Decizia civilă nr. 596/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE C. A. ȘI FISCAL
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 596/2011
Ședința publică de la 10 F. 2011
PREȘEDINTE R.-R. D.
Judecător L. U.
Judecător Ana M. T.
Grefier M. T.
S-a luat în examinare - în vederea pronunțării - recursul formulat de pârâta D. G. A F. P. A J. S. în nume propriu și în numele A. F. P. A M. Z., împotriva sentinței civile nr. 2., pronunțată de Tribunalul Sălaj, în dosarul nr. (...), în contradictoriu cu reclamantul F. P. și chemata în garanție A. F. PENTRU M. - M. M., având ca obiect anulare act de control taxe și impozite taxă de poluare.
S-a făcut referatul cauzei de către { F. { F. învederează} faptul că prin încheierea de ședință din data de (...) s-au consemnat atât mersul dezbaterilor, cât și concluziile orale ale părților, încheiere ce face parte din prezenta hotărâre.
Prin sentinței civile nr. (...), pronunțată de Tribunalul Sălaj, în dosarul nr. (...) s-a admis acțiunea reclamantului F. P., împotriva A. F. P. Z., în parte și s-a dispus anularea adresei nr. (...) a pârâtei care a fost obligă să restituie reclamantului 3.546 lei, reprezentând taxă de poluare.
De asemenea, s-a respins ca nefondată cererea pentru plată majorări de întârziere.
Prin aceeași sentință s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva A. F. PENTRU M. precum și excepțiile invocate în cauză.
Prealabil analizei fondului pricinii, instanța de fond a analizat excepția inadmisibilității, reținând următoarele:
Art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 consacră dreptul oricărei persoane care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de a se adresa instanței de judecată pentru recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei astfel cauzată.
Reclamantul s-a adresat tribunalului în temeiul acestui text legal.
Potrivit art. 205 alin. (1) Cod procedură civilă, împotriva titlului de creanță precum și împotriva altor acte administrativ fiscale se poate formula contestație potrivit legii. Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii.
Prin urmare, raportat la faptul că reclamantul a inițiat procedura prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, iar pârâta a comunicat refuzul său după cum menționează prin întâmpinare, tribunalul a apreciat că cererea reclamantului se încadrează în termenul general în care instanța de contencios poate fi sesizată, prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004.
În privința excepției invocate de către chemata în garanție, tribunalul a menționat că având în vedere că prin petitele acțiunii sale, reclamantul solicită explicit anularea actului administrativ fiscal, încât nu se poate susține că cererea de restituire a taxei achitate în baza acestei decizii ar fi inadmisibilă.
Asupra cauzei pe fond, tribunalul a reținut că prin chitanța TS5
4138919/(...) reclamantul a achitat în contul pârâtei suma de 3.546 lei, cu titlu de taxă de poluare (fila 6 dosar fond).
Totodată, s-a precizat că reclamantul s-a adresat pârâtei cu o cerere de restituire a acestei taxe, cu adresa nr. 7397/2009 aceasta din urmă comunicând refuzul său (fila 7 dosar fond).
Potrivit O. nr. 5. pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, obligația de plată a taxei intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România [art. 4 lit. a)], fără ca textul să facă distincția nici între autoturismele produse în România și cele în afara acesteia, nici între autoturismele noi și cele second-hand. Deoarece O. a intrat în vigoare la data de 1 iulie 2008 [art. 14 alin. (1)], rezultă că taxa de poluare este datorată numai pentru autoturismele pentru care se face prima înmatriculare în România, nu și pentru cele aflate deja în circulație înmatriculate în țară. Taxa se calculează de autoritatea fiscală competentă
[art. 5 alin. (1)].
Rezultă așadar că diferența de aplicare a taxei pentru autovehicule aflate în situații comparabile (deja înmatriculate) instituie un tratament discriminatoriu, în defavoarea autoturismelor aduse din U. E. în scopul reînmatriculării lor în România.
Drept urmare, a învederat prima instanță, trebuie observat că taxa instituită prin O. nr. 5. contravine în mod vădit politicii legislației europene în materie de fiscalitate. A., conform art. 90 par. 1 din Tratatul Constitutiv al
Comunității Europene nici un stat membru, nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.
