Decizia nr. 8276/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
Dosar nr. (...)
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE C. A. ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 8276/2012
Ședința publică de la 18 O. 2012
PREȘEDINTE M. D.
Judecător R.-R. D.
Judecător L. U.
Grefier M. T.
S-a luat în examinare recursul formulat de A. N. DE A. F., împotriva sentinței civile nr. 484/(...), pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui B.-N., în contradictoriu cu reclamantul V. G. și pârâții A. - D. BN - A. F. P. A M. B., S. O. P. SA, A. N. DE A. F. - D. G. A. F. A M. C., D. G. A F. P. B.-N. și A. F. P. A M. B., având ca obiect contestație act administrativ fiscal restituire impozit reținut pe sume compensatorii.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru reclamantul intimat, avocat M. A. și reprezentantul intimatei O. P., avocat din cadrul SCA Bilan Lombrea, Moroșan și Asociații.
P. de citare este { F. |legal} îndeplinită.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 1591 alin. 4 C. Pr. Civ., constată că, raportat la art. art. 3, alin. 3, art. 299 C. Pr. Civ. și art. 20 din L. nr. 554/2004 este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
S-a făcut referatul cauzei de către { F. { F. învederează} faptul că recursul este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru, părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă, iar la dosar s-au depus întâmpinări, de către D. B.-N.,
B. I. și O. P., care se comunică părților prezente.
Nemaifiind alte cereri de solicitat, Curtea declară închise dezbaterile și acordă cuvântul pe fondul cauzei, învederând părților să pună concluzii și asupra inadmisibilității cererii, raportat la prevederile art. 205 și urm. C. pr. F..
Reprezentantul reclamantului intimat solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, nelegal, precizând că acesta nu a fost motivat conform art. 304, pct.
1 și pct. 9 C. Pr. Civ. Cât privește excepția inadmisibilității recursului, solicită respingerea acesteia ca neîntemeiată, motivat de faptul că reclamantul a formulat în termenul legal o cerere la finanțe, pentru restituirea impozitului. Solicită totodată respingerea celorlalte excepții, invocate de O. P. ca neîntemeiate, cu cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimatei O. P. solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală. Prima instanță a apreciat faptul că pârâta nu are calitate procesuală pasivă motivat de faptul că nu a încasat și reținut sumele de bani. E. au fost motivate de către prima instanță amplu și temeinic. Arată că reținerea acestor sume nu înseamnă că acestea au fost însușite, acestea fiind virate la bugetul local. Arată că acțiunea este admisibilă, fiind îndeplinită procedura prealabilă, prevăzută de legea fiscală, cu cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 484 din (...), pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui B.-
N., a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la pârâtele
D. G. A F. P. B.-N., A. F. P. B. și SC OMW P. SA B. și în consecință s-a respins acțiunea formulată de reclamantul V. G. față de acestea.
A fost respinsă, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității și a lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâta A.
A fost admisă acțiunea formulată și completată de reclamantul V. G. împotriva pârâtei A. N. DE A. F. - D. G. A. F. A M. C. și în consecință:
A fost obligată pârâta A. să restituie reclamantului suma de 3.797 lei, reprezentând impozit pe venit, precum și dobânda legală de la data reținerii impozitului și până la data restituirii efective.
A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC O. P.
SA împotriva chematelor în garanție A., D. BN și AFP B..
A fost obligată pârâta A.-D. să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 1190 lei.
A fost obligată reclamantul să plătească pârâtei SC O. P. SA cheltuieli de judecată în cuantum de 491,18 lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
În cadrul procesului de reorganizare a activității Zonei PECO B. conform
Programului de reorganizare a P. SA, aprobat prin H. C. de A. al P. SA din data de (...) și respectiv (...), în temeiul prevederilor art. 65-67 și art. 73-75 din L. nr.
53/2003 - Codul muncii, a fost emisă Decizia nr. 16 din (...) privind încetarea contractului individual de muncă al reclamantului.
Potrivit art. 6 al menționatei decizii, valoarea netă a indemnizației de concediere acordată salariatului cu respectarea prevederilor art. 50 din contractul colectiv de muncă, completate cu prevederile Planului Social, ținând cont de vechimea acestuia în P., este de 19.933 lei (RON).
