Decizia nr. 1627/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 1627 /2012
Ședința publică din 29 februarie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE M. B. JUDECĂTOR F. T. JUDECĂTOR M. H. GREFIER: D. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta P. M. B. împotriva sentinței civile nr. 1105 din data de (...), pronunțată în dosarul nr. (...) al Tribunalului B.-Năsăud, în contradictoriu cu reclamanta F. M., având ca obiect - litigiu privind funcționarii publici (L. Nr.188/1999) diminuare salariu cu 25%.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, la cea de a doua strigare a cauzei se constată lipsa părților de la dezbateri.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței următoarele:
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Cauza se află la primul termen de judecată, recurs.
Recursul promovat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Se constată că recurenta a solicitat judecarea cauzei în lipsă în temeiul art. 242 pct.2 C.pr.civ.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 1591 al. 4 C.pr.civ., raportat la art.21 din
Constituție, art.10 al. 2 din L. nr.554/2004, art. 3 pct. 3 C.pr.civ. și art.105, 106,
109 din L. nr. 188/1999, constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
După deliberare, apreciind că la dosar există suficiente probe pentru justa soluționare a cauzei, în temeiul dispozițiilor art.150 C.pr.civ., Curtea declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare pe baza actelor existente la dosar.
CURTEA
Din examinarea actelor dosarului constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1105 pronunțată la data de (...) în dosarul nr.(...) al
Tribunalului B. Năsăud a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a
Primăriei M. B. , respinsă acțiunea formulată de reclamanta F. M. împotriva pârâtei P. M. B. și obligată reclamanta să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în sumă de 250 lei.
Pentru a dispune astfel instanța a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei P. este neîntemeiată în condițiile în care reclamanta face parte din categoria funcționarilor publici din cadrul serviciilor publice de interes local - Poliția Comunitară, ce deservește unitatea administrativ-teritorială, iar conform art. 77 din L. nr. 215/2001 republicată, „primarul, viceprimarul, secretarul unității administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcțională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, orașului sau municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale";.
Deși primăria nu este definită de lege ca o persoană de drept public sau ca un subiect de drept administrativ de sine stătător, paralizarea unei cereri de chemare în judecată vizând revocarea unei măsuri dispuse de primar , precum cea de diminuare cu 25% a salariului - a se vedea dispoziția nr.1743/(...) emisă de P. mun. B., în care pârâtă figurează doar primăria, este excesivă în contextul în care noțiunea sui generis de „ structură funcțională"; obligă interpretul legii la un demers de interpretare a art. 77 din L.nr.215/2001 pentru clarificarea posibilității includerii acestei noțiuni în categoriile conceptuale cu care operează contenciosul administrativ, fostul art.978 C.civ. impunând ca interpretarea legii civile să se realizeze în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării, cu atât mai mult cu cât primăria ca structură funcțională include și pe primar, aducând la îndeplinire dispozițiile acestuia.
Pe de altă parte, capacitatea de drept administrativ a autorității publice constă în aptitudinea de a realiza prerogative de putere publică, asigurând organizarea executării și organizarea în concret a legii, pentru capacitatea de a sta în proces nefiind relevantă personalitatea juridică, după cum a susținut pârâta.
Pe fondul cauzei, tribunalul reține că începând cu data de 3 iulie 2010, drepturile salariale ale reclamantei au fost reduse cu 25%, reducere impusă de L. nr.1., aplicabilă tuturor persoanelor din sistemul bugetar, până la data de 31 decembrie 2010, în conformitate cu art. 16 din lege, sens în care, în data de (...) a fost emisă de către P. M. B., D. nr. 1743.
Această măsură este prevăzută în art.1 din L. nr. 1. și a fost impusă, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., în vederea reducerii cheltuielilor bugetare și asigurarea sustenabilității bugetului de stat.
Anterior promulgării acestui act normativ, Curtea Constituțională a efectuat controlul de constituționalitate în condițiile art. 15 alin.1 din L. nr.
47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, pronunțând
Decizia nr. 872/(...).
Tribunalul reține în prezenta cauză faptul că măsura diminuării drepturilor salariale constituie o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, aspect reținut de instanța constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 872/2010 și nr. 874/2010, și o atare măsură se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ prevăzute de art.53 din Constituție. Pentru ca restrângerea menționată să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerințele expres prevăzute de art.53 din Constituție, și anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, respectiv pentru apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată nediscriminatoriu și să nu aducă atingere existenței dreptului sau libertății.