De asemenea, conform hotărârii C.J.C.E. în cauza Weigel (2004), obiectivul reglementării comunitare este asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele comunitare în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care decurge din aplicarea de impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre.
Așadar, rostul acestei reglementări comunitare este tocmai acela de a interzice discriminarea fiscală între produsele importate și cele similare autohtone.
În acest context organele fiscale din România au invocat legalitatea încasării taxei ca urmare a aplicării dreptului intern, în timp ce reclamantul susține nelegalitatea acesteia ca urmare a aplicării directe a reglementării comunitare.
A. fiind, instanța de fond a constatat că într-adevăr în cauză sunt aplicabile în mod direct dispozițiile din dreptul comunitar care au prioritate față de dreptul național, după cum rezultă fără echivoc din art. 148 din Constituția R., republicată și Legea nr. 157/2005 de ratificare a T. de aderare a R. și B. la U. E..
Sub acest aspect, a mai precizat tribunalul, s-a pronunțat și C.J.C.E. în sensul că dreptul comunitar este o ordine juridică independentă care are prioritate de aplicare chiar și în fața dreptului național ulterior (cauza Costa/Enel-1964) iar judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare în mod direct dacă acestea contravin normelor interne, fără a solicita sau aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau a unei proceduri constituționale (cauza Simmenthal-1976).
Pentru cele ce preced tribunalul a constatat întemeiată acțiunea de reclamantului, motiv pentru care a admis-o astfel cum a fost formulată.
În privința cererii de chemare în garanție, prima instanță a precizat că reclamantul a achitat suma de 3.546 lei cu titlu de taxă specială pentru autovehicule, încasată și administrată de către M. F.
Adevărat, taxa de poluare, percepută în baza O. nr. 5., constituie buget la F. de M. și se gestionează de către A. F. pentru M..
În cazul de față însă, a precizat instanța de fond, taxa de poluare a fost reținută dintr-o sumă achitată inițial bugetului de stat, fără a se proba vărsarea ei ulterioară către F. pentru M..
Așa fiind, tribunalul a menționat că nu se poate susține că, în speță, chemata în garanție este beneficiara efectivă a taxei în litigiu, pentru a fi obligată la restituirea ei, sens în care cererea a fost respinsă.
Cererea de obligare a pârâtei la penalități, de asemenea, a fost respinsă, pentru următoarele:
Potrivit art. 10 din O. nr. 9/2000, dobânzile percepute sau plătite către M. F. precum și modul de calcul al acestora se stabilesc prin reglementări specifice.
În speță, ,,reglementările specifice"; sunt date de O. nr. 9. privind Codul de procedură fiscală care statuează prin art. 70, că termenul de soluționare a cererilor contribuabililor este de 45 de zile de la înregistrare.
Textul legal invocat de reclamant în petitul cererii sale, și anume art. 120 alin. (1), se referă la majorări de întârziere calculate începând cu ziua următoare termenului de scadență.
Majorările de întârziere nu pot fi calculate din ziua în care reclamantul a achitat taxa de poluare, ci din ziua următoare termenului de scadență - 45 de zile de la solicitarea adresată organelor fiscale, pentru restituirea taxei.
Desigur, a subliniat instanța de fond, această solicitare va putea fi formulată numai după rămânerea irevocabilă a hotărârii de față, iar termenul de scadență se va calcula din ziua formulării solicitării de punere în executare a hotărârii, nicidecum din ziua achitării taxei de poluare.