Potrivit mențiunilor inserate în fișa fiscală a angajatului aferentă anului
2006, coroborate cu precizările efectuate în notele de ședință depuse la dosar de pârâta angajatoare SC O. P. SA și în cuprinsul cărora menționează, defalcat, reținerile efectuate asupra indemnizației de concediere (f. 149 - 154), rezultă că din cuantumul net al acestei indemnizații, s-a reținut și virat de către pârâta O. P. SA (în calitate de mandatar al instituțiilor financiare în temeiul art. 58 din Codul fiscal), bugetului general consolidat administrat de pârâta A. N. de A. F., suma de 3797 lei cu titlu de impozit pe venit în procent de 16%.
Prin cererea colectivă înregistrată la D. G. A F. P. B.-N. sub nr. 1559 din (...) și adresată deopotrivă și A.I F. P. B. (f. 95 dosar), reclamantul a solicitat restituirea impozitului și a contribuțiilor pentru bugetul de asigurări sociale reținute și plătite de către angajator pentru sumele compensatorii primite în urma disponibilizării colective, sume care, în opinia petiționarilor, nu sunt incluse în categoria veniturilor salariale și nu sunt impozabile conform legislației în vigoare.
Se impune a se menționa în acest context faptul că obiectul cererii deduse judecății, așa cum a fost acesta stabilit în aplicarea principiului disponibilității, vizează doar impozitul pe venit reținut și virat bugetului general consolidat, sens în care considerațiile ce vor succeda se raportează strict la această categorie de reținere.
La dosar nu au fost depuse înscrisuri care să ateste soluționarea favorabilă a cererii adresate organelor fiscale, dimpotrivă, poziția procesuală exprimată de pârâtele A., D. B-N și AFP B. susținând legalitatea perceperii impozitului pe venit aferent indemnizației de concediere.
Potrivit art.137 alin.1 Cod procedură civilă, instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, astfel încât, în privința excepțiilor invocate în cauză, tribunalul a constatat următoarele:
În privința excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei OMW P. SA, invocată din oficiu, tribunalul a reținut că aceasta este dată în cauză, relevantă sub acest aspect fiind analiza asupra naturii sumelor reținute de angajator și beneficiarul final al acestor sume. Astfel, suma solicitată a fi restituită a fost reținută de angajator cu titlu de impozit pe venit aferent indemnizației de concediere de care a beneficiat angajatul în urma concedierii. O atare încasare a impozitului prin stopaj la sursă constă în calcularea, reținerea și virarea la bugetul public în numele contribuabililor, de către agenții economici sau instituții, a unei diversități de impozite, contribuții, taxe. Stopajul la sursă este utilizat și în cazul impozitelor pe veniturile salariale datorate de persoanele angajate cu contract individual de muncă. În raportul juridic astfel creat, reclamantul are calitatea de contribuabil a impozitului pe venituri de natură salarială (conform art. 39-41 din Codul fiscal), iar A. este creditorul final al acestor contribuții bugetare ca și componente ale bugetului general consolidat, în timp ce pârâta O. P. SA are doar calitatea de plătitor respectiv mandatar legal al autorităților fiscale care efectuează operațiunile de calcul, reținere și virare la bugetul statului a sumelor pretinse a fi restituite în prezenta cauză, obligație ce subzista în sarcina angajatorului în condițiile art. 40 alin.2 lit.f din C. muncii în vigoare la data emiterii deciziei privind încetarea contractului individual de muncă.
Ca atare, de vreme ce sumele reținute prin stopaj la sursă din valoarea sumelor compensatorii cuvenite reclamantului nu au determinat majorarea patrimoniului angajatorului O. P. SA, iar aceasta la rândul său a virat suma la bugetul de stat, nu se poate reține existența unei identități între pârâtă și beneficiarul final al sumelor reținute de la reclamant, în privința pârâtei O. P. SA nefiind justificată calitatea procesuală pasivă. Totodată, în materie de mandat, efectele juridice ale actelor încheiate de mandatar în limita puterilor conferite se răsfrâng asupra mandantului care este ținut întocmai de toate obligațiile contractelor de mandatar. Ca atare, pretinsul drept de creanță asupra sumei reclamate se impune a fi valorificat împotriva organelor fiscale cărora le revine competența de administrare a creanțelor bugetare de natura celor reținute de la contribuabil.
Relativ la calitatea procesuală pasivă a pârâtelor D. G. a F. P. B.-N., A.
