Decizia civilă nr. 2678/2013. Contencios. Obligația de a face
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 2678/2013
Ședința publică de la 28 Februarie 2013
Completul compus din: PREȘEDINTE R. -R. D.
Judecător L. U.
Judecător M. D. Grefier M. T.
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamantul M. C. N.
R. PRIN P., împotriva sentinței civile nr. 9925/_, pronunțată în dosarul nr._ al T. ului C., în contradictoriu cu pârâtul C. LOCAL AL M. C. N. și reclamanta SC F. C. S., având ca obiect pretentii.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru reclamanta intimată, avocat Pușcă C. D., cu delegație la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 1591alin. 4 C. Pr. Civ., constată că, raportat la art. art. 3, alin. 3, art. 299 C. Pr. Civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004 este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că recursul este timbrat, părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă, iar la dosar s- a depus întâmpinare.
Reprezentanta reclamantei intimată arată că prin întâmpinarea depusă la dosar nu se invocă aspecte noi, astfel că, apreciază că nu se impune comunicarea acesteia.
Nemaifiind alte cereri de solicitat, Curtea declară închise dezbaterile și acordă cuvântul pe fondul cauzei.
Reprezentanta reclamantei intimată solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 9925 din_, pronunțată în dosarul nr._ al T. ului C., a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune și s-a respins cererea formulată de reclamantul M. C. -N. în contradictoriu cu pârâta SC F. C. S., cu privire la obligarea pârâtei la plata debitului aferent taxelor de concesiune și sponsorizare stabilite prin controlul 29299/_ și a majorărilor de întârziere aferente anului 2003 și 2004.
A fost admisă excepția puterii de lucru judecat.
A fost respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata debitului și majorărilor de întârziere aferente perioadei 2005-_ .
A fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâtă.
S-a constatat inexistența dreptului reclamantului M. C. -N. de a solicita indexarea taxei de concesiune cu rata inflației pentru perioada cuprinsă între anii 1995-1999.
A fost obligată reclamanta la 2154 lei cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele
:
Reclamanții C. LOCAL AL M. C. N. și M. C. N. în contradictoriu cu pârâta SC F. C. S., au solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 91590,07 lei, reprezentând suma de 20.490,99 lei cu titlu de debit taxe de concesiune, 20.585,95 lei taxe de sponsorizare pentru anii 2003-2009 și 50.513,13 lei majorări de întârziere, calculate până la data de_, cu cheltuieli de judecată.
T. ul a constatat că între părți s-a încheiat contractul de concesiune nr.29299, privind terenul situat în C. -N., str. Argeș, în suprafață de 20 mp, înscris în CF nr.1473, nr.top.665, iar concesionarul s-a angajat să achite și suma de 1.000.000 ROL, reprezentând taxă de sponsorizare.
În urma analizării cu prioritate a excepției prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă, tribunalul a apreciat că aceasta a fost întemeiată, având în vedere că potrivit art.91 alin.1 C.pr.fiscală, dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel, iar potrivit alin.2 din același articol, termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin.1 începere să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, potrivit art.23, dacă legea nu dispune altfel.
Astfel, dreptul reclamantului de a solicita debitul privind taxa de concesionare și taxa de sponsorizare pentru anul 2003 s-a prescris începând cu data de_ iar pentru anul 2004 s-a prescris începând cu_ și nu poate fi reținută susținerea reclamantului privind întreruperea termenului de prescripție prin plățile anuale parțiale. Aceste plăți nu operează ca o recunoaștere a datoriei, în condițiile în care pârâta nu a recunoscut dreptul reclamantului de a calcula taxa de concesionare și de sponsorizare prin indexarea cu rata inflației pe perioada 1995-1999.
În ceea ce privește excepția puterii de lucru judecat, tribunalul a admis-o, deoarece sentința civilă nr.1334/C/2003 a T. ului C., rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.1307/2003 a Curții de Apel C., produce efectul puterii de lucru judecat, instanțele de judecată nemaiavând posibilitatea de a analiza dacă modalitatea de calcul a taxei de concesiune și de sponsorizare a reclamantului este sau nu legală și corectă.
