Decizia civilă nr. 6761/2013. Contencios. Obligația de a face
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIE CIVILĂ Nr. 6761/2013
Ședința publică de la 11 Iunie 2013
Completul compus din: PREȘEDINTE DP
Judecător A. -I. A. Judecător C. I. Grefier M. N. Țâr
Pe rol, judecarea cererii de revizuire declarată de recurentul O. V. împotriva Deciziei civile nr. 3892 din_ pronunțată în dosarul nr._ al Curții de Apel C. în contradictoriu cu intimata P. C. I., având ca obiect obligația de a face.
La data de_ se înregistrează din partea revizuientului - concluzii scrise.
Se constată că mersul dezbaterilor au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 04 iunie 2012, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar pronunțarea s-a amânat pentru data de astăzi.
C U R T E A
Prin decizia civilă nr.3892 din 4 aprilie 2013 pronunțată în dosarul nr._ al Curții de Apel C. s-a respins recursul declarat de reclamantul O. V. împotriva sentinței civile nr. 12530 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., pe care o menține în întregime.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că principala problemă de drept care poate face obiectul recursului ținând seama de soluția pronunțată de instanța de fond, este aceea de a ști dacă pârâta P. comunei I. are ori poate avea calitate procesuală pasivă sau mai degrabă capacitate procesuală de folosință a drepturilor procesuale în litigiul de față.
Trebuie notat că litigiul de față se grefează din punct de vedere procedural pe dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Din această perspectivă, acțiunea de contencios administrativ formulată de persoana ce se pretinde vătămată în drepturile sale este și poate fi îndreptată în principal împotriva autorității publice care a emis actul pretins nelegal ori a emis un refuz de recunoaștere a dreptului pretins apreciat ca nejustificat sau nu a răspuns în termen legal cererilor îndreptățite ale persoanei reclamantului.
Acestea rezultă cu prisosință din prevederile de principiu ale Legii nr. 554/2004. În acest sens, prin art. 1 alin. 1 din lege se prevede că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Mai apoi, în art. 2 alin. 2 se arată că se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat
de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal
.
În fine, în art. 2 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 554/2004 se prevede că prin autoritate publică se înțelege orice organ de stat sau al unităților administrativ- teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Pe cale de consecință, Curtea a reținut că dacă P. comunei I. poate avea calitate procesuală pasivă în litigiul de contencios administrativ demarat de reclamant pentru a se stabili apoi în ce măsură sentința instanței de fond este legală și temeinică.
Prin calitate procesuală se înțelege titlul sau modul în care o persoană participă într-un anumit raport juridic, îndreptățind-o să fie parte în proces.
Calitatea procesuală pasivă presupune existența identității între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul raportului juridic.
Trebuie notat că P. este o instituție publică cu activitate permanentă care aduce la îndeplinire hotărârile Consiliului Local.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art.21 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridica deplina si patrimoniu propriu iar în justiție sunt reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean.
De asemenea, conform art. 3 din aceeași lege, prin autonomie locală se înțelege dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condițiile legii. Acest drept se exercită de consiliile locale și primari, precum și de consiliile județene și președinții acestora, autorități ale administrației publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.
Tot astfel, potrivit art.77 din același act normativ, primarul, viceprimarul, secretarul unității administrativ-teritoriale si aparatul de specialitate al primarului constituie o structura funcțională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, orașului sau municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local si dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale.
In acest context legislativ, reclamantul recurent nu poate opune pretinsul drept vătămat unei structuri funcționale, recte primăria care nu este entitate cu personalitate juridica, persoană juridică de drept public, apta sa stea în proces, în calitate de pârâta.
De asemenea, primăria nu este nici organ al administrației publice locale prin care să se urmărească punerea în valoare a autonomiei locale.
Pe cale de consecință se poate conchide că primăria nu are calitate procesuală în litigiul de contencios administrativ neputând fi calificată ca fiind o autoritate publică în sensul dat de art. 2 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 554/2004 și raportat la prevederile legale analizate în precedent nu are nici capacitate procesuală de folosință, respectiv nu poate sta singură în proces.
Față de cele ce precedă, Curtea a reținut că sentința atacată este legală și temeinică, iar motivele de recurs formulate de reclamant nefiind fondate, conform art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 rap. la art. 3041și art. 304 pct. 9 din codul de procedură civilă de la 1865, aplicabil în speță prin prisma art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012, recursul a fost respins ca nefondat și menținută în tot sentința instanței de fond.
Prin decizia civilă nr. 3876 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Curții de Apel C., a fost respins recursul declarat de reclamantul O. V. împotriva sentinței civile nr. 12291 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., care a fost menținută în întregime.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut următoarele
:
Reclamantul a solicitat în primul rând obligarea pârâtei P. comunei I. la comunicarea răspunsului la cererile înregistrate sub nr. 483/_ și nr. 686/_, completată, cereri ce vizau acordarea unor drepturi în temeiul Legii nr. 18/1991, Legii nr. 247/2005, Legii nr. 221/2009 și Legii nr. 10/2001.
