Decizia civilă nr. 9164/2013. Contencios. Anulare act administrativ

Decizii și sentințe contencios/fiscal - CA Cluj (2013)

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL CLUJ

SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DOSAR NR. _

DECIZIA CIVILĂ NR. 9164/2013

Ședința publică din data de 30 septembrie 2013 Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: S. L. R. JUDECĂTORI: V. G.

A. A. M. GREFIER: M. V. -G.

S-a luat în examinare recursul declarat de recurenta- reclamantă M. L.

M. împotriva sentinței civile sentinței civile nr.13211 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. DE A. DE S. C., având ca obiect anulare act administrativ anularea deciziei de impunere pentru stabilirea contribuției datorate la FNUASS.

La apelul nominal, făcut în cauză se prezintă reprezentantul recurentei- reclamante M. L. M., avocat C. C. F. din Baroul Arad, cu delegație la dosar, lipsă fiind recunta-reclamantă M. L. M. și intimata- pârâtă C. de A. de S. C. .

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței următoarele:

Cauza se află la primul termen de judecată în recurs. Procedura de citare este îndeplinită.

Recursul este legal timbrat.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare.

Părțile litigante au solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Curtea, din oficiu, în temeiul dispozițiilor art. 159¹al. 4 C. pr.civ., raportat la art. 21 din Constituție, art. 10 al. 2 din Legea nr. 554/2004 și art. 3 pct. 3 C. pr.civ., constată că este competentă general, material și teritorial să judece recursul care este formulat în termen, motivat, comunicat și legal timbrat.

Curtea, din oficiu, pune în discuție ca motiv de ordine publică excepția inadmisibilității motivelor de recurs de la punctele 3 și 6 raportat la obiectul judecății și acordă cuvântul pe această excepție și în dezbaterea recursului.

Reprezentantul recurentei- reclamante M. L. M., avocat C. C.

F. solicită respingerea excepției, apreciind că admiterea excepției ar constitui o restrângere a accesului la justiție, având în vedere că la data formulării contestației singurele acte de care are cunoștință contestatorul este decizia de impunere fiscală, iar apărarea efectivă se poate realiza doar în momentul la care partea a luat la cunoștință de toate documentele la care nu are acces la data începerii procedurii prealabile.

Susține pe larg motivele expuse în cererea de recurs și solicită ca în urma analizării acestora să se dispună admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, rejudecând cauza să se dispună admiterea acțiunii așa cum a fost formulată. Cu cheltuieli de judecată în fond și recurs.

C U R T E A :

Prin sentința civilă nr. 13211 din 7 decembrie 2012 pronunțată în dosarul nr._ a Tribunalului C. s-a respins actiunea formulata de reclamanta M.

L. M.

, cu domiciliul procesual ales la sediul Cabinet Avocat C. C. F. din A., str. Abrud, nr.3, jud. A., în contradictoriu cu parata C. DE A. DE

