Decizia civilă nr. 4859/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA a II-a CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR. (...)
DECIZIE CIVILĂ NR. 4859/2011
Ședința din data de 21 noiembrie 2011
Instanța constituită din : PREȘEDINTE : C. P. JUDECĂTOR : A. C. JUDECĂTOR : M. S.
GREFIER : L. F.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul C. LOCAL AL M. B. împotriva sentinței civile nr. 364 din (...), pronunțată în dosarul nr. (...) al
Tribunalului B. N., în contradictoriu cu intimatul P. J. B.-N., având ca obiect anulare act emis de autorități publice locale.
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților litigante de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul promovat este scutit de plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut cauzei, după care se constată că în data de 07 noiembrie
2011 s-a înregistrat la dosarul cauzei întâmpinare din partea intimatul P. J.
B.-N.
Curtea procedând la verificarea competenței potrivit dispozițiilor art. 1591 alin.4 C.pr.civ., constată că întemeiat pe dispozițiile art. 8 și 10 din L. nr.554/2004 este competentă general, material și teritorial în a soluționa prezentul recurs și în baza înscrisurilor existente la dosar și reținând poziția procesuală a părților care solicită judecarea cauzei în lipsă în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin. 2 din C. pr. civ., apreciază că prezenta cauză este în stare de judecată, declară închisă faza probatorie și o reține în pronunțare. După luarea cauzei s-a înregistrat la dosarul cauzei un înscris, transmis pe fax, din partea recurentului și solicitată judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin. 2 C. proc. civ. C U R T E A Deliberând reține că, Prin sentința civilă nr.364 din (...) pronunțată în dosarul nr.(...) al Tribunalului B.-N. s-a admis, în parte, acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul P. J. B.-N., în contradictoriu cu C. LOCAL B. și s- au anulat prev. art. 13 al. 5, art. 35 al. 2 lit. h, art. 36 al. 2,3,4 din Anexa la H. nr. 100/(...) a C.ui local B.; s-a respins cererea de anulare a prevederilor art. 2 din anexa la aceeași hotărâre, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin hotărârea nr.100/(...) a C.ui local al municipiului B. s-a aprobat contractul colectiv de muncă al personalului contractual din cadrul serviciului public de interes local-D. S. P. B., conform anexei, care face parte integrantă din hotărâre. Potrivit art.35 pct.2 lit.h cap.VI din Contractul colectiv de muncă, anexă la hotărârea atacată, pentru protecția și securitatea salariaților în procesul muncii, conducerea instituției are obligația de a asigura suma netă compensatorie de 400 lei/persoană/lună pentru asigurarea măsurilor de sănătate și securitate în muncă, altele decât cele prevăzute în acte normative specifice. Conform art.8 alin.1 din Leg.nr.130/1996 republicată, privind contractul colectiv de muncă, clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege. La art.12 alin.1 s-a prevăzut că, contractele colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare, însă prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile a căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale. Aceste prevederi sunt reluate și în cuprinsul contractului colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010 în conținutul art.3 pct.2. Noțiunea de salariu este definită de art.154 din Codul muncii ca fiind contraprestația muncii depusă de salariat în baza contractului individual de muncă. Art.155 din codul muncii menționează componentele salariului, acesta cuprinzând salariul de bază, îndemnizațiile, sporurile, și alte adausuri. S-a mai prevăzut în conținutul art.157 că salariile se stabilesc prin negocieri între angajator și salariat sau reprezentanți ai acestora și că sistemul de salarizare a personalului din instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege. Prin OUG nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, s-a prevăzut ca, în conformitate cu prev.art.30 din L.-cadru nr.330/2009, la stabilirea salariilor personalului bugetar, începând cu 1 ianuarie 2010, să nu fie luate în considerare drepturi salariale stabilite prin contractele și acordurile colective și contracte individuale de muncă încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data emiterii și care excedează prevederilor L.