Calitatea procesuală pasivă într-un litigiu de contencios administrativ revine fie autorității publice care emite actul administrativ atacat fie celei care nu soluționează cereri în termen legal sau refuză soluționare.
Potrivit art. 23 alin. 1 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice, autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locală în comune, orașe și municipii sunt consiliile locale, comunale, orășenești și municipale, ca autorități deliberative, și primarii, ca autorități executive. Doar aceste autorități publice au posibilitatea legală de a sta în instanță, în calitate de reclamant sau pârât.
Art. 77 din același act normativ prevede că primăria reprezintă o structură funcțională aflată în subordinea primarului care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale. Prin urmare, acesteia nu îi este conferită nici o atribuție de a emite vreun act, de a soluționa vreo cerere privind drepturile unei persoane, iar în consecință, din perspectiva Legii nr. 215/2001, ea nu poate sta în judecată în calitate de pârât, deoarece nu are atribuții proprii.
De asemenea, nici Legea nr. 18/1991, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 221/2009, temei al acțiunii din speță, nu conferă nici o atribuție primăriilor. Din această perspectivă, pârâta P. I. nu poate fi obligată să comunice informații și să recunoască reclamantului vreun drept în temeiul legilor sus menționate.
Față de cele de mai sus, în temeiul art. 312 alin. 1 C. pr. civ., Curtea a respins recursul.
Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire recurentul O. V.
, solicitând modificarea deciziei civile 3892 din 4 aprilie 2013 a Curții de Apel, cu admiterea recursului așa cum a fost motivat.
În motivare revizuientul reiterează cele susținute în acțiunea înregistrată la fond și prin recursul formulat, solicitând obligarea pârâtei P. comunei I. să răspundă la cererile înregistrate sub nr. 477/_ și nr. 680/_, și 490/_
, respectiv acordarea drepturilor sale în baza Legii nr. 221/2009, a Legii nr. 10/2001 și a Legilor fondului funciar.
Revizuientul arată, în esență, că în Legea 221/2009 se prevede ca poate
formula plângere împotriva Primăriei C. I. ceea ce a si făcut în termen procedural pentru a intra in posesia bunurilor imobile care îi revin în temeiul legii reparatorii reprezentate de Legea nr. 18/1991, Legea nr. 247/2005, în temeiul cărora ar avea dreptul de a i se restitui suprafața de teren agricol pe vechiul amplasament. Consideră că aceste drepturi trebuie sa îi fie acordate întrucât bunurile au aparținut părinților săi si nu poate fi indus in eroare si deposedat pe nedrept de acestea.
Arată că pârâtele nici nu au răspuns solicitărilor sale si nici nu i-au restituit imobilele la care are dreptul in temeiul legilor fondului funciar, solicitând obligarea paraților la îndeplinirea acestei obligații.
Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Potrivit art. 322 din Codul de procedură civilă de la 1865, aplicabil în speță conform art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, poate fi supusă revizuirii pentru unul din motivele expres și limitativ prevăzute la pct. 1 -10.
Din economia textului legal precitat rezultă enumerarea categoriilor de hotărâri ce pot face obiectul căii de atac a revizuirii, enumerarea fiind expres și limitativ prevăzută de lege.
A admite că orice hotărâre a instanței de recurs este susceptibilă de recurs ar însemna nu numai să se adauge la lege ci chiar să se nesocotească principiul legalității căii de atac, în sensul că orice cale de atac poate fi exercitată doar dacă este prevăzută de lege și în condițiile prevăzute de aceasta.
În speță, decizia atacată pe calea revizuirii nu evocă fondul și deci nu este susceptibilă de a face obiectul revizuirii.
Și este așa, deoarece a evoca fondul printr-o decizie a instanței de recurs înseamnă fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care a fost reținută de instanța de fond în faza premergătoare, fie aplicarea altor dispoziții legale la împrejurările de fapt care au fost stabilite, oricum, în oricare din aceste situații, urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății decât aceea care fusese stabilită până la acel moment procesual.
O atare situație nu se întâlnește în cazul în care instanța de recurs respinge recursul ca în ipoteza din speță.
Așa fiind, în temeiul art. 328 C.pr.civ., se va respinge cererea de revizuire.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Respinge cererea de revizuire formulată de revizuientul O. V. împotriva Deciziei civile nr. 3892 din 4 aprilie 2013 pronunțată în dosar nr._ a Curții de Apel C. .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 11 iunie 2013.
PREȘEDINTE | JUDECĂTORI | GREFIER | ||||||
D. | P. A. | -I. | A. | C. | I. | M. N. | ȚÂR |
red.C.I./A.C.
2 ex. - _