A JUDETULUI C.
, cu sediul în C. -N., str. Constanța nr.5, jud. C. . Nu s-au solicitat cheltuieli de judecata.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin acțiunea înregistrată sub nr. de mai sus, reclamanta M. L. M. în contradictoriu cu pârâta C. de A. de S. a jud.C., a solicitat anularea Deciziilor nr.E490/1/_, nr. E490/2/_ respectiv a Deciziilor de impunere din oficiu nr.376507/1 și nr.376507/2 ambele emise în data de_ privind stabilirea contribuției la FNUASS și accesorii, precum și suspendarea acestor două decizii de impunere din oficiu, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin Deciziile de impunere din oficiu nr.376507/1 și nr.376507/2 ambele emise în data de_ privind stabilirea contribuției la FNUASS și accesorii, s-au stabilit în sarcina sa obligații fiscale principale în cuantum de 12.779 lei și accesorii in cuantum de 12.256 lei pentru perioada 2007-2009.
Reclamanta a mai arătat că prin deciziile de soluționare a contestațiilor susmenționate, s-a respins contestația formulată împotriva deciziilor de impunere, cu motivarea că obligațiile de plată au fost stabilite pe baza datelor puse la dispoziție de A.N.A.F. și că Legea nr. 95/2006 nu conține nicio sancțiune implicită pentru nedepunerea declarațiilor.
Reclamanta a susținut că deciziile de impunere din oficiu emise de pârâtă sunt lovite de nulitate, datorită faptului că sunt emise de un organ necompetent și fără respectarea prevederilor art.85 C.pr.fisc.
De asemenea, s-a apreciat că aceste decizii sunt nule, având în vedere și faptul că în speță nu a fost respectat nici dreptul la apărare al reclamantei, respectiv că deciziile atacate nu au fost semnate și nu au fost motivate.
În ceea ce privește suspendarea executării deciziilor de impunere, s-a arătat că în speță sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.15 din Legea nr. 554/2004, și anume existența cazului bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.
Pârâta C. de A. de S. a Județului C., prin întâmpinarea formulată
, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată și a arătat că în baza protocolului încheiat între pârâtă și ANAF, C.A.S. C. a fost abilitată să emită decizii de impunere privind obligațiile de plată la FNUASS, în baza informațiilor primite.
Pârâta a mai arătat că reclamanta nu s-a prezentat cu documentele solicitate, astfel că nu se află in culpă pentru emiterea deciziilor de impunere din oficiu, deoarece singurele informații la acea dată au provenit doar de la ANAF.
Cu privire la legalitatea sumelor calculate, pârâta a arătat că, obligația de plată se naște la data realizării venitului iar reclamanta nu poate fi ținută numai la plata datoriei principale, curgerea accesoriilor fiindu-i de asemenea imputabilă.
Din actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:
Prin decizia de impunere din oficiu nr 376507/1/_ parata a stabilit in sarcina reclamantei obligatia de plata a sumei de 12.779 lei cu titlu de contributii la FNUASS pentru perioada 2007-2009.
Prin decizia de impunere nr 376507/2/_ au fost stabilite in sarcina reclamantei obligatii fiscale accesorii in cuantum de 12.256 lei.
Impotriva celor doua decizii de impunere reclamanta a formulat contestatie administrativa, respinsa de parata prin Decizia nr E 490/1 din_ respectiv decizia nr 490/2/_ .
In ce priveste argumentul privind necompetența Casei de A. de S. de a stabili și individualiza creanțe fiscale
în sarcina reclamantei,prin emiterea de Decizii de impunere, precum si cel vizand nelegalitatea deciziilor de impunere emise in lipsa unei inspectii fiscale
instanta a reținut ca potrivit
dispozițiilor art. 35 din Normele Metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat, precum și pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate Fondului Național Unic de A. Sociale de S. aprobate prin Ordinul nr. 617/2007, emis de C. Națională de A. de S. :
1. În conformitate cu art. 215 alin. (3) din lege și art. 81 din Codul de procedură fiscală, pentru obligațiile de plată față de fond ale persoanelor fizice care se asigură pe bază de contract de asigurare, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de ANAF, titlul de creanță îl constituie, după caz, declarația prevăzută la art. 32 alin. (4), decizia de impunere emisă de organul
  competent al CAS, precum și hotărârile judecătorești privind debite datorate fondului. Decizia de impunere poate fi emisă de organul competent al CAS și pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF.
2. Titlul de creanță prevăzut la alin. (1) devine titlu executoriu la data la care creanța bugetară este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege.

Măsurile de executare silită pentru care este abilitată C. conform art. 216 din Legea nr. 95/2006 se pot întreprinde doar dacă există un titlu executoriu formal valabil și în fond temeinic.

Ca atare, prevederea din textul art. 35 din Normele Metodologice, privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat, precum și pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate Fondului Național Unic de A. Sociale de S. aprobate prin Ordinul nr. 617/2007, emis de C. Națională de A. de S. conform căreia C. este abilitată să emită decizii de imputare care la scadență au valoare de titlu executoriu nu modifică dispozițiile legale mai sus analizate ci doar explicitează modalitatea concretă de realizare .

Instanta a mai reținut, de asemenea, ca Normele metodologice mai sus citate sunt in vigoare si la aceasta data iar legalitatea actului normativ nu a fost supusa cenzurii instantei in cadrul procedurii exceptiei de nelegalitate reglementate de art 4 din Legea nr 554/2004.