F. P. B. și A. N. a F. P., instanța a apreciat că D. B-N și AFP B. nu au calitate procesuală pasivă, spre deosebire de A. care deține această calitate, în condițiile în care în cauză, așa cum s-a relevat și în considerentele ce susțin excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei O. P. SA, analiza poartă asupra raportului juridic în baza căruia angajatorul, în calitate de mandatar al instituțiilor financiare, a reținut și virat impozitul pe venit, ca raport juridic de drept fiscal guvernat de normele C. fiscal (art. 1 din L. nr. 5. privind Codul fiscal) și care s-a născut și produce efecte juridice între contribuabil și autoritatea fiscală gestionară a fondului în care s-a vărsat impozitul astfel reținut de către angajatorul mandatar.
În cadrul acestui raport, reclamantul, în calitate de contribuabil, a înțeles să urmeze procedura reglementată de prevederile art. 117 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură fiscală privind restituirea unor sume reținute de angajator și vărsate în bugetul general consolidat ca urmare a aplicării eronate a dispozițiilor legale, cererea formulată în cadrul acestei proceduri impunându-se a fi soluționată conform art. 117 alin. 9 din C.fiscală și prevederilor O.ui nr. 1. pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, emis de Ministerul
Finanțelor Publice.
Or, cum pe de o parte, impozitul pe venit calculat asupra indemnizației de concediere acordată reclamantului a fost reținut de către angajatorul O. P. SA - aflat în administrarea Direcției Generale de A. a M. C., reorganizată în cadrul A. începând cu data de (...) (potrivit art. III din HG nr. 1171/2007) și cum, pe de altă parte, sumele reținute au fost virate de către pârâtă bugetului general consolidat, conform art.114 alin.2/1 din OG nr.93/2003 privind Codul de procedură fiscală, administrat de A., este lipsit de echivoc faptul legitimării procesuale pasive a acestei din urmă autorități fiscale, sens în care excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de A. urmează a fi respinsă, ca nefondată, concomitent cu admiterea aceleiași excepții cu privire la pârâtele D. B-N și AFP B., aceasta câtă vreme în speță nu se poate reține pentru nici una dintre cele două entități menționate calitatea de titular a unor drepturi și respectiv obligații de drept material fiscal, prin prisma prevederilor art. 33 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală atributive de competență în administrarea impozitelor.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată ca urmare a neparcurgerii de către reclamant a procedurii plângerii prealabile, invocată în cauză de pârâta A., tribunalul a apreciat că aceasta nu se fondează, pentru următoarele considerente:
Așa cum s-a reținut în cele ce preced, obiectul prezentei cereri de chemare în judecată este reprezentat de cererea de restituire a unor sume în temeiul prevederilor art. 117 Cod procedură fiscală, iar înscrisurile depuse la dosar, respectiv cererea înregistrată sub nr. 1559 din (...) (f. 95 dosar) îndeplinește cerința prevăzută de O. 1. care reglementează procedura ce trebuie urmată în astfel de cazuri.
Este real că cererea de restituire formulată de reclamant nu a fost adresată
A. F. de A. F., fiind înregistrată, așa cum s-a reținut în prezentarea stării de fapt, la D. G. a F. P. B.-N., însă sub acest aspect instanța opinează în sensul că dobândesc deplină relevanță și aplicabilitate prevederile art. 6 ind. 1 din OG nr.
27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, text de lege potrivit cu care „petițiile greșit îndreptate vor fi trimise în termen de 5 zile de la înregistrare de către compartimentul prevăzut la art. 6 alin. (1) autorităților sau instituțiilor publice care au ca atribuții rezolvarea problemelor sesizate, urmând ca petiționarul să fie înștiințat despre aceasta";.
Prin urmare, direcționarea corectă a cererii contribuabilului spre organul decizional constituie responsabilitatea angajaților instituțiilor aflate în subordinea A., astfel încât instanța nu împărtășește teza avansată de această pârâtă în sensul neurmării procedurii prealabile (desigur cu sublinierea faptului că în materia contenciosului fiscal sunt edictate prevederi legale cu caracter special, derogatorii de la cele de drept comun care guvernează jurisdicția contenciosului administrativ, investirea instanței realizându-se fie în condițiile art. 218 C.fiscală, fie ulterior urmării procedurii prevăzute de art. 117 C. fiscală, această din urmă ipoteză legală fiind incidentă în cauza de față).