-cadru nr.330/2009. Chiar dacă este discutabilă natura de drept salarial a sumei nete compensatorii de 400 lei lunar acordată pentru asigurarea măsurilor de sănătate și securitate în muncă, altele decât cele prevăzute în acte normative specifice, tocmai având în vedere că această sumă a fost inclusă la capitolul securitatea și sănătatea în muncă pentru asigurarea măsurilor de sănătate și securitate în muncă, tribunalul reține că obligațiile angajatorilor în vederea asigurării condițiilor de sănătate și securitate în muncă sunt prevăzute expres în cuprinsul L. nr.319/2006 și se referă, printre altele, la asigurarea echipamentelor de muncă, a echipamentelor individuale de protecție, a alimentației de protecție și a materialelor igenico-sanitare. Si în situația în care s-a reținut că această sumă nu are natura unui drept salarial, aceasta nu putea fi acordată salariaților instituțiilor bugetare din perspectiva prevederilor existente în L. nr.130/1996 la art.12 și preluate în contractul colectiv de muncă unic la nivel național, conform cărora nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale, atât drepturile salariale, cât și dreptul la securitate și sănătate în muncă fiind reglementate prin dispoziții legale distincte și specifice. Nici acordarea unei sume compensatorie la nivelul cuantumului sporului de fidelitate aferent lunii decembrie 2009, pentru asigurarea stabilității salariaților în cadrul instituției (art. 36 pct. 3 din hotărâre) nueste legală, sporul de fidelitate nefiind prevăzut în L. nr.330/2009 și deci nu se poate acorda. In același contract colectiv de muncă, anexă la hotărârea atacată de reclamant, s-a prevăzut la art.36 alin.2 și 4 că salariații, cu excepția salariaților angajați cu contract de muncă pe perioadă determinată, care desfășoară activitate cu caracter sezonier, pot beneficia de locuință de serviciu, și de bilete de tratament și odihnă recuperatorie în stațiunile balneo-climaterice și turistice, prin sindicat. Tribunalul a reținut că prin aceste reglementări au fost încălcate dispozițiile art.2 alin.4 din OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prin aceste excepții de la măsurile de protecție socială realizându-se o aplicare abuzivă a acestor măsuri cu privire la angajații cu contract de muncă pe perioadă determinată, fără să existe o dispoziție legală expresă în acest sens, criteriul fiind doar al duratei contractului de muncă. Aceeași discriminare s-a realizat și cu privire la concediul medical acordat salariaților cu contract de muncă pe perioadă determinată, la art.13 alin.5 din contractul colectiv de muncă prevăzându-se că salariații cu contracte de muncă pe perioadă determinată care au concediu medical mai mult de o lună cumulat într-un an calendaristic, vor beneficia de concediu de odihnă proporțional cu timpul efectiv lucrat, în timp ce salariaților cu contracte de muncă pe perioadă nedeterminată nu li se aplică aceste reglementări. În ceea ce privește conținutul art.2 din contractul colectiv de muncă anexă la hotărârea contestată, care se referă la perioada pentru care se impune acest contract, respectiv de 2 ani de la data înregistrării la D. M., S. S. și F., tribunalul a reținut că, potrivit art.23 din L. nr.130/1996, contractul colectiv de muncă se încheie pe o perioadă determinată care nu poate să fie mai mică de 12 luni, iar în cazul prevăzut la art.3 alin.2 părțile pot hotărâri prelungirea aplicării în continuare a contractului colectiv de muncă, în condițiile în care acesta a fost încheiat sau în alte condiții ce vor fi convenite. Din aceste prevederi rezultă că contractul colectiv de muncă se încheie pe o perioadă de cel puțin 12 luni, nefiind interzisă încheierea lui pe o perioadă mai mare. Raportat la considerentele de fapt și de drept reținute mai sus, tribunalul a admis în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de P. județului B.-N. și în consecință a anulat prevederile prev. art. 13 al. 5, art. 35 al. 2 lit. h, art. 36 al. 2,3,4 din Anexa la H. nr. 100/(...) a C.ui local B. și a respins cererea de anulare a prevederilor art.2 din aceeași anexă. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs C. local al municipiului B. solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței atacate, iar pefond respingerea în întregime a acțiunii principale. În motivele de recurs se arată că motivarea sentinței de fond este contradictorie și fără niciun suport probator. Arată că prin contractul colectiv nu s-a negociat și nu s-a prevăzut niciun drept salarial de natura a excede prevederilor L. nr.330/2009. Ceea ce nu s-au negociat și s-au prevăzut sunt aspecte legate de protecția sănătății și asigurarea securității în muncă, fiind menționate ca atare la cap.VI.2 securitatea și sănătatea în muncă și, nu la cap.III salarizare. În concret, s-a negociat și prevăzut că pentru protecția și securitatea salariaților, în procesul muncii, conducerea instituției are obligația de a asigura suma netă compensatorie de 400 lei/persoana/lună pentruasigurarea măsurilor de sănătate și securitate în muncă, altele decât cele prevăzute în acte normative specifice. Suma reprezintă o compensație pentru serviciile medicale pentru care este prevăzută obligativitatea plății acestora, pentru achiziționarea de medicamente și suplimente nutritive în vederea prestării unui serviciu public de calitate. Precizează că se observă clar că nu este o sumă de natura unui drept salarial, are o destinație precisă, nu are caracterul unui spor aplicat procentual la salariu, nu se înscrie în cartea de muncă și nici nu este luată în considerare pentru calculul pensiei astfel încât să se poată afirma că ar constitui un drept salarial. Acest lucru mai rezidă și din faptul că este în cuantum egal pentru toți salariații și nu diferă în funcție de cuantumul salariului, vechimea în muncă. Pe de altă parte, sumele menționate nici nu sunt cuprinse în bugetul de venituri și cheltuieli al municipiului B. pe anul 2010 la capitolul de cheltuieli cu salariile fiind cuprinse la capitolul bunuri și servicii. Menționează că, instanța a reținut că obligațiile angajatorilor pe parte de sănătate și securitate în muncă sunt prevăzute expres în L. nr.319/2006 ceea ce este corect. Însă, ceea ce s-a prevăzut în contractul colectiv de muncă este o sumă compensatorie pentru neîndeplinirea de către angajator a acestor obligații or, nu s-a adus nicio probă în dosar ca obligațiile prevăzute la L. nr.319/2006 și actele normative în aplicarea acesteia ar fi îndeplinite în mod integral la nivelul P. mun.B.. Dimpotrivă, prin aprobarea și semnarea contractului colectiv de muncă se recunoaște acest aspect. Pe de altă parte, nu se poate reține că această sumă ar constitui o clauză referitoare la drepturi al căror cuantum este stabilit prin lege întrucât nu există nicio prevedere legală indicată de către instanță și reclamant care să fi reglementat situația, astfel încât prin contractul colectiv în discuție să o fi încălcat. Recurenta învederează faptul că la încheierea contractului colectiv a avut în vedere următoarele acte normative: Constituția R., L. nr.53/2003, Codul M., L. nr.130/1996 privind contractul colectiv d emuncă, L. nr.54/2003 - L. sindicatelor, L. administrației publice locale nr.215/2001, L. nr.273/2006 privind finanțele publice locale, L. nr.195/2006 a descentralizării, L. nr.330/2009 cu modificările și completările ulterioare. De asemenea, a avut în vedere și L. nr.188/1999 precum și H.G.R. nr.833/2007. În concluzie, arată că, negocierea și încheierea contractelor colective de muncă privind stabilirea măsurilor de sănătate și securitate în muncă este permisă de către legislația în vigoare. În privința incidenței ordinului nr.32/2010 se remarcă două aspecte: în primul rând, această interdicție privește în mod expres acordarea drepturilor de natură salarială, or cum, suma în discuție nu reprezintă un drept salarial; în al doilea rând, ordinul în discuție a fost anulat prin sentința civilă nr.239/2010 a C. de A. C., așadar, acesta și-a produs efectele. În consecință, toate argumentația din acțiunea introductivă legată de aplicabilitatea ordinului este fără obiect. Cu privire la pretinsele discriminări prevăzute la art.13 alin.5, arată că potrivit prevederilor art.140 alin.2 din Codul muncii, durata efectivă a concediului de odihnă se acordă proporțional cu activitatea prestată într-un an calendaristic, deci, nu este vorba despre o discriminare. În privința locuințelor de serviciu și accesul la bilete de tratament, apreciază că mențiunile din contract sunt corecte. Prin întâmpinarea depusă la dosar în data de 7 noiembrie 2011, P. județului B.-N. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate prin care s-a dispus anularea prevederilor art.13 alin.5, art.36 alin.2 lit.h, art.37 alin.2,3 și 4 din Anexa la H. nr.100/(...) privind aprobarea contractului colectiv de muncă al personalului din cadrul Serviciului public municipal „. S. P. B.. Analizând recursul declarat Curtea reține următoarele: Demersul judiciar al reclamantului P. județului B.-N. vizează anularea prevederilor art.2, art.13, alin.5, art.35, alin.2 lit.h, art.36, alin.2,3 și 4 din Anexa la H. nr.100/(...) adoptată de pârât motivat de împrejurarea aceasta nesocotește actele normative care reglementează salarizarea personalului contractual în anul 2010 sunt: L. nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice; Ordonanța de U. a G. R. nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar și Ordinul comun nr.(...) pentru monitorizarea și controlul aplicării prev.L.-cadru nr.330/2009. Potrivit prev.art.3 și 30 din L.-cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice coroborate cu cele ale art.10 din OUG nr.1/2010 „la stabilirea salariilor personalului bugetar începând cu 1 ianuarie 2010 nu vor fi luate în considerare drepturi salariale stabilite prin contractele și acordurile colective și contracte individuale de muncă încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data emiterii lor și care exced prevederilor L.-cadru nr.330/2009";. De asemenea în Ordinul comun nr.(...) pentru monitorizarea și controlul aplicării prevederilor L.-cadru nr.330/2009 se prevede în mod expres că pentru anul 2010 nu vor fi luate în considerare drepturi salariale stabilite prin contracte colective de muncă sau alte acte, decât legi sau hotărâri ale G.. În aceste condiții prev.art.35 alin.2 lit.h din contractul colectiv aprobat prin H. nr.100/(...) referitor la acordarea unei sume nete compensatorii de 400 lei/lună/persoană pentru asigurarea măsurilor de sănătate și securitate în muncă, altele decât cele prevăzute în actele normative specifice nu sunt legale. Reclamantul, referitor la încălcarea prev.L.-cadru nr.330/2009, a OUG nr.1/2010 și a Ordinului comun nr.(...) referitor la salarizarea personalului plătit din fonduri publice a precizat că în anul 2010 la stabilirea salariului personalului contractual nu vor fi luate în considerare drepturi salariale stabilite prin contracte colective de muncă sau alte acte, decât legi sau hotărâri ale G.. Această reglementare există deja sub o altă formă, respectiv prevederile art.3 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010, unde se prevede că pot face obiectul negocierii orice clauze cu excepția celor referitoare la drepturile a căror acordare și al căror cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale. Suma compensatorie de 400 lei/persoană/lună prev.la art.35, alin.2, lit.h din contract este o sumă de natură salarială care se acordă cu încălcarea prevederilor legale menționate. La art.36 alin.2 lit.h teza a II_a se prevede motivarea pentru care se acordă: „suma reprezintă o compensație pentru serviciile medicale pentru care este prevăzută obligativitatea plății acestora, pentru achiziționarea de medicamente și suplimente nutritive în vederea prestării unii serviciu public de calitate";, fiind acordată pentru protecția și securitatea salariaților și încercându-se scoaterea ei dincategoria drepturilor salariale. Suma compensatorie este un drept de natură salarială întrucât se acordă în fiecare lună, tuturor salariaților din cadrul aparatului de specialitate al primarului, deci are un caracter permanent și se acordă în legătură cu munca desfășurată de aceștia. P. socială și securitatea muncii nu se materializează în acordarea unei sume forfetare care să acopere eventualele cheltuieli legate de serviciile medicale, ci prin măsuri referitoare la asigurarea protecției muncii, asigurarea de echipamente de lucru, asigurarea igienei la locul de muncă, PSI, măsuri care de altfel se regăsesc la art.33-45 din contract. Reclamantul a mai menționat că au fost încălcate prev.art.2 alin.4 din OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, precum și art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin art.2 alin.4 din OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, se dispune: „Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradări o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravențională conform, prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale";. La art.13 alin.5 și la art.36 alin.2 și 4 din contractul colectiv sunt prevăzute excepții de la măsurile de protecție socială și o aplicare abuzivă a prevederilor legale privind acordarea concediului de odihnă pentru angajații cu contract de muncă pe perioada determinată. În lipsa oricărei prevederi legale exprese, la art.13 alin.5 se prevede că salariatul cu contract de muncă pe perioadă determinată, care are concediu medical mai mult de o lună cumulat într-un an calendaristic i se acordă concediul de odihnă proporțional cu timpul efectiv lucrat";. Nici în Codul M., nici în alte acte normative referitoare la personalul contractual plătit din fonduri publice nu există vreo prevedere similară, nici pentru angajații pe perioadă nedeterminată, nici pentru cei pe durată determinată, astfel că în mod discriminatoriu acestora din urmă li s-a creat de către angajator o situație mai grea decât celor care sunt angajați pe termen nelimitat, doar pe criteriul duratei contractului de muncă. In mod similar înlăturarea angajaților cu contract de muncă pe perioadă determinată de la accesul la o locuință de serviciu și la biletele de tratament și odihnă recuperatorie este nelegală. Recurentul susține primordial că motivarea sentinței apare ca fiind contradictorie și fără nici un sport probator ori în fapt instanța de fond a analizat punctual atât susținerile reclamantului cât și apărările pârâtului recurent, procedând la examinarea înscrisurilor prezentate în probațiune. Circumscrierea veniturilor stabilite în favoarea angajaților recurentului pârât în categoria veniturilor de natură salarială realizată de către prima instanță nu este eronată având în vedere că prin actul administrativ a cărui nelegalitate se contestă s-a procedat de o asemenea natură. Împrejurarea că venitul astfel determinat are aceleași cuantum pentru toți angajații distinct de nivelul de salarizare ala cestora sau vechimea în muncă nu este de natură a atrage o altă calificare acestor venituri stabilite în baza raporturilor de muncă existente. Veniturile în litigiu se circumscriu sferei disp. art.154 și art.155 din Codul muncii iar acordarea acestora într-un alt cadrul decât cel stabilit prin lege confirmă nelegalitatea acordării acestora. Chiar dacă s-ar admite teza recurentului potrivit cărora aceste sume nu reprezintă drepturi salariale întrucât nu sunt cuprinse în bugetul de venituri și cheltuieli al municipiului B. pe anul 2010 la capitolul de cheltuieli cu salariile fiind cuprinse la capitolul bunuri și servicii s-ar ajunge la analiza subsidiară a ipotezei în care pârâta justifică acordarea sumelor prin raportare la prevederile L. nr.319/2006. Acordarea unor sume compensatorii pentru neîndeplinirea de către angajator a obligațiilor instituite de L. nr.319/2006 nu poate fi admisă întrucât neîndeplinirea de către angajator a vreuneia din obligațiile stabilite prin textul legal menționat atrage aplicarea de sancțiuni penale și contravenționale împotriva persoanelor apreciate ca fiind vinovate de nerespectarea exigențelor legale. Încheierea contractului colectiv de muncă prin raportare la prevederile art.72 din L. nr.188/1999 așa cum susține recurentul ar fi presupus ca acordul să cuprindă măsuri referitoare la constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de muncă, sănătatea și securitatea în muncă ori perfecționarea profesională care ar fi presupus luarea unor măsuri concrete de către autoritatea publică pârâtă și nu negocierea în vederea acordării unor sume lunare în favoarea angajaților, pentru cheltuirea cărora nu există un control clar și eficient în vederea utilizării sumelor în scopul stabilit. Tribunalul nu a apreciat ca fiind incidente în soluția pronunțată dispozițiile Ordinului nr.