Astfel, s-a reținut că prin Sentința civilă nr. 1334/C/2003 a T. ului C. rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1307/2003 a Curții de Apel C. o acțiune similară a reclamantului, privind o altă perioadă, a fost respinsă, instanțele judecătorești neîmbrățișând opinia reclamantului cu privire la modul de calcul a taxei de concesiune și indexare prin indexarea cu rata inflației pentru perioada 1995-1999.
S-a reținut în considerentele acestor hotărâri că la data încheierii contractului de concesiune, data licitației organizate pentru concesionarea terenului ce face obiectul convenției încheiate între cele 2 părți litigante, era în vigoare Legea nr. 15/1990, astfel încât, reținând principiul neretroactivității legii în timp, raporturilor juridice născute la acea dată nu le sunt aplicabile prevederile Legii nr. 219/1998 și nici HG nr. 216/1999. La data încheierii contractului de concesiune, valoarea redevenței din caietul de sarcini a fost menținută, deși în eventualitatea în care s-ar fi apreciat că prețul de concesionare la care s-a adjudecat terenul încalcă dispozițiile în vigoare la acea dată,
concedentul avea posibilitatea de a refuza încheierea contractului de concesiune, sub sancțiunea achitării unor eventuale despăgubiri. Admiterea pretențiilor reclamantului ar echivala în fapt cu invocarea propriei culpe, concesionarul fiind pus în situația de a achita o taxă de concesiune disproporționată pentru servicii de care nu a beneficiat.
Rezultă din cele arătate mai sus că s-a decis, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, că reclamantul nu poate solicita obligarea pârâtei la plata unei taxe de concesiune și de sponsorizare calculate ca urmare a indexării cu rata inflației pentru perioada 1995-1999. În consecință, chiar dacă în cauză nu se poate reține autoritatea de lucru judecat, nefiind îndeplinită condiția identității de obiect, sentința civilă nr. 1334/C/2003 a T. ului C. rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1307/2003 a Curții de Apel C. produce însă efectul puterii de lucru judecat, tribunalul nemaiavând posibilitatea de a analiza dacă modalitatea de calcul a taxei de concesiune și de sponsorizare a reclamantului este sau nu legală.
În acest context, pârâta achitând taxele în discuție în concordanță cu cele statuate prin hotărârile judecătorești menționate anterior, aspect necontestat de către reclamant, tribunalul a constatat că aceasta și-a îndeplinit obligațiile ce îi reveneau, acțiunea reclamantului fiind nefondată.
Pentru aceleași considerente, având în vedere cele statuate în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 1334/C/2003 a T. ului C. rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 3072003 a Curții de Apel C. cu privire la modalitatea de calcul a taxelor de concesiune și de sponsorizare, tribunalul a constatat că cererea reconvențională formulată de pârâtă a fost întemeiată, motiv pentru care a admis-o și a dispus în consecință. Contrar susținerilor reclamantului, tribunalul a constatat că prin cererea reconvențională formulată, pârâta a investit instanța cu soluționarea unei cereri în constatare, respectiv de constatare a inexistenței unui drept al reclamantului, cerere perfect admisibilă în această formă procedurală.
În baza art.274 C.pr.civ., tribunalul a obligat reclamanta la 2154 lei cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei, reprezentând onorariu de avocat, taxă timbru și timbru judiciar.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul M. C. -N.
, solicitând în conformitate cu disp. art. 312, 304, P.9 Cod pr.civ., admiterea recursului, iar pe cale de consecința, modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulata, cu obligarea intimatei-parate la plata cheltuielilor de judecata.