În cauză, toate aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din L. nr. 1. și s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului și nu substanța acestuia, motiv pentru care a fost instituit caracterul temporar al diminuării salariale și este determinată de o situație de criză financiară internațională care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării.
Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative, determinate de aceeași cauză și având aceeași finalitate, respectiv încadrarea în constrângerile bugetare determinate de un fenomen de criză economică.
Prin urmare, diminuarea rezonabilă și cu caracter temporar a salariului personalului unităților bugetare constituie o restrângere a dreptului la muncă al acestei categorii de angajați, compatibilă cu legea fundamentală.
Referitor la dispozițiile C. și jurisprudența C. în materie, tribunalul reține că potrivit art. 1 alin. 1 al P. nr. 1 la C., „. persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional";. Însă, alin. 2 al textului prevede că
„Dispozițiile precedente nu aduc atingere drepturilor statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor și a altor contribuții, sau a amenzilor";.
În ceea ce privește aplicarea art. 1 din Protocolul 1, instanța trebuie să aprecieze, în primul rând, dacă există o posesie în sensul convenției, dacă a existat o ingerință și dacă acea ingerință este sau nu justificată.
În principiu, dreptul la salariu este apt a cădea sub incidența protecției instituite de art. 1 din Protocolul 1, însă aprecierea trebuie să se realizeze în concret avându-se în vedere principiile stabilite de C. în jurisprudența sa referitoare la situații similare sau apropiate.
Noțiunea de „. utilizată de acest text are o semnificație autonomă, neputându-se considera că salariul este un „. care intră sub protecția acestui text sau cel puțin o „speranță legitimă";. Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas împotriva Croației, Hotărârea din
20 mai 2010).
Astfel, existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamantei, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamantă, ceea ce nu este cazul, întrucât L. nr. 1. s-a aplicat numai pentru viitor, de la momentul intrării sale în vigoare (Cauza Bahceyaka împotriva Turciei, Hotărârea din 13 iulie 2006, unde s-a arătat că veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor).
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din
Primul Protocol adițional la C. europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești (Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, Hotărârea din 28 septembrie 2002; Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007).
C. europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea Cauza Vilho Eskelinen împotriva
Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (a se vedea Cauza
Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005).
Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor. Privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigențele de interes general și imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă și proporțională a valorii bunului, acordată titularului acestuia.
Din aceste decizii de speță se desprinde principiul potrivit căruia conturarea unei posesii sau bun în sensul convenției, în ceea ce privește drepturi salariale, are loc atunci când acesta are un fundament solid în dreptul intern, când dreptul este prevăzut în ordinea de drept a statului. În momentul în care dreptul salarial este abrogat sau suspendat iar această operațiune se realizează prin lege, nu se mai poate reține în continuare existența unei posesii sau bun. Principiul este exprimat de altfel explicit în hotărârea Kechko versus Ucraina "....este la latitudinea statului sa determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. S. poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, daca printr-o dispoziție legala in vigoare se stabilește plata unor sporuri si condițiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autoritățile nu pot, in mod deliberat, sa refuze plata lor, atâta vreme cat dispozițiile legale sunt in vigoare".
Prin urmare, în cazul de față, în care art. 1 alin 1 din L. 1. prevede " (1) Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.", înlăturându-se temeiul legal pentru plata, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, a procentului de 25% din salariu, această parte a salariului nu poate fi avută la acest moment în vedere sub aspectul incidenței prevederilor art. 1 din
Protocolul 1 adițional la C.
Cu privire la existența unei ingerințe, tribunalul retine ca măsura reducerii salariilor s-a realizat în baza unei legi, legea nr.1., astfel că este îndeplinită și condiția ca ingerința să fie prevăzută de lege.
În ceea ce privește scopul urmărit și proporționalitatea, prin adoptarea L. nr.1. s-a urmărit aplicarea aceluiași mod de calcul pentru toate categoriile de beneficiari ai sistemului public de pensii și eliminarea inechităților generate de aplicarea unor criterii diferite pentru aceeași categorie de pensionari. A. a fost generat de dificultățile financiare pe care le-a avut statul în suportarea de la buget a părții din pensie care nu se baza pe sistemul contributiv.
Cu privire la justificarea ingerinței, se reține că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, statul având o largă marjă de apreciere în ceea ce privește anumite limitări ce pot fi aduse acestui drept.
În legătură cu aceste limitări, atât C. cât și jurisprudența C. impun respectarea anumitor condiții și principii, care au fost avute în vedere.