Concluzionând, tribunalul a menționat că termenul de 45 de zile prevăzut în deja evocatul art. 70 din O. nr. 9. nu a fost depășit, astfel că pârâta nu poate fi obligată la plata unor majorări de întârziere.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta D. G. A F. P. A J. S.în nume propriu și în numele A. F. P. A M. Z., solicitând admiterea acestuia,modificarea sentinței pronunțată de Tribunalul Sălaj, în sensul admiterea cererii de chemare în garanție a A. F. pentru M., respingerea acțiunii formulată de reclamant, cu consecința menținerii capătului de cerere privind majorările de întârziere.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7,8 și 9
și în considerarea disp. art. 3041 C.pr.civ., pârâta a susținut că instanța de fond în mod nelegal a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocate, deoarece decizia de calcul a taxei pe poluare este asimilată deciziilor de impunere fiind susceptibilă de a fi atacată în conformitate cu art. 207 C.. Totodată, procedura administrativ-fiscală prev. de art. 205, 218 C., este asimilată cu o cale administrativă care este derogatorie prin prima prev. art. 7 din Legea nr. 554/2004 și nu cu o cale de atac administrativ jurisdicțională lăsată la latitudinea persoanei vătămate prev. de art. 6 din Legea nr. 554/2004. A., reclamantul a sesizat instanța prin precizarea de acțiune cu o cerere prin care solicită anularea adresei nr. (...), dar aceasta nu este un actadministrativ în înțelesul art. 2 lit. c din Legea nr. 554/2004, ci doar o simplă operațiune tehnico-materială. În acest sens, pârâta apreciază că reținerea instanței este eronată, deoarece decizia de calcul a taxei pe poluare trebuia atacată cu contestație administrativă și doar decizia pronunțată în contestația administrativă putea fi atacată cu acțiunea în contencios fiscal, conform art. 218 C.. Din această perspectivă, pârâtele au învederat că în considerarea disp. art. 129 C.pr.civ. coroborat cu cele ale art. 84 C.pr.civ., instanța era obligată însă să dea acțiunii calificarea juridică exactă, în funcție de scopul urmărit, ea nefiind ținută de denumirea pe care partea a dat-o cererii. A., pronunțându-se în limitele acestei învestiri, asupra acțiunii, instanta de fond trebuia să examineze admisibilitatea acesteia din perspectiva îndeplinirii conditiilor specifice de exercitare rezultate din dispoziiile art. 1 coroborat cu art. 8 din Legea nr. 554/2004. Între conditiile de exercitare a actiunii directe în contencios administrativ se numără si acelea ca actul atacat sa fie un act administrativ, tipic sau asimilat, astfel cum este el definit prin art. 2 alin. (1) lit. c) si art. 2 alin. (2) al Legii nr. 554/2004 si, respectiv, ca acest act să vatame un drept subiectiv sau un interes legitim privat ori public. Rezulta din aceste prevederi legale, coroborate cu cele ale art. 18 din Legea nr. 554/2004 care reglementează solutiile pe care le poate da instanta, ca judecătorul de contencios administrativ este obligat sa stabilească dacă actiunea priveste un act administrativ, tipic sau asimilat în sensul respectivei legi. Având în vedere aceste dispoziții legale, demersul judiciar al reclamantului nu se încadrează în prevederile textelor legale precizate, aceasta urmărind repararea unei pagube fără însă ca în prealabil, actul administrativ cauzator al pagubei să fi fost desfiintat. Fără a analiza actul administrativ prin care s-au stabilit în sarcina reclamantului obligații fiscale, pârâtele au opinat că instanța nu putea trece direct la a dispune restituirea sumei astfel achitată. Referitor la aspectul respingerii cererii de chemare în garanție a A., pârâta a arătat că în conformitate cu art. 1 alin. 1 din O. nr. 5. taxa pe poluare constituie venit la bugetul F. pentru M., iar în conformitate cu art. 5 alin. 4 din ordonanță, taxa se plătește de către contribuabil într-un cont distinct, deschis la unitățile T. S. pe numele A. In concluzie, nu organul fiscal, obligat prin sentinta la restituirea sumei solicitate de reclamant este beneficiar al plătii, si prin urmare nu are obligatia legală de a asigura restituirea sumei solicitate de reclamant. Drept, urmare, pârâta consideră că instanța de fond a ignorat prevederile imperative reglementate de O. Nr. 5., deoarece această sumă constituind venit la bugetul F. pentru M., fiind gestionata de A. F. pentru M., în vederea finanțării programelor si proiectelor pentru protectia mediului, iar hotărârea astfel pronunțată nu este opozabilă și A. F. pentru M.. În acest sens, a mai precizat pârâta, sunt și prev. art. 3 din H.G. nr. 686/2008 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a O. nr. 5., iar restituirea sumelor reprezentând diferență de taxă se face din bugetul F. pentru mediu, potrivit art. 8 alin. 1 și 5, astfel că nu organul fiscal, obligat prin sentință la restituirea sumei solicitate de reclamant este beneficiar al plătii, si prin urmare nu are obligația legală de a asigura restituirea sumei solicitate de aceasta. Pe fondul cauzei, pârâta a precizat că acțiunea reclamantului trebuia respinsă ca nefondată pentru motivele expuse pe larg în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei. Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și a actelor atașate la dosar, Curtea de apel constată că este fondat pentru următoarele considerente: Curtea reține că obiectul acțiunii este incompatibil cu procedura contenciosului administrativ fiscal guvernată de dispozițiile art. 7 din OUG nr. 5. cu modificările și completările ulterioare coroborate cu prevederile OUG nr. 9. privind Codul de procedură fiscală cu modificările și completările ulterioare. A., cererea de restituire a unei taxe fiscale prelevate nelegal trebuie mai întâi precedată de anularea actului administrativ fiscal de impunere în baza căruia a fost stabilită și încasată respectiva taxă. Cererea de anulare a adresei nr. 7397 din (...) emisă de AFP Z. nu satisface exigențele procedurale ale contenciosului administrativ fiscal. Și este așa, deoarece adresa respectivă conține de fapt soluționarea pe cale administrativă a cererii de restituire de către organul fiscal, mai precis conține refuzul de a se restitui suma solicitată de petent. Din această perspectivă, Curtea reține că instanța de fond în mod greșit nu a reținut fondată excepția inadmisibilității, invocată de pârâtă și chemata în garanție prin întâmpinările depuse la dosar, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: A., s-a învederat că reclamantul nu a înțeles să exercite calea procedurală prevăzută de legea procesual fiscală pentru a-și putea realiza eficace dreptul alegat. Altfel spus, acesta nu a urmat procedura administrativ prealabilă a contestației împotriva deciziei de calcul a taxei de poluare reglementate la art. 205 și urm. C. Confuzia instanței de fond în aplicarea și interpretarea dispozițiilor art. 205 alin. 1 C. este evidentă. A., dreptul persoanei de a se adresa instanței de contencios administrativ în cazul în care este vătămată printr-un act administrativ fiscal ori prin inexistența acestuia este recunoscut la nivel de principiu de dispozițiile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 și are aplicabilitate concretă în cadrul acestui tip de raport în aplicarea normelor Codului de procedură fiscală. Însă, într-o astfel de situație, pentru a te adresa cu o cerere de restituire a unei taxe fiscale prelevate nelegal este necesar ca în prealabil să fie examinată legalitatea actului administrativ de impunere a acelei taxe numai așa putându-se statua dacă suma plătită a fost în debit sau în caz contrar sa fie supusă restituirii conform principiului de drept consacrat de art. 1092 Cod civil. Este real că, potrivit dispozițiilor art. 205 alin. 1 C. contestația împotriva actului administrativ fiscal ori împotriva inexistenței acestuia este o cale administrativă de atac dar tot de adevărat este că această cale este obligatorie de urmat așa cum s-a statuat în practica judiciară constantă a Î. și a Curții Constituționale (decizia nr. 409/2004). Împrejurarea că textul legal evidențiază că această cale administrativă de atac nu înlătură dreptul la acțiune a celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia nu înseamnă că legiuitorul a vrut să imprime caracter facultativ contestației ci tocmai să întărească caracterul obligatoriu al acesteia și că exercițiul obligatoriu al acesteia nu limitează dreptul de a accede la justiție, dar că accederea la justiție este condiționată de exercitarea căii administrative de atac. De altfel, din economia dispozițiilor art. 218 alin. 2 C. reiese că obiectul contenciosului administrativ fiscal nu poate fi altul decât contestarea deciziei de soluționare a contestației administrative. Asimilarea procedurii contestației administrative cu procedura prealabilă prevăzută la art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 își are rațiunea însă numai la nivel de principiu, căci în concret în materia contenciosului fiscal procedura prealabilă nu se mai supune direct normelor legii cadru a