In ce priveste motivul de nulitate vizand nemotivarea deciziilor de impunere instanța de fond a admis ca motivarea actelor administrative reprezintă o condiție de valabilitate a acestora, emitentului unui astfel de act revenindu-i obligația de a indica în mod neechivoc elementele de fapt și de drept care au stat la baza soluției adoptate, atât pentru a putea fi cunoscute de destinatar și în funcție de care să își poată formula eventualele apărări, dar și pentru ca instanța de judecată să poată exercita un control efectiv al legalității actului. Doar obligația motivării tuturor actelor administrative poate funcționa ca o garanție a respectării legii și a ocrotirii drepturilor cetățenești.

Cerința motivării corespunzătoare a actelor administrative, cu indicarea motivelor de fapt și de drept pentru care au fost adoptate, se regăsește și în Recomandarea (2007)7 a Comitetului de Miniștri (art. 17 pct. 2), respectiv în Rezoluția (77)31 a Comitetului de Miniștri (principiul IV), fiind preluată și menționată în mod expres în Codul European al Bunei Conduite Administrative:

"Fiecare decizie adoptată de Instituție, care poate afecta în mod negativ drepturile sau interesele unei persoane particulare, va menționa temeiurile pe care se bazează, indicând în mod clar faptele relevante și baza legală a deciziei

";.

Aplicarea acestui principiu s-a facut in ce priveste cele doua decizii de impunere contestate, acestea cuprinzand toate datele necesare pentru identificarea bazei de impunere, natura veniturilor care constituie baza de impunere, cota de contributie precum si scadenta obligatiei de plata a contributiei catre FNUASS. De asemenea, organul emitent a indicat toate actele normative care au stat la baza emiterii celor doua decizii, astfel ca actele

contestate raspund exigentelor art 43 din Codul de procedura fiscala precum ale Codului European al Bunei Conduite Administrative.

In privinta motivului de nulitate constand in lipsa semnaturii persoanelor imputernicite la data emiterii deciziilor de impunere instanta a constatat ca potrivit prevederilor art 46 din Codul de procedura fiscala:"; Lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la art. 43 alin. (3), atrage nulitatea acestuia.";

Potrivit prevederilor art 43 alin 3 din Codul de procedura fiscala: (3) Actul administrativ fiscal emis în condițiile alin. (2) prin intermediul mijloacelor informatice este valabil și în cazul în care nu poartă semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, și ștampila organului emitent, dacă îndeplinește cerințele legale aplicabile în materie.";.

Intrucat in cauza se verifica ipoteza imaginata de legiuitor la art 43 alin 3 Cod procedura fiscala instanta invalideaza argumentul reclamantei privind nulitatea absoluta a deciziior de impunere pentru lipsa semnaturii opersoanei imputernicite.

Instanta a invalidat, de asemenea, argumentul privind stabilirea obligatiilor fiscale pentru o perioada prescrisa, retinand ca potrivit prevederilor art 91alin si 2 din Codul de procedura fiscala :"; (1)Dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel.

(2) Termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel.";

Pe de alta parte, este real ca in conformitate cu prevederile art 98 alin 3 din Codul de procedura fiscala inspecția fiscală se efectuează asupra creanțelor născute în ultimii 3 ani fiscali pentru care există obligația depunerii declarațiilor fiscale( exceptand contribuabilii mari).Cu toate acestea,conform celei de a doua teze din acelasi articol inspecția fiscală se poate extinde pe perioada de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale, dacă este identificată cel puțin una dintre următoarele situații:

există indicii privind diminuarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat;
nu au fost depuse declarații fiscale în interiorul termenului de prescripție;
nu au fost îndeplinite obligațiile de plată a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor sume datorate bugetului general consolidat.

In conditiile in care reclamanta nu a efectuat plata contributiei datorate la Fondul national unic de asigurari de sanatate, chiar in situaia unei inspectii fiscale aceasta putea fi prelungita pe toata perioada de prescriptie a dreptului de a stabili obligatii fiscale.

In cauza termenul de prescriptie a inceput sa curga la data de 1 ianuarie 2008 urmand a se implini la_, astfel ca nu se poate retine prescriptia pentru creantele stabilite prin deciziile de impunere emise la_ .