Scopul măsurii a fost apărarea interesului public, astfel cum rezultă din expunerea de motive a L. 1.. Pentru edictarea acesteia a existat un obiectiv principal major, respectiv salvarea economiei naționale aflată în fața unei crize economice severe, prin aceasta apărându-se concomitent ordinea publică și siguranța națională, aspect ilustrat pe deplin în expunerea de motive a L. 1..
Prin urmare, prin acest obiectiv se urmărește echilibrarea bugetului de stat, având în vedere interesul public de a asigura sustenabilitatea plății obligațiilor statului atât către pensionari, cât și către salariați sau beneficiari de orice alte tipuri de indemnizații, precum și de a asigura derularea în condiții optime a acordurilor internaționale ale României care vor asigura stabilitatea macroeconomică pe termen mediu.
De asemenea, în jurisprudența sa, Curtea arată ca nu este rolul sau de a verifica in ce măsura existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit (în cazul de față reducerea cheltuielilor publice prin reduceri salariale), cu excepția situațiilor in care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei. (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie
1989, Series A nr. 169, par. 53).
In speța Wieczorek contra Poloniei paragraful 59 se arată că "noțiunea de interes public este în mod necesar extensivă. În special, decizia de a edicta legi privind drepturile din asigurări sociale implică în general considerații de ordin economic și social. Curtea consideră firesc ca limitele de apreciere la dispoziția legislativului în implementarea politicilor sociale și economice să fie largi și în relație cu ceea ce consideră legislativul a fi interesul public, exceptând situația în care decizia este în mod vădit neîntemeiată".
În jurisprudența sa, Curtea recunoaște dreptul la o amplă apreciere a statului în ceea ce privește sistemul de drepturi sociale, arătând expres că acest drept are un conținut mai vast decât în alte domenii și pe de altă parte, că măsura încalcă principiul proporționalității în special atunci când are loc o privare totală.
Curtea a acceptat reduceri substanțiale ale cuantumului pensiei si/sau ale altor beneficii de asigurări sociale fără a ajunge la concluzia încălcării articolului
1 al P. nr. 1: aprox. 43% (T. c. Suediei - reducere de la 8625 coroane la 4950 coroane - neîncălcare); aprox 38% (Jankovic c Croatia, 12 octombrie 2000); 5%
(Lenz c. Germaniei); pierderea statutului de veteran cu avantajele ce decurgeau din acesta (10% din salariul mediu lunar; reduceri de 50% din prețul transportului, consumului de electricitate, căldura, gaz etc., 50% din prețul asigurării pentru automobile - Domalewski c. Polonia, 15 iunie 1999); reducerea cu 66% a pensiei principale (reclamantul/a mai primea alte 2 pensii, si reducerea fusese necesara pentru ca suma celor 3 pensii sa nu depășească un plafon maximal stabilit de lege pentru pensiile publice - Callejas c. Spaniei, 18 iunie
2002); reduceri intre 30 si 50% din cuantumul unei alocații speciale pentru văduve (A. C. Goudswaard-Van Der Lans c. Olandei, decizie de inadmisibilitate din 22 septembrie 2005).
În situația de față, reducerea salariilor cu 25% s-a realizat printr-o lege organică, L. 1.. Mai mult, legea a fost adoptată prin procedura angajării răspunderii G., asupra acestei legi existând o decizie fermă atât la nivelul executivului, cât și la nivelul legislativului. Prin urmare, emiterea actelor administrative atacate au un solid temei legal, potrivit exigențelor C..
Măsura este nediscriminatorie pentru că a vizat, potrivit dispozițiile L. 1., întreaga categorie a angajaților din sistemul public, categorie din care face parte reclamanta.
Tribunalul apreciază că nu se poate reține încălcarea principiului nediscriminării prevăzut de art.14 din C. pentru că este necesar ca diferența de tratament să aibă loc între persoane aflate în aceeași situație, ori în situație analogă sau comparabilă și, așa cum rezultă din cuprinsul L. nr. 1., dispozițiile sale privesc întreg personalul bugetar și nu numai anumite categorii profesionale.
Angajații din sectorul public nu se află în aceeași situație juridică cu cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. In timp ce salariile reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact cheltuieli de personal, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator.