Invocarea de către pârâta A. a prevederilor art. 7 din L. nr. 554/2004, în sensul în care impută reclamantului faptul neurmării procedurii plângerii prealabile, nu își găsește fundament câtă vreme acesta nu a solicitat revocarea unui act administrativ unilateral tipic, dimpotrivă, în cauză ne aflăm în situația refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a sumelor de bani reținute cu titlu de impozit pe venit, astfel încât, și din perspectiva prevederilor art.7 alin. 5 din L. nr. 554/2004, excepția inadmisibilității a apărut ca nefondată.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii invocată în cauză de către aceeași pârâtă prin prisma celui de-al doilea aspect relevat, respectiv acela al neîndeplinirii condițiilor legale stipulate de prev. art. 117 lit a-h Cod procedură fiscală și disp. pct 2 din Anexa 1 la O. nr. 1., instanța a apreciat că argumentul prezentat nu poate fi analizat din perspectiva inadmisibilității, nereprezentând un fine de neprimire a cererii de chemare în judecată, ci un aspect care vizează însuși fondul acțiunii, respectiv caracterul întemeiat sau dimpotrivă, neîntemeiat, al cererii de restituire, sens în care, și din acest punct de vedere, s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii.
Având în vedere efectele admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive față de pârâtele D. B-N, AFP B. și O. P. SA, în sensul în care caracterul peremptoriu al acestei excepții lipsește acțiunea formulată de reclamant împotriva menționatelor pârâte de o cerință esențială de exercitare a acesteia, analiza celorlalte excepții și apărări de fond invocate de aceste pârâte devine de prisos, instanța nemaifiind ținută a se pronunța asupra lor.
În același timp, tot ca o consecință a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei OMW P. SA, nu mai este incidentă nici ipoteza legală instituită de art.60 C. pentru admiterea cererii de chemare în garanție formulată de această pârâtă împotriva A., D. B-N și AFP B., sens în care cererea a fost respinsă.
Asupra fondului cauzei, tribunalul a reținut că potrivit art. 55 alin.4 lit.j din L. nr.5. privind Codul fiscal (în forma de la data emiterii deciziei privind încetarea contractului individual de muncă și acordării indemnizației de concediere), nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit, sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, conform legii.
Este adevărat că potrivit pct.68 lit.l din Normele metodologice de aplicare a
L. nr.5. privind Codul fiscal, aprobate prin HG nr.44/2004, veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relații contractuale de muncă, precum și orice sume de natură salarială primite în baza unei legi speciale, indiferent de perioada la care se referă, și care sunt realizate din compensațiile bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă, însă instanța constată că prevederile mai sus menționate au fost adoptate printr-o hotărâre de G., în executarea unei legi (L. nr.5. privind Codul fiscal), act normativ cu forță juridică superioară.
Or, pentru determinarea caracterului de venit salarial supus impozitării nu se poate recurge la alte criterii decât cele prevăzute explicit de prevederile art. 55 alin. 4 din Codul fiscal în forma în vigoare la momentul reținerii impozitului pe venit, invocate în cererea de chemare în judecată, actul normativ respectând, din punct de vedere al principiului legalității, imperativul de a conține norme clare, precise, accesibile și previzibile.
Din această perspectivă, apare ca nelegal modul de raportare la normele hotărârii de G. realizat de pârâta A., norme ce vin în contradicție cu actul normativ în aplicarea căruia au fost edictate.
Or, potrivit art. 4 (3) din L. nr. 24/2000, actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor G.ului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă. Relevante în sensul că dispozițiile legale edictate cu titlu de norme de aplicare a unui act normativ reprezentat de o lege nu pot modifica însăși prevederile legale ce fac obiectul aplicării, sunt și prevederile art. 75 din L. nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, potrivit cu care „ordinele cu caracter normativ, instrucțiunile și alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor și ai celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate sau ale autorităților administrative autonome se emit numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor și a ordonanțelor G.ului";.
Totodată, potrivit art. 76 din același act normativ, „ordinele, instrucțiunile și alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora";.