OUG nr.150/2002 privind organizarea și funcționarea sistemului de asigurări sociale de sănătate, prin art.8 alin.1, 2 si 3 prevede:

In ce priveste obligativitatea achitarii contributiei la FBUASS instanta a reținut ca Legea nr.95/2006 consacră participarea obligatorie la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru formarea fondului național unic de asigurări de sănătate. Obligația virării potrivit actului normativ arătat revine și persoanelor fizice care exercită profesii liberare sau celor care sunt autorizate să desfășoare activități independente (art.215). În acest caz contribuția

lunară se stabilește sub forma unei cote care se aplică asupra veniturilor realizate.

Din conținutul actului normativ arătate reiese că persoanele care exercită profesii liberare respectiv persoanele autorizate să desfășoare activități independente au obligația să depună declarații privind obligațiile la FNUASS și a plății contribuției aferente veniturilor independent de încheierea unui contract.

Reclamanta face parte din categoria persoanelor ce desfășoară activitate independentă context în care în mod corect parata C. de A. de S., prin actele contestate, a reținut incidența art.51 din OUG nr.150/2002 a dispozițiilor Legii nr.95/2006, ale OG nr.92/2003 respectiv plata contribuției către fondul unic al asigurărilor de sănătate.

Corecte sunt și reținerile autorității recurente în privința accesoriilor. În materia fiscală accesoriile sunt datorate de drept ca urmare a neplății la termen a creanțelor principale indiferent de existența sau nu a unei culpe din partea contribuabilului. Astfel, conform Codului de procedură fiscală art.85 impozitele, taxele contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat se stabilesc fie prin declarație fiscală în condițiile art.82 alin.2 și 86 alin.4, fie prin decizie emisă de organele fiscale, creanțele fiscale fiind scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează (art.111). Tot astfel art.119 alin.1 C.pr.fic. prevede că pentru neachitarea la termenul scadent de către debitor a obligațiilor de plată se datorează după acest termen majorări de întârziere.

Același Cod prin art.120 mai prevede că majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere începând chiar din ziua următoare termenului de scadență până la data stingerii sumei datorate inclusiv. Prin normele enunțate nu se prevede ca și condiție prealabilă incunostintarea Dimpotrivă normele prevăd expres că se datorează majorări de întârziere pentru neplata la scadență a creanțelor fiscale stabilite potrivit legii.

Reclamanta a realizat venituri impozabile din desfășurarea unei activități libere care se supun impozitului pe venit și avea obligația legală de a plăti o contribuție lunară către fondul național unic de asigurări sociale de sănătate în forma unei cote procentuale care se aplică asupra veniturilor impozabile . Astfel avea obligația de a depune și declarațiile prevăzute atât de OG nr.92/2003 și art. 215 din Legea nr.95/2006. Această obligație de a depune declarații nu a fost îndeplinită iar stabilirea obligațiilor sale fiscale în această materie s-a realizat printr-o decizie de impunere emisă din oficiu de către organul fiscal în temeiul art.83 alin.4 din OG nr.92/2003. Ori în condițiile Legii ce reglementează sistemul de asigurări de sănătate chiar dacă reclamanta nu ar fi beneficiat în mod voluntar de asigurările de sănătate ar fi avut obligatia de a contribui la sistemul național de asigurări de sănătate indiferent de opțiunea acesteia de a nu accesa sistemul public de sănătate.

În plus, drepturile și obligațiile asiguratilor sunt stabilite anual prin contractul cadru așa cum prevede Legea nr.95/2006 art.257. Acestea sunt aduse la cunoștința asiguraților prin publicarea în Monitorul oficial atât a contractului cadru cât și a normelor metodologice de aplicare a acestuia . Ca atare, necunoașterea caracterului exigibil al acestei creanțe bugetare de la data realizării veniturilor asupra cărora se calculează ar contravine principiului nemo censetur ignorare legem. Obligația de plată se naște de la data realizării venitului și nu în virtutea contractului de asigurare, astfel ca nu se poate reține că reclamanta ar fi ținuta numai la plata datoriei principale ci si la plata accesoriilor.