În motivarea recursului reclamantul a arătat că prin sentința civila nr. 9925/2012, pronunțata de către T. ului C. în dosar nr._, s-a admis prescripției dreptului la acțiune cu privire la obligarea intimatei-parate la plata debitului aferent taxelor de concesiune și sponsorizare stabilite prin controlul 29299/_ și a majorărilor de întârziere aferente anului 2003-2004, s-a admis puterea de lucru judecat, s-a respins cererea de obligare la plata debitului și a majorărilor de întârziere aferente perioadei 2005-_, s-a constatat inexistenta dreptului M. C. -N. de a solicita indexarea taxei de concesiune cu rata inflației pentru perioada cuprinsa intre anii 1995-1999, iar recurentul-reclamant a fost obligat la plata sumei de 2.154 lei cheltuieli de judecata.
Critică legalitatea hotărârii instanței de fond prin prisma argumentelor expuse în continuare:
Contrar argumentelor reținute în cuprinsul hotărârii recurate, apreciază ca instanța de fond a făcut o greșita aplicare a prevederilor Decretului nr.167/1958, în ceea ce privesc taxele de concesiune și de sponsorizare aferente anilor 2003-
2004, la care se adaugă majorările de întârziere, datorate de intimata-parata în baza contractului de concesiune nr.29299/_ .
Conform prevederilor art.16 din Decretul 167/1958 prescripția dreptului la acțiune se întrerupe: "prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcuta de cel în folosul căruia curge prescripția.
Fata de aceste prevederi, apreciază ca nu a intervenit prescripția dreptului la acțiune, deoarece termenul de prescripție a fost întrerupt prin plățile anuale efectuate de intimata-parata.
Pentru aceste motive solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate și pe cale de consecința sa admiterea acțiunii așa cum a fost formulata.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 26 februarie 2013 (f.11-14) pârâta
S.C. F. C. S.R.L., C. -N.
, a solicitat respingerea recursului formulat de către
M. C. -N. și menținerea în întregime a sentinței recurate, cu cheltuieli de judecata.
În motivare susține că așa cum a menționat și în fata instanței de fond și cum în mod corect a reținut tribunalul, excepția prescriptivi dreptului la acțiune, invocata de aceasta, este întemeiata, având în vedere următoarele:
Potrivit art.91 din Codul de Procedura Fiscala: "1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel.
(2) Termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23,dacă legea nu dispune altfel,"
Fata de prevederile legale susmenționate, dreptul recurentului de a solicita debitul privind taxa de concesiune și taxa de sponsorizare pentru anul 2003 s-a prescris începând cu data de_ iar pentru anul 2004 s-a prescris începând cu data de_ . Astfel ca nu poate fi reținuta afirmația recurentului privind întreruperea termenului de prescripție prin plățile anuale parțiale efectuate de către aceasta. Totodată, aceste plăți parțiale din debit nu operează ca o recunoaștere a datoriei, în condițiile în care pârâta, în mod constant, a negat dreptul recurentului de a calcula taxa de concesiune și de sponsorizare prin indexarea cu rata inflației, pe perioada 1995-1999.
În ceea ce privește excepția puterii de lucru judecat invocata de subscrisa, consideră ca și aceasta excepție este întemeiata, iar instanța de fond în mod corect a admis-o, având în vedere următoarele:
Așa cum a menționat și în concluziile scrise depuse în fata instanței de fond, prin acțiunea care face obiectul prezentului dosar, reclamanții recurenți au solicitat obligarea subscrisei la plata debitului aferent taxelor de concesiune, a taxelor de sponsorizare stabilite prin contractul de concesiune nr.29.299/_, pentru anii 2003-2009 și majorări și penalități de întârziere.
Raportat la solicitarea reclamanților recurenți, arat ca prin Sentința Civila nr.1334/C/2003 a T. ului C. rămasa irevocabila prin Decizia Civila nr.1307/2003 a Curții de Apel C., o acțiune similară a reclamanților recurenți, privind o alta perioada, a fost respinsa, instanțele judecătorești neîmbrățișând opinia acestora cu privire la modul de calcul a taxei de concesiune și indexare prin indexarea cu rata inflației pentru perioada 1995-1999.