(...) care a fost anulat, analiza realizată de acesta fiind în raport de dispozițiile legale de rang superior acestui act administrativ astfel că aserțiunile recurentei raportat la acesta urmează a fi înlăturate. Prevederile legale referitoare la prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare din cuprinsul OG nr.137/2000 au fost de asemenea corect aplicate și interpretate de către prima instanță iar susținerile recurentei referitoare la stricta aplicare de către pârât a prev. art.140 alin.2 din Codul muncii nu pot fi primite întrucât aplicarea acestor dispoziții legale trebuie realizată în mod identic atât pentru salariații cu contract de muncă pe perioadă determinată cât și pentru salariații cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată nefiind permisă deducerea perioadei concediului medical doar în ceea ce îi privește pe salariații cu contract de muncă pe durată determinată. Aceleași considerente justifică și înlăturarea dispozițiilor referitoare la criteriile de acordare a locuințelor de serviciu și la accesul la biletele de tratament care în mod evident apar ca fiind discriminatorii fără a se justifica în nicio manieră instituirea acestei distincții. Curtea Europeană relevă că pe baza articolului 14 din Convenție o distincție este discriminatorie dacă « nu are o justificare obiectivă și rezonabilă », adică dacă nu urmărește un « scop legitim » sau nu există un « raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat » (a se vedea în special, H. Marckx împotriva Belgiei din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, pag. 16, paragraful 33). Existența inegalității de tratament este evident o condiție a discriminării dat fiind că este imposibil să se discute despre discriminare atunci când o persoană nu este pusă într-o situație dezavantajoasă față de altul. Diferența de tratament constituie discriminare doar dacă este lipsită de o justificare obiectivă și rezonabilă care vizează un scop legitim și este proporțională cu scopul vizat . Estimarea caracterului proporțional este importantă și în contextul în care intervine măsura în discuție, iar aplicarea unui tratament diferențiat în materia analizată poate fi realizată doar în raport de dispozițiile legale speciale . În cadrul relațiilor de munca funcționează principiul egalității de tratament fata de toți salariații și angajatorii și orice discriminare directa sau indirecta fata de un salariat, bazată pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasa, culoare, etnie, religie, opțiune politica, origine socială, handicap, situație sau responsabilitate familială, apartenența ori activitate sindicala, este interzisă. Constituie discriminare directa actele și faptele de excludere, deosebire, restrictie sau preferinta, întemeiate pe unul sau mai multe dintre criteriile enunțate anterior , care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrangerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării drepturilor prevăzute în legislația muncii. Constituie discriminare indirecta actele și faptele întemeiate în mod aparent pe alte criterii decât cele prevăzute , dar care produc efectele unei discriminări directe. Orice salariat care prestează o munca beneficiază de condiții de munca adecvate activității desfășurate, de protecție socială, de securitate și sănătate în munca, precum și de respectarea demnității și a conștiinței sale, fără nici o discriminare. Interpretarea dispozițiilor art. 6 din Codul muncii , invocat în justificarea demersului judiciar de către reclamanți în sensul că în baza acestui text legal trebuie asigurată o retribuție egală pentru muncă și pregătire egală nu se poate realiza fără coroborarea cu dispozițiile legilor speciale . Nu se poate susține cu temei că nu există nici o justificare în baza căreia prin dispozițiile legale enunțate s-au stabilit criterii distincte pentru acordarea diverselor sporuri sau drepturi salariale. În concluzie prima instanță a reținut în mod corect că prevederile art.13 alin.5 art.35 alin.2 lit.h, art.36 alin.2 și 4 din anexa la hotărârea nr.100/(...) apar ca fiind nelegale adoptarea prevederilor cuprinse în textele menționate realizându-se cu ignorarea prevederilor legale de rang superior ce ar fi trebuit luate în considerare la adoptarea acestora. PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE L. D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul C. LOCAL AL M. B. împotriva sentinței civile nr.364 din (...) pronunțată în dosarul nr.(...) al Tribunalului B.-N., pe care o menține în întregime. Decizia este irevocabilă. Pronunțată în ședința publică din 21 noiembrie 2011. PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER C. P. A. C. M. S. L. F.red.M.S./A.C. 2 ex. - (...)jud.fond.B. L.
| ← Decizia civilă nr. 6019/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția... | Decizia civilă nr. 2933/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția... → |
|---|