Pentru considerentele mai sus expuse instanta a respins actiunea formulata de reclamanta M. L. -M. in contradictoriu cu parata C. de asigurari de S. a Judetului C. iar in temeiul art 274 Cod procedura civila va lua act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta recurentă M.

L. M.

solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și rejudecând cauza, pronunțarea unei noi hotărâri prin care să se dispună admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată, cu obligarea la cheltuieli de judecată în ambele instanțe.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, în fapt în sarcina recurentei s-au emis la data de_, două decizii de impunere care au ca obiect obligarea atât la plata contribuțiilor de sănătate pentru perioada 2007 - 2009, cât și la plata accesoriilor aferente debitului principal pentru perioada mai sus indicată. La data de_, am declanșat procedura prealabilă prevăzută de către art. 205 și următoarele din Codul de procedură fiscală, solicitând C.A.S. C. anularea celor două decizii de impunere. La data de_, C.A.S. C. a emis decizia de soluționare a contestației prin care a respins contestația formulată de către noi. în aceste condiții, la data de_, s-a introdus o acțiune pe rolul Tribunalului

C. prin care se solicita instanței anularea actelor administrativ-fiscale mai sus menționate.

În cadrul acțiunii introduse pe rolul Tribunalului C. au fost invocate o serie de argumente atât de ordin procedural, cât și argumente care țin de fondul problemei și care în mod nejustificat au fost respinse de către judecătorul fondului. în consecință, recurenta a decis să promoveze prezentul recurs prin care solicităm Curții de Apel C. să ia act de aplicarea în mod greșit a legii de către prima instanță, iar în urma rejudecării să anuleze obligațiile impuse de către casa de sănătate în sarcina recurentei.

Se consideră că recurs trebuie admis pentru argumentele care au fost expuse în motivele de recurs.

Înainte de a trece la expunerea propriu-zisă a motivelor de recurs, recurenta solicită a face cunoscut faptul că în opinia recurentei, se trece mult prea ușor peste argumentele de ordin procedural în cadrul litigiilor privind contenciosul fiscal.

Din punctul recurentei de vedere, în acest mod drepturile particularilor de a fi protejați în fața abuzurile pe care le comite puterea administrativă devin doar niște simple iluzii. Acest chestiuni nu ar trebui ignorate așa de ușor, mai ales într-un domeniu cum este dreptul public, care prin definiția lui oferă o poziție de superioritate administrației în raport cu particularii și care este o ramură de drept care este guvernată în totalitate de către principiul formalismului.

Se susține că, o astfel de gândire a fost adoptată recent de către Curtea de Apel C. în cadrul deciziei pronunțate asupra recursului din dosarul cu nr._ (dosar cu o problemă juridică similară cu cea din dosarul de față), unde cei 3 judecători din recurs au reținut că principiul formalismului și respectarea cu strictețe a legii procedurale constituie o garanție esențială de protecție a particularului în fața abuzurilor comise de către puterea administrativă. încălcarea garanției mai sus instituită nu poate avea ca și consecință decât nulitatea absolută a manifestărilor juridice realizate în aceste condiții.

Primul motiv de recurs pe care îl invocă în baza art. 304 pct. 9 C.pr.civ., este cel cu privire la lipsa competenței C.A.S. C. în vederea emiterii deciziei de impunere.

Astfel, se arată că, în dreptul administrativ, prima condiție pentru a fi în prezența unui act administrativ valabil emis este ca acesta să fie emis de către organul abilitat de către lege în acest sens. art. 216 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, se precizează faptul că în cazul neachitării obligațiilor către FNUASS, C.N.A.S. prin organele sale din teritoriu procedează la măsuri de executare silită conform Codului de procedură fiscală. Mai departe, art. 261 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, acordă competență casei de sănătate în vederea elaborării normelor de executare silită.

În acest context, nu trebuie scăpat din vedere faptul că ne găsim în dreptul public unde existența unei competențe în sarcina unei instituții publice trebuie să fie rezultatul atribuirii exprese a acesteia de către lege. De altfel, unde legiuitorul a dorit ca o anumită competență să fie atribuită unei instituții a afirmat aceasta în mod clar, cum este, spre exemplu, în prezenta cauză unde casele de sănătate au dobândit competențe în domeniul executării silite. Dar o

executare silită nu poate fi pornită în absența unui titlu de creanță emis în mod valabil.