Așa fiind, prin prevederile pct.68 lit.l din Normele metodologice de aplicare a L. nr.5. aprobate prin HG nr.44/2004, nu se poate contraveni prevederilor art. 55 alin.4 lit.j din L. nr.5. conform cărora nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile sumele reprezentând plăți compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, și drept urmare, în aplicarea principiului ierarhiei forței juridice a actelor normative (o prevedere cuprinsă într-un act normativ - hotărâre a G.ului - adoptat în executarea unei legi nu poate contraveni legii, act normativ cu forță juridică superioară, care poate fi modificat numai printr-un act de aceeași forță juridică), se impune a se acorda prioritate de aplicare prevederi legale conținute de L. nr. 5. privind Codul fiscal, în sensul că indemnizația de concediere acordată reclamantei, căreia i s-a desfăcut contractul individual de muncă pe baza unor concedieri colective, sunt exceptate în mod expres la plata impozitului de 16%, ceea ce înseamnă că în mod nelegal plățile efectuate cu acest titlu au fost supuse impozitului de 16%, calculat, reținut și virat de pârâta A. bugetului de stat.
Interpretării realizate de pârâtă textului art. 55 lit. j din Codul fiscal - în sensul distingerii între situațiile în care veniturile reprezentând compensații bănești sunt acordate din fondul de salarii, de către angajator (caz în care, în opinia pârâtei, acestea sunt impozabile cu 16%) și cazul de excepție, în care nu sunt impozabile aceste compensații, atunci când sunt acordate salariaților prin acte normative și suportate de stat „. legii";, se opune principiul de drept aplicabil interpretării actelor normative și potrivit cu care unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate să o facă („Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus";).
Că este așa rezultă și din analiza asupra scopului edictării acestor norme
(analiză teleologică), sens în care se impune cu evidența unui fapt de necontestat acela că o atare distincție nu este conformă intenției legiuitorului, acela de a institui măsuri de protecție a persoanelor implicate în procesul concedierilor colective.
În sensul celor conchise, instanța subliniază faptul că toate drepturile bănești indiferent de modul în care sunt denumite(plată compensatorie, compensații bănești, indemnizație pentru concediere) reprezintă o măsură de protecție socială la care sunt îndreptățiți salariații concediați, pentru motive care nu țin de persoana lor, în vederea atenuării consecințelor concedierii individuale sau colective, pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
Astfel art. 67 din Codul muncii instituie, în favoarea salariaților concediați din motive care nu țin de persoana salariatului, dreptul de a beneficia de măsuri active de combatere a șomajului și de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă, angajatorului revenindu-i obligația corelativă de a lua măsuri de protecție față de acești angajați, potrivit art. 69 lit. b) din același cod.
Art.29 din OUG nr.98/1999 prevede dreptul salariaților disponibilizați prin concedieri colective de a beneficia de plăți compensatorii care se achită de agențiile județene de ocupare și formare profesională, conform art.37 din aceeași ordonanță iar, art.42 prevede posibilitatea pentru angajați de a beneficia de compensații bănești individuale și din partea angajatorului, din resursele financiare ale acestuia.
Prin urmare, chiar dacă această măsură de protecție este prevăzută și în contractul colectiv de muncă, ea nu are caracterul unei clauze, rezultat al negocierii părților contractante, întrucât obligația angajatorului este una izvorâtă din lege, prin contractele colective de muncă, încheiate anual ori pe alte perioade de timp, la nivel de ramură și nivel de unitate, părțile contractante negociind numai condițiile și cuantumurile acestora, scopul fundamental al unor astfel de clauze fiind acela de a stipula drepturi la un nivel superior față de cel prevăzut în normele legale, pentru a fi atenuate consecințele concedierilor individuale sau colective pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
În consecință, plățile compensatorii sunt acordate în temeiul legii, indiferent de faptul că sunt acordate efectiv din fondul de salarii, de către angajator sau sunt acordate salariaților prin acte normative și suportate de stat, așa cum nelegal înțelege pârâta a distinge.
În privința dobânzii legale, cerere formulată de reclamant prin precizarea ulterioară de acțiune, aceasta se impune a se acorda acesteia în temeiul prevederilor OG nr. 9/2000 - în perioada de aplicabilitate a acestui act normativ - iar ulterior în baza OG nr. 13/2011 și respectiv a N. Cod civil, întrucât numai astfel se poate concepe o justă reparație a prejudiciului produs contribuabilului prin acțiunea ilicită și culpabilă a organului fiscal al statului, o soluție contrară însemnând a valida implicit o îmbogățire a bugetului de stat (având în vedere perioada de timp cât bugetul de stat a beneficiat de fructificarea acestei sume), pe măsura însărăcirii patrimoniului contribuabilului cu suma ce reprezintă prețul folosinței banilor pe perioada de referință.
Se mai impune totodată a se menționa faptul că, în raport de susținerile pârâtei A. din cadrul notelor de ședință depuse la dosar prin mandatar D. B-N, în ce privește solicitarea de acordare a dobânzii legale ulterior primei zi de înfățișare, în cauză nu este operabilă sancțiunea decăderii reclamantului din dreptul de a modifica cererea conform prevederilor art. 132 C., incidentă fiind ipoteza legală a alin. 2 pct. 2 al art. 132 C., nefiind considerat modificare a cererii cazul în care se mărește câtimea obiectului acesteia.
Împotriva acestei sentințe s-a declarat recurs de către A. solicitând modificarea hotărârii deoarece aceasta a fost dată cu aplicarea greșită a legii întrucât între reclamantă și A. nu există raporturi juridice iar singura persoană care ar avea calitatea să solicite restituirea sumelor reprezentând impozitul pe venitul aferent sumelor compensatorii este SC O. P. SA. Astfel, A. nu are calitate procesuală pasivă, nu are nicio culpă procesuală și nu a adus vreo vătămare reclamantului, iar excepția lipsei calității procesuale pasive a SC O. P. SA a fost admisă în mod greșit întrucât acesta este angajatorul care a reținut suma cu titlu de impozit pe venit. De asemenea, se invocă inadmisibilitatea datorită neurmării procedurii administrativ fiscale și faptul că cererea de restituire a fost adresată D.-N. și ca atare, în mod corect s-a răspuns ca P. SA se află în evidența D. Totodată, pe fondul cauzei se arată că în mod greșit s-a reținut aplicabilitatea art.55 alin.4 lit.j din Codul fiscal deoarece salariatul concediat a primit compensații sub forma indemnizației de concediere, iar aceste compensații s-au calculat raportându-se nu la salarul mediu net pe unitate așa cum prevede norma invocată, ci cu respectarea art.50 din contractul colectiv de muncă, fiind aplicabil art.55 alin.2 lit.k C.fiscal coroborat cu art.68 lit.l din Normele metodologice.
D. G. a F. P. B.-N. a depus întâmpinare solicitând admiterea recursului arătând că raportul de drept material fiscal este între pârâtul SC P. SA și D., astfel că între reclamantă și pârât nu există niciun raport material fiscal.
Pe fondul cauzei se arată că cererea de restituire nu este întemeiată și că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a normelor fiscale.
R.-intimat V. G. a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului, arătând că procedura administrativă a fost îndeplinită și ca atare, în mod întemeiat s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC P. SA întrucât aceasta a acționat ca un mandatar, în sensul că a reținut impozitul și l-a virat către organul fiscal competent de D. R. a formulat cerere de restituire la D.-N. însă aceasta avea obligația de a transmite cererea de restituire către A. și să-l înștiințeze pe reclamant despre transmiterea acestei cereri.
Pârâta susține aplicabilitatea normelor reținute de instanța de fond care duc la concluzia faptului că nu se datora impozitul reținut de SC O. P. SA și virat către A. - D.
Pârâta intimată SC O. P. SA a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată apreciind că soluția instanței de fond cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a SC O. P.
SA este legală și temeinică. Pârâta arată că necesitatea parcurgerii unei proceduri prealabile nu există în ipoteza formulării unei cereri de chemare în garanție și a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Asupra recursului, Curtea va reține următoarele:
R. a chemat în judecată A. N. de A. F., D. G. a F. P. B., A. F. P. B. solicitând obligarea la restituirea impozitului reținut și plătit de către angajatorul SC P. SA a cărui salariat a fost pentru sumele compensatorii în urma desfacerii contractului de muncă ca urmare a concedierilor colective, precum și în subsidiar, obligarea pârâtei SC P. SA la restituire impozitului reținut și plătit de către aceasta către pârâta de rd.1. Această cerere de chemare în judecată nu a fost calificată de către instanța de fond în conformitate cu art.129 C. deoarece era necesar a se verifica dacă se dorește urmarea unei proceduri judiciare fiscale așa cum la prima vedere apare petitul principal sau a unui litigiu de muncă așa cum este formulat petitul subsidiar.
Este de remarcat că și instanța competentă în materia conflictelor de muncă poate să examineze ca o chestiune prejudicială aplicarea normelor fiscale atunci când acțiunea sa vizează drepturile salariale întrucât în cazul de față ceea ce se urmărește este să fie restituit venitul apreciat a fi reținut nelegal prin stopaj la sursă, virat către organul fiscal, din sumele achitate cu titlu de plăți compensatorii în baza contractului colectiv de muncă, ca urmare a concedierii colective efectuate de SC O. P. SA.