S-a reținut în aceste hotărâri ca la data încheierii contractului de concesiune, la data licitației organizate pentru concesionarea terenului ce face obiectul convenției încheiate intre cele doua părți, era în vigoare Legea 15/1990, astfel ca, reținând principiul neretroactivității legii în timp, raporturilor juridice născute la acea data nu le sunt aplicabile nici prevederile Legii 219/1998 și nici ale HG nr.216/1999. La data încheierii contractului de concesiune, valoarea redevenței din caietul de sarcini a fost menținuta, deși în eventualitatea în care s-
ar fi apreciat ca prețul de concesionare la care s-a adjudecat terenul încalcă dispozițiile legale în vigoare la acea data, concedentul avea posibilitatea de a refuza încheierea contractului de concesiune, sub sancțiunea achitării unor eventuale despăgubiri. Admiterea pretențiilor reclamanților recurenți ar echivala în fapt cu invocarea propriei culpe, pârâta fiind pusa în situația de a achita o taxa de concesiune disproporționata pentru serviciile de care nu a beneficiat.
Din cele menționate în hotărârile invocate, rezulta ca s-a decis, printr-o hotărâre judecătoreasca definitiva și irevocabila, ca reclamanții recurenți nu pot solicita obligarea pârâtei la plata unei taxe de concesiune și de sponsorizare calculate ca urmare a indexării cu rata inflației pentru perioada 1995-1999.
Prin urmare, Sentința Civila nr.1334/C/2003 a T. ului C. rămasa irevocabila prin Decizia Civila nr.l.307/2003 a Curții de Apel C. produce efectul puterii de lucru judecat, instantele de judecata nemaiavând posibilitatea de a analiza daca modalitatea de calcul a taxei de concesiune și de sponsorizare a reclamantului este sau nu legala și corecta.
Pe fondul cauzei, solicită respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiata raportat la Sentința Civila nr.1334/CI2003 pronunțata de Tribunalul Cluj, rămasa irevocabila prin Decizia Civila nr._ a Curții de Apel C. și să se constate inexistenta dreptului reclamantului recurent de a solicita indexarea taxei de concesionare cu rata inflației pentru perioada 1995-1999, având în vedere următoarele:
Așa cum a menționat și în concluziile scrise depuse în fata instanței de fond, s-a reținut în aceste hotărâri ca la data încheierii contractului de concesiune, la data licitației organizate pentru concesionarea terenului ce face obiectul convenției încheiate intre cele doua părți, era în vigoare Legea 15/1990, astfel ca, reținând principiul neretroactivității legii în timp, raporturilor juridice născute la acea data nu le sunt aplicabile nici prevederile Legii 219/1998 și nici ale HG nr.21611999. La data încheierii contractului de concesiune, valoarea redevenței din caietul de sarcini a fost menținuta, deși în eventualitatea în care s- ar fi apreciat ca prețul de concesionare la care s-a adjudecat terenul încalcă dispozițiile legale în vigoare la acea data, concedentul avea posibilitatea de a refuza încheierea contractului de concesiune, sub sancțiunea achitării unor eventuale despăgubiri.
Admiterea pretențiilor reclamantului recurent ar echivala în fapt cu invocarea propriei culpe, subscrisa fiind pusa în situația de a achita o taxa de concesiune disproporționata pentru serviciile de care nu a beneficiat.
Prin urmare, în aceasta situație, se poate retine ca, subscrisa achitând toate taxele care fac obiectul prezentei cauze, în concordanta cu cele stabilite prin hotărârile judecătorești mai sus menționare, aspect necontestat de către reclamantul recurent, mi-am îndeplinit toate obligațiile ce-mi reveneau, acțiunea reclamantului recurent fiind nefondata.
Totodată, nu poate fi reținuta afirmația reclamantului recurent referitoare la plățile anuale parțiale efectuate de către pârâtă. Aceste plăți parțiale din debit nu operează ca o recunoaștere a datoriei, în condițiile în care subscrisa, în mod constant, a negat dreptul reclamantului recurent de a calcula taxa de concesiune și de sponsorizare prin indexarea cu rata inflației, pe perioada 1995-1999, conform adreselor anexate.