În România, legea (art. 32-33 din Codul de procedură fiscală) atribuie competență în vedere* stabilirii și individualizării creanței fiscale în sarcina

A.N.A.F. și a subdiviziunilor sale din teritoriu. Nu există nici un text de lege în vigoare (prin sintagama "lege" trebuie înțeles lege emisă de către Parlament sau ordonanță emisă de către Guvern) prin care etapa stabilirii și individualizării creanței fiscale, etapă care se finalizează cu emiterea unei decizii de impunere, în domeniul contribuțiilor de sănătate să fie trecute în sarcina caselor de sănătate.

Prin urmare, singurul organ care putea emite o decizie de impunere în prezenta cauză era A.N.A.F. De altfel, această practică greșită a fost observată și de către legiuitor care a decis să o sisteze în mod expres, prin introducerea

O.U.G. nr. 125/2011, unde se menționează în mod expres că toate operațiunile de colectare și executare silită a creanțelor datorate FNUASS trec cu începere din data de_, în sarcina A.N.A.F. Practic, în acest sens s-a lămurit orice discuție cu privire la competență.

În consecință, din moment ce acest argument a fost respins în mod nejustificat de către judecătorul fondului, crede că se impune a constata că

C.A.S. C. nu putea emite decizia de impunere în prezenta cauză, astfel că se impune sancționarea acesteia cu nulitatea absolută.

Al doilea motiv de recurs privește nerespectarea dreptului la apărare.

Dreptul la apărare este o altă componentă a garanției de care beneficiază un particular în raportul de drept public cu administrația. De altfel, importanța acestui drept este reliefată de faptul că inclusiv Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene precizează la art. 41 că organele de stat și agențiile Uniunii au obligația ca înainte de luarea promovarea unei decizii cauzatoare de prejudicii, să pună la dispoziția particularului toate informațiile relevante și să îi acorde un timp rezonabil pentru formularea unui punct de vedere raport la acuzațiile care i se aduc, iar administrația trebuie să ia la cunoștință cu maximă diligentă apărările formulate către particular. Acest lucru se realizează cu ocazia emiterii deciziei cauzatoare de prejudicii care trebuie să demonteze în mod motivat apărările formulate. în jurisprudența Curții de la Luxemburg aceste considerente au fost exprimate în cauza Solvay c. Comisia, ocazie cu care a fost anulată o decizie de sancționare a societății Solvay emisă de către Comisia Europeană pentru presupuse nereguli în domeniul dreptul concurenței. Motivarea Curții de Justiție a stat în faptul că din moment ce Comisia Europeană nu a asigurat accesul societății la toate informațiile relevante, acesta a fost privată de efectuarea unei apărări efective, fapt ce ridică dubii cu privire la legalitatea măsurii administrative, iar orice dubiu trebuie interpretat în favoarea particularilor.

De altfel, în decizia de soluționare a contestației, intimata recunoaște că dreptul la apărare nu fost deloc pus în discuție, deși această obligație este impusă și de către legea națională (art. 9 alin. (1) din Codul de procedură fiscală).

A. ul recurentei la toate informațiile necesare se impunea cu atât mai mult, cu cât informațiile au provenit de la A.N.A.F. pe baza unui protocol.

În consecință, pentru nerespectarea dreptului la apărare se impune anularea deciziei de impunere și a actelor subsecvente în baza jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Al treilea motiv de recurs respingerea în mod nejustificat a argumentului cu privire la obligația efectuării unei decizii de impunere.

În cazul în care un organ fiscal are suspiciuni cu privire la corecta îndeplinire a obligațiilor fiscale de către un contribuabil, organul fiscal are obligația verificării acestuia. în cadrul procedurii fiscale române, singurul mijloc de control este inspecția fiscală. Ori în prezenta speță se aduc acuzații cu privire la pretinsa nerespectare a Legii nr. 95/2006 și se și emite o decizie de impunere. Cu toate acestea, chiar intimata recunoaște faptul că în