În sfera publică angajatorul este, întotdeauna, statul, prin diferitele sale entități de la nivel central sau local, care trebuie să țină seama de faptul că în sectorul public salariile sunt stabilite în baza legii. Atunci când legea diminuează cuantumul salariilor, contractul individual de muncă nici măcar nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinței concordante pentru a se aplica noile prevederi legale. R.nea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării și încetării contractului este legea, iar dacă, pentru viitor, legea prevede o redimensionare a politicii salariale bugetare, toate contractele pendinte sau care vor fi încheiate trebuie să reflecte și să fie în acord cu legea, astfel că angajatorul public nu este în aceeași situație cu cel privat și nici măcar într-o situație analogă și comparabilă, astfel încât unei situații de fapt diferite îi corespunde un tratament juridic diferențiat.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul apreciază că măsura diminuării drepturilor salariale a fost dispusă prin lege, fără a fi necesară manifestarea de voință a angajatorului și a salariatului, este justificată de necesitatea asigurării securității naționale pe fondul crizei economice internaționale, și că prin aceasta nu se aduce atingere nici unuia dintre drepturile invocate de către reclamantă, situație în care, în baza prevederilor art. 109 din L. nr. 188/1999 rep., privind Statutul funcționarilor publici rap. la art. 1 din L. nr. 1., a art. 1 din L. nr. 285/2010, a prevederilor art. 14 din C. europeană, a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C., a P. nr. 12, va respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată.
Cât privește cheltuielile reține instanța că, întrucât a căzut în pretenții, reclamanta este obligat a suporta, în temeiul art. 274 C.pr.civ., cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte, sens în care va admite cererea formulată de către pârâtă, însă, având în vedere criteriile prevăzute de art. 274 alin. 3
C.pr.civ., respectiv valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat (trebuie făcută sublinierea existenței mai multor dosare pe rolul acestei instanțe similare cu prezentul dosar și în care apărările formulate de pârâtă sunt identice) instanța urmează a micșora onorariul avocațial ce va fi pus în sarcina reclamantei, de la suma de 620 lei, rezultată din chitanța depusă la dosar, la suma de 250 lei.
Împotriva soluției arătate a declarat recurs pârâtul susținând că aplicarea art.274 pct.1 și 3 C.pr.civ. este greșită.
Astfel conform art.30 din L. nr.51/1990 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat, contractul dintre avocat si clientul sau nu poate fi stanjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici un organ al statului, iar in conformitate cu art. 94 alin. 2 si 3 din
Statutul profesiei de avocat, onorariul se stabileste prin negociere, fiind totodata exclusa obligatia avocatului de a justifica cuantumul sumelor care i se cuvin cu acest titlu, convenite cu clientul sau.
De asemenea, in act. 95 din statut s-a stabilit ca reclamatiile si contestatiile privind onorariile si cheltuielile facute in interesul clientului se solutioneaza potrivit dispozitiilor art. 27 alin. 2 din L. nr. 51/1995, adica de consiliul baroului, deciziile acesteia putand fi atacate prin plangere la C. permanenta, a carei solutie este definitiva.
In aprecierea cuantumului onorariului, instanta trebuie sa aiba in vedere atat valoarea pricinii, cat si proportionalitatea onorariului cu volumul de munca presupus de pregatirea apararii in cauza, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.
Astfel, nu este justificata reducerea onorariului achitat de parte avocatului sau, mai ales ca ati unea a fost respinsa in intregime.
Faptul ca avocatul a determinat, exclusiv in limitele prerogativelor legale si statutare, conferite profesiei de avocat, solutionarea cererii "la numai doua termene" nu reprezinta un motiv de reducere a onorariului avocatial, diligenta profesionala a aparatorului paratei conducand la solutionarea cererii intr-un timp foarte scurt.
Onorariul a fost stabilit inter partes conform art. 132 din Statutul profesiei de avocat, tinand seama de elementele prevazute in alin. 3 al textului mentionat, care sunt: timpul si volumul de munca solicitate pentru executarea mandatului primit sau activitatii solicitate de client; natura, noutatea si dificultatea cazului; importanta intereselor in cauza; imprejurarea ca acceptarea mandatului acordat de client il impiedica pe avocat sa accepte alt mandat, din partea unei alte persoane, daca aceasta imprejurare poate fi constatata de client fara investigatii suplimentare; notorietatea, titlurile, vechimea in munca, experienta, reputatia si specializarea avocatului; conlucrarea cu experti sau specialisti impusa de natura, obiectul, complexitatea si dificultatea cazului; avantajele si rezultatele obtinute pentru profitul clientului, ca urmare muncii depuse de avocat; situatia financiara a clientului; constrangerile de timp in care avocatul este obligat de imprejurarile cauzei sa actioneze pentru a asigura servicii legale performante.
T. de lege mentionat permite instantei sa mareasca sau sa micsoreze onorariile avocatilor ori de eate ori constata ca sunt nepotrivit de mici sau de mari fata de valoarea pricinii sau de munca indeplinita de avocat. T. face referire si la "tabloul onorariilor minimale", care nu mai exista in prezent, trimiterea fiind astfel superflua.