contenciosului administrativ ci normelor speciale procedurale fiscale consacrate de art. 205 și urm. acestea fiind norme speciale derogatorii de la norma generală. Așa fiind, împrejurarea că reclamantul s-a adresat unității fiscale pârâte cu o cerere de restituire și a obținut de la aceasta un refuz de soluționare nu satisface pe deplin exigențele în materia sesizării instanței de contencios fiscal cu un litigiu ce are ca obiect direct restituirea taxei fiscale. Pe de altă parte, Curtea mai reține că instanța de fond face confuzii în ceea ce privește natura actelor juridice. A., Curtea remarcă faptul că actul ori adresa de răspuns emisă de pârâtă nu satisface exigențele în materie pentru a fi calificat ca act administrativ în sensul art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004 și cu atât mai puțin ca act administrativ fiscal în sensul art. 41 C. așa cum se va arăta pe larg și în cele ce urmează. În altă ordine de idei, Curtea reține că legea aplicabilă raportului juridic legat de înmatricularea autovehiculului este aceea sub imperiul căreia s-a cerut efectuarea operațiunii de înmatriculare și nu aceea sub care a fost efectuată achiziția intracomunitară, mai ales că în sistemul normativ român avem de a face cu o succesiune intertemporală de legi materiale și procesuale. Așa fiind, în cauză se poate reține că analiza compatibilității normei legale interne care stabilește obligația de a plăti taxa specială de primă înmatriculare cu normele comunitare primare trebuie făcută prin prisma mediului normativ de la epoca efectuării operațiunii de primă înmatriculare când particularului i se impune obligația de a plăti o astfel de taxă în cuantumul și cu procedura prevăzută de legea care guvernează tempus regit actum raportul fiscal. Din această perspectivă, Curtea reține că autovehicul din litigiu a fost achiziționate de către reclamant în data de (...). Operațiunile de înmatriculare au fost efectuate sub imperiul OUG nr. 5., mai precis prin plata sumei totale de 3.546 lei cu titlu de taxă de poluare prin chitanța seria TS5 nr.4138919/(...). Așa cum rezultă din economia dispozițiilor art. 5 și art. 7 din OUG nr. 5. stabilirea, verificarea, colectarea și executarea silită, inclusiv soluționarea contestațiilor privind taxa datorată de contribuabili, se realizează de către autoritatea fiscală competentă, potrivit prevederilor OG nr. 9. privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare. A. fiind, decizia de calcul a taxei de poluare întrunește exigențele și trăsăturile actului administrativ fiscal în sensul prevăzut la art. 41 din Codul de procedură fiscală. Curtea observă că reclamantul nu a urmat procedura prevăzută de legea procesual fiscală pentru a contesta în substanță legalitatea stabilirii taxelor de poluare, ci a formulat cererea înregistrată la autoritatea pârâtă sub nr. 6.205/(...) prin care a solicitat restituirea taxei achitate, ulterior prin răspunsul cu nr. 7.397/(...) pârâta i-a refuzat restituirea taxelor motivat de faptul că taxa a fost stabilită în baza O. nr. 5. cu modificările și completărileulterioare, iar suma solicitată nu se încadrează la sume de restituit contribuabililor potrivit art. 117 din O. nr. 9. privind C., republicată. Curtea constată că reclamantul a disimulat demersul său de a pune în discuție legalitatea stabilirii și încasării taxelor de poluare prin prisma apelării la procedura administrativă de drept comun, ignorând faptul că pentru a se statua asupra acestui conflict există norme procesuale speciale clare, accesibile, previzibile și predictibile, compatibile cu exigențele de calitate a unei legi așa cum rezultă din jurisprudența instanței europene de contencios al drepturilor omului (în special cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit, cauza Rotaru împotriva R.). Și este așa, deoarece între procedura prealabilă prevăzută la art. 7 din Legea de drept comun a contenciosului administrativ și calea contestației prev. de art. 7 din OUG nr. 5. și art. 205 și urm. C. sunt importante deosebiri. Procedura prealabilă consacrată de art. 7 din Legea nr. 554/2004 declanșează un control administrativ al actului administrativ contestat de către emitentul actului sau organul ierarhic superior și are ca obiect în general orice tip de act administrativ tipic pe când procedura prevăzută de art. 7 din OUG nr. 5. și art. 205 și urm. C. presupune declanșarea unui control administrativ pe calea contestației administrative ce are ca obiect un act administrativ fiscal în sensul dat de art. 41 C. control care este realizat de către organul de soluționare a contestațiilor în materie fiscale după distincțiile prevăzute la art. 209 C. Curtea observă că reclamantul a plătit voluntar taxa de poluare supunându-se astfel normei interne aplicate de organul fiscal prin intermediul deciziilor administrative de stabilire și calculare a taxei. Desigur, plata acestor taxe și maniera în care au fost stabilite nu înlătură dreptul contribuabilului de a contesta taxele și implicit de a se solicita verificarea în substanță a legalității impunerii. În această ambianță factuală și procesuală, atât în faza administrativă de soluționare, cât și ulterior în faza de control judecătoresc, și apoi judiciar, se poate pune în discuție nu numai modalitatea factuală și legală de stabilire a taxei ci și compatibilitatea normei interne reținute de organul fiscal cu norma comunitară europeană pertinentă. Prin urmare, calea aleasă de reclamant ignoră procedura deschisă de lege pentru contestarea actului de impunere și astfel, dacă s-ar valida, s-ar deturna normele procesual fiscale care guvernează soluționarea unui atare conflict, ceea ce nu ar putea fi admis. Natura juridică de act administrativ fiscal, în sensul prevăzut la art. 41 din Codul de procedură fiscală, a deciziei de calcul a taxei de poluare este surprinsă de însuși legiuitorul delegat (Guvernul) în conținutul art. 7 din OUG nr. 5. și a fost determinată de inițierea și desfășurarea procedurii de infringement demarată de C. E. în cursul căreia una dintre criticile adresate statului a fost aceea că taxa nu este stabilită pe baza unui act administrativ de impunere care mai apoi să poată fi contestat în concret și efectiv de către contribuabil. În fine, Curtea are în vedere că în practica secției de profil a Î. s-a reținut în mod constant și unitar că procedura de soluționare a contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale, reglementate de art. 205- 218 C. este o procedura administrativa prealabilă, iar nu o jurisdicție specială în sensul art. 21 alin. 4 din Constituție și art. 6 alin. 1 din Legea nr. 554/2004. (A se vedea spre pildă, soluția de principiu adoptată de P. judecătorilor Secției de C. A. și fiscal a Î. la 12 februarie 2007 precum șidecizia nr. 106 din 17 ianuarie 2006 a Î., precum și Decizia nr. 409/2004 a Curții Constituționale). Tot astfel, Î. Curte a decis că în măsura în care se contestă un act administrativ fiscal, devin incidente dispozițiile menționate anterior din Codul de procedură fiscală, fiind astfel obligatorie de urmat procedura contestației pe cale administrativă reglementată de T. IX din OG nr. 9., republicată, întrucât poate fi contestată pe calea acțiunii în contencios administrativ și fiscal numai decizia emisă de organul competent în soluționarea contestației împotriva actului administrativ fiscal (A se vedea în acest sens, decizia nr. 1363 din 6 martie 2007 și decizia nr. 1653 din 20 martie 2007). Având în vedere că acest motiv de recurs este decisiv în economia rezolvării recursului promovat, Curtea este dispensată să mai cerceteze și celelalte motive invocate în cuprinsul cererii de recurs, analiza acestora devenind inutilă. Așadar, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. 1-3 Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va fi admis recursul declarat de pârâta D. G. A F. P. S., în nume propriu și în numele A. F. P. A M. Z. și va fi modificată sentința atacată, în sensul că va fi respinsă acțiunea ca inadmisibilă. Având în vedere soluția dată în recurs, se va menține dispoziția de respingere a cererii de chemare în garanție. Cheltuieli de judecată nu s-au solicitat în recurs. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII D E C I D E : Admite recursul declarat de D. G. A F. P. S., în nume propriu și în numele A. F. P. A M. Z., împotriva sentinței civile nr. 2.903 din 10 iunie 2010, pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui S., pe care o modifică în parte, în sensul că respinge acțiunea ca inadmisibilă. Menține dispoziția de respingere a cererii de chemare în garanție. Decizia este irevocabilă. Pronunțată în ședința publică din data de 10 februarie 2011. { F. | PREȘEDINTE, R.-R. D. JUDECĂTOR, L. U. JUDECĂTOR, ANA M. T. GREFIER, M. T. } Red.L.U. Dact.H.C./2 ex./ 15 februarie 2011. Jud.fond.I. D.D..
| ← Decizia civilă nr. 4045/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția... | Decizia civilă nr. 468/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția... → |
|---|
