionat că art.59 din Legea 18/1991 nu trimite la căile ordinare de atac, ci pur şi simplu la "căile de atac prevăzute de Cod procedură civilă", astfel încât decizia 1/5.06.2000 a Curţii Supreme de Justiţie - secţiile unite trebuie considerată în vigoare şi după modificările aduse Cod procedură civilă prin O.U.G. 138/2000.
Având în vedere că decizia în cauză a devenit obligatorie pentru instanţe în baza art.329 alin.3 teza Il-a din Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul în baza art.304 pct.9 Cod procedură civilă, iar în baza art.312 alin.5 din acelaşi cod, va trimite cauza pentru rejudecare la acelaşi tribunal ca instanţă de apel. Termenele şi căile de atac sunt stabilite de legiuitor şi nu de judecător, fiind inadmisibil ca părţile să fie decăzute dintr-o cale de atac (un grad de jurisdicţie) doar prin voinţa judecătorului.
Este adevărat că în urma modificării art.329 Cod procedură civilă prin O.U.G. 138/2000 s-a eliminat (sau omis din textul art.329) menţiunea privitoare la caracterul obligatoriu al deciziilor pronunţate în recursurile declarate în interesul legii, însă cele anterioare modificării, cum este şi cazul în speţă, sunt obligatorii, astfel aceste decizii n-ar avea nici o justificare. Acest neajuns trebuie lămurit cu ocazia aprobării prin lege a O.U.G. 138/2000, deoarece în redactarea actuală a art.329 Cod procedură civilă, recursul în interesul legii ar deveni inutil.
Curtea de Apel Tărgu Mureş - decizia civilă 174/R/19 februarie 2002.
| ← Contestaţie în anulare | Contestaţie la executare. înţeles → |
|---|