Art.274 alin.3 c. pr. Civ. este menit sa impiedice abuzul de drept, pnn deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa fireasca, aceea de a permite justitiabilului sa beneficieze de o asistenta judiciara calificata pe parcursul procesului.
Prin reducerea onorariului platit avocatului parata ar fi in imposibilitate de a-si recupera integral cheltuielile de judecata, desi nu se afla in culpa procesuala si nici in culpa de a fi convenit cu avocatul un onorariu exagerat.
În speță onorariul apărătorului pârâtului, recurent de față, a fost de 500 lei, plus TVA 120 lei, în total 620 lei conform dovezilor depuse la dosar, iar instanța l-a redus considerându-l ca nepotrivit si fără ca instanța să motiveze care a fost valoarea la care s-a raportat si fara a lua in calcul munca avocatului.
Analizând sentința prin prisma motivelor de recurs și a apărărilor formulate curtea reține că:
Potrivit art.274 alin. (3) Cod procedură civilă, judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Totodată, practica în această materie a Curții Europene a Drepturilor Omului statuează în sensul că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil (cauzele Costin împotriva României, Străin împotriva României, Stere și alții împotriva României, Raicu împotriva României).
În același sens se statuează și în Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005 a Curții
Constituționale, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă.
Contrar susținerilor recurentei, prin aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3)
Cod procedură civilă nu s-au încălcat prevederile art. 30 din L. nr. 51/1995.
În realitate, dispozițiile legii privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat menționate consacră principiul obligativității respectării contractului de asistență judiciară și sunt aplicabile exclusiv părților contractante.
Astfel fiind, dacă nu ar fi existat dispozițiile art. 274 C.pr.civ., contractul încheiat de avocat și clientul său ar fi produs efecte juridice numai între părțile contractante, ca orice alt act juridic convențional, iar nu și față de terțe persoane, inclusiv față de adversarul din proces.
Curtea reține că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câștigat procesul, în care sunt incluse și sumele de bani plătite avocatului cu titlu de onorariu avocațial, îl reprezintă culpa procesuală, denotă că acel contract, încheiat de partea care a câștigat procesul cu avocatul său, își va produce efectele și față de partea care a pierdut procesul, căci aceasta din urmă se vede a fi obligată în temeiul voinței persoanelor care au semnat și negociat onorariul în contractul de asistență juridică, deși se poate constata cu forța evidenței că această persoană nu a participat, personal ori prin reprezentant, la încheierea acelui contract.
Dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită, ca orice drept civil, este însă susceptibil de a fi exercitat abuziv.
Prin reducerea cuantumului onorariului avocațial pus în sarcina părții care a pierdut procesul, instanța nu intervine în contractul de asistență judiciară și nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală, practic prin suportarea unei părți din onorariu cu titlu de cheltuieli de judecată nefăcându-se altceva decât sancționarea abuzivă a conduitei cocontractanților din contractul de asistență juridică.
Dispozițiile art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă au menirea de a sancționa exercitarea abuzivă a dreptului de a obține despăgubiri, prin convenirea între avocat și client a unor onorarii în mod vădit disproporționate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării.
În ceea ce privește Decizia nr. 367/2008 a Curții Constituționale, aceasta nu consacră o revenire a instanței de contencios constituțional asupra propriei jurisprudențe, ci privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 alin. (1) Cod procedură civilă.
Referitor la jurisprudența C., aceasta este relevantă sub aspectul principiului pe care îl degajă și anume, acela că cheltuielile de judecată efectuate în proces urmează să fie recuperate de partea care are câștig de cauză numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, reale și rezonabile.
Proporționalitatea onorariului avocațial cu valoarea ori complexitatea cauzei și cu munca prestată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanței de fond, aceasta justificând reducerea onorariului avocațial, astfel încât acesta să reflecte valoarea muncii depuse de apărător pe parcursul prezentului litigiu - sau chiar al mai multora, cum este cazul de față.
Prin urmare față de cele arătate în baza art.312 C.pr.civ. coroborat cu art.20 din L. nr.554/2004 Curtea va da o soluție de respingere a recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L. DECIDE
Respinge recursul declarat de P. M. B. împotriva sentinței civile nr. 1105 din (...), pronunțată în dosarul nr. (...) al Tribunalului B.-Năsăud pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 29 februarie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
M. B. F. T. M. H.
D. C.
GREFIER
Red.F.T./S.M.D.
2 ex./(...) Jud.fond.D. L.