De asemenea, așa cum se poate constata de către instanța de recurs, temeiul pretențiilor reclamantului recurent a fost preluat dintr-un raport al Curții de Conturi, ale cărui concluzii au fost infirmare prin Sentința Civila nr.1334/C/2003 a T. ului C., rămasa irevocabila prin Decizia Civila n1".l.307/2003 a Curții de Apel C., raport care nu este opozabil acesteia.
Contractul de concesiune prevede la art. 3 ca durata concesiunii este de 25 ani începând cu data predării-primiri terenului. La art.7 din contract este stipulata indexarea anuala a taxei cu indicele de consum al anului precedent, același articol menționând ca plata taxei se efectuează în termen de 30 zile de la data procesului verbal de predare-primire, astfel ca indexarea se aplica începând cu anul predării terenului către concesionar.
Prin urmare, efectele contractului de concesiune se produceau, conform art.3 din contract, de la data predării-primirii terenului cu mențiunea expresa a duratei concesiunii ca fiind de 25 ani.
Aceasta determinare expresa a datei menționate mai sus stabilește fără putința de tăgada momentul de la care convenția părților începea sa-si producă efectele, respectiv de la data procesului verbal de predare-primire.
Totodată, Legea 50/1991 - actul normativ în baza căruia s-a procedat la concesionarea terenului, prevede la art.18, faptul ca, actul de concesiune urma sa se încheie pe baza procesului verbal de adjudecare a licitației, în termen de 10 zile de la data adjudecării, contractul încheindu-se în fapt insa la data de_, după 4 ani de la adjudecare, predarea terenului având loc în anul următor.
Încheierea contractului cu nerespectarea termenului prevăzut de lege nu este imputabila subscrisei, ci dimpotrivă, cel în culpa în situația în speța este reclamantul recurent.
Admiterea pretențiilor reclamantului recurent ar însemna, așa cum a mai menționat, invocarea propriei culpe, pârâta fiind pusa astfel în situația de a achita o taxa de concesiune disproporționata fata de serviciile de care nu a beneficiat.
Pe cale de consecința și având în vedere cele menționate mai sus, solicită respingerea recursului și menținerea în întregime a sentinței recurate, cu cheltuieli de judecata.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Principala critică a recurentului vizează maniera de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește taxele de concesiune și de sponsorizare aferente anilor 2003-2004, la care se adaugă majorări de întârziere, mai precis se invocă cazul de întrerupere a prescripției extinctive reglementat la art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
Prin urmare, raportat la limitele formulării recursului, Curtea nu trebuie să mai răspundă și altor aspecte de legalitate, după cum acestea s-au evocat în întâmpinare: excepția puterii de lucru judecat și celelalte aspecte incidente fondului cauzei.
Potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în favoarea căruia curge prescripția.
Recunoașterea dreptului trebuie să se materializeze într-un anumit act sau manifestare de voință neîndoielnică a persoanei respective. Plata parțială a unei creanțe nu poate valora act de recunoaștere cu atât mai mult cu cât, așa cum a reținut în speță instanța de fond, pârâta nu a recunoscut dreptul reclamantului de a calcula taxa de concesionare și de sponsorizare prin indexarea cu rata inflației pe perioada 1995-1999.
Din această perspectivă, motivul de recurs invocat și axat pe interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958 nu este fondat, sens în care în temeiul art. 304 pct. 9 rap. la art. 312 C.pr.civ. se va respinge recursul ca nefundat cu consecința menținerii sentinței în ceea ce privește soluția contestată de recurent.
Având în vedere soluția Curții, în temeiul art. 274 C.pr.civ. recurentul va fi obligat să plătească reclamantei intimate suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial (f. 16).
PENTRU ACESTE M. IVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Respinge recursul declarat de reclamantul M. C. -N. împotriva sentinței civile nr. 9925 din_, pronunțată în dosarul nr._ al T. ului C., pe care o menține în întregime.
Obligă recurentul să plătească intimatei SC F. C. S., suma de 1000 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 28 februarie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTORI, | |||
R. -R. D. | L. | U. | M. | D. |
GREFIER,
M. T.
Red.L.U./Dact.S.M 2 ex./_
Jud.fond. A. -M. Budișan