Cabinetul de avocatură a formulat o cerere colectivă către D.G.F.P. B.-N. în care a solicitat și în numele reclamantului o copie de pe fișele fiscale întocmite de O. P. SA pentru anii 2006-2007 precum și solicitarea de restituire a impozitului și a contribuțiilor pentru bugetul de asigurări sociale reținute pentru sumele compensatorii în urma disponibilizării colective, sume care nu sunt incluse în categoria veniturilor salariale și nu sunt impozabile conform legislației în vigoare.
Această cerere de restituire a fost formulată la data de 5 mai 2010, iar prin adresa 3. din (...) A. B. a răspuns societății de avocatură menționând că în calitate de angajat nu a depus declarații și nu a efectuat plăți la A. B. și în consecință, trebuie să se adrese societății a cărui angajat a fost, iar această societate este în administrarea D. din cadrul A.
După această adresă, reclamantul considerând că a urmat procedura administrativ fiscală, a formulat acțiune calificată de prima instanță ca fiind o acțiune în contencios fiscal.
În cazul de față, O. P. SA a făcut aplicarea art. 55 alin.1 lit. k) din Codul fiscal operând reținerea la sursă a contribuțiilor de asigurări sociale din plățile compensatorii datorate angajaților ca urmare a concedierii colective și a virat aceste sume Direcției Generale de A. a M. C. din cadrul A. Raportat la prev.art.57
C. fiscal, reclamantul poate fi calificat ca și contribuabil, iar SC O. P. SA ca și plătitor, iar raportul de drept material fiscal are loc între angajatorul care are obligația de a calcula, de a reține și de a înregistra în evidențele contabile și de plată la termenele legale impozitele și contribuțiile care se realizează prin stopaj la sursă, conform art.22 alin.1 lit. e) C.proc. fiscală, și organul fiscal competent.
În cazul de față, o cerere de restituire efectuată potrivit art.117 alin.1 lit. d) C.proc.fiscală, se face de către debitor iar debitorul conform art.25 alin.1 teza a II-a este acea persoană care potrivit legii are obligația corelativă de plată a acestor drepturi, respectiv contribuabilul. Și plătitorul are dreptul la restituirea sumei plătite fără temei legal, însă în conformitate cu art.21 alin.4 C.proc.fiscală.
Potrivit dispozițiilor art. 117 alin. 9 C. ( în forma inițială art. 112 alin. 7) procedura de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, inclusiv modalitatea de acordare a dobânzilor prevăzute la art. 124, se aprobă prin ordin al ministrului finanțelor publice.
În aplicarea acestui temei legal, Ministerul Finanțelor Publice a adoptat O. nr. 1.899 din 22 decembrie 2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 13 din 5 ianuarie
2005.
Acest ordin prevede că pentru sumele de restituit conform prevederilor art. 112 din Codul de P. fiscală (actual art. 117) este necesar să se formuleze o cerere de restituire depusă de contribuabil în interiorul termenului de prescripție, cerere care urmează să fie soluționată de autoritatea fiscală competentă în termen de 45 de zile printr-o decizie de restituire, indiferent de soluția adoptată.
Decizia de restituire constituie act administrativ fiscal conform art. 41 C. cu toate consecințele juridice ce decurg din această calificare.
Decizia de restituire adoptată de organul fiscal la cererea de restituire sau inexistența unei atari decizii poate fi contestată în prealabil conform procedurii prevăzute la art. 205 alin. 1 și 2 C.
Conform acestor norme legale, împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație potrivit legii. Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii. Este îndreptățit la contestație numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia.
Așa fiind, prealabil sesizării instanței de contencios administrativ fiscal este obligatorie contestarea actului administrativ fiscal ori inexistența acestuia pe calea contestației administrative de competența organului de soluționare a contestațiilor după distincțiile prevăzute la art. 209 C. și apoi în funcție de decizia acestui organ persoana nemulțumită ori ce se pretinde vătămată poate să supună contenciosului administrativ fiscal respectivul act conform art. 218 alin. 2 C.
În acest context, Curtea are în vedere că în practica secției de profil a Î. s-a reținut în mod constant și unitar că procedura de soluționare a contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale, reglementate de art. 205-218
C. este o procedura administrativa prealabilă, iar nu o jurisdicție specială în sensul art. 21 alin. 4 din Constituție și art. 6 alin. 1 din L. nr. 554/2004. (A se vedea spre pildă, soluția de principiu adoptată de P. judecătorilor Secției de C. A. și fiscal a Î. la 12 februarie 2007 precum și decizia nr. 106 din 17 ianuarie 2006 a Î., precum și Decizia nr. 409/2004 a Curții Constituționale).
Tot astfel, Î. Curte a decis că în măsura în care se contestă un act administrativ fiscal, devin incidente dispozițiile menționate anterior din Codul de procedură fiscală, fiind astfel obligatorie de urmat procedura contestației pe cale administrativă reglementată de T. IX din OG nr. 92/2003, republicată, întrucât poate fi contestată pe calea acțiunii în contencios administrativ și fiscal numai decizia emisă de organul competent în soluționarea contestației împotriva actului administrativ fiscal (A se vedea în acest sens, decizia nr. 1363 din 6 martie 2007 și decizia nr. 1653 din 20 martie 2007).
În speță, Curtea observă că cererea de restituire nu a fost soluționată de organul fiscal, respectiv de A. B.-N. prin emiterea unui act administrativ fiscal, întrucât s-a apreciat că reclamantul trebuie să se adreseze angajatorului, iar cererea nu a fost trimisă D.
Curtea reține că prevederile art. 205 C. proc. fiscală, prevăd posibilitatea formulării contestației administrativ fiscale de către cel care se consideră lezat în drepturile sale, printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia.
Doar în ipoteza formulării acestei contestații și a emiterii deciziei de soluționare a contestației procedura administrativ fiscală se consideră a fi parcursă, iar cel ce se consideră în continuare vătămat, are posibilitatea formulării unei acțiuni în contencios fiscal doar împotriva deciziei finale. Cu alte cuvinte, prevederile legale stabilesc cadrul formulării unei acțiuni în contencios fiscal doar dacă este atacată decizia emisă în contestația administrativ fiscală, care nu a fost formulată de către reclamant. Nu pot exista acțiuni în contencios fiscal fără ca obiectul acțiunii să fie decizia finală întrucât restituirea sumei este consecința anulării deciziei finale.
Chiar dacă organul fiscal nu finalizează contestația administrativ fiscală prin emiterea deciziei în termenul de 45 de zile prevăzut de art.70 alin. 1 C.proc. fiscală, persoana vătămată nu are posibilitatea decât să formuleze o acțiune în contencios administrativ pentru obligarea organului fiscal competent pentru a soluționa contestația și numai după emiterea deciziei finale, poate fi formulată acțiunea în contencios fiscal.
Din acest punct de vedere, în temeiul art. 218 alin. 2 C. în lipsa unei decizii de soluționare a contestației instanța de contencios fiscal nu poate fi sesizată legal, astfel că acțiunea reclamantului este inadmisibilă, constatându-se că în mod greșit a fost respinsă excepția inadmisibilității de către T. B.-N.
În conformitate cu prev.art. 20 alin. 3 din L. nr. 554/2004 corelat cu art. 304 pct.9 C., raportat la art.312 C., Curtea va admite recursul declarat de A. - D. pe care o va modifica în parte, în sensul că va admite excepția inadmisibilității și va respinge acțiunea formulată de reclamant, în contradictoriu cu A.-D. și va înlătura obligația acestei pârâte la cheltuieli de judecată.
În conformitate cu prev.art.274 C., va obliga recurenta la plata, în favoarea intimatei SC O. P. SA a sumei de 278,42 lei, cheltuieli de judecată în recurs deoarece recursul nu a fost admis în sensul reconsiderării calității procesuale a
O. P. SA.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L.,
D E C I D E:
Admite recursul declarat de A. N. DE A. F. - D. G. A. F. A M. C., împotriva sentinței civile nr. 484 din (...), pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui B.-N., pe care o modifică în parte, în sensul că admite excepția inadmisibilității și respinge acțiunea formulată de reclamantul V. G. în contradictoriu cu A. N. DE A. F. - D. G. A. F. A M. C. și înlătură obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.
Menține restul dispozițiilor.
Obligă recurenta la plata, în favoarea intimatei SC O. P. SA a sumei de
278,42 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din (...).
{ F. |
Președinte, M. D. | Judecător, R.-R. D. | Judecător, L. U. |
Grefier, M. T. |
}
Red.M.D./Dact.L.C.C.
2 ex./(...) Jud.fond. M. A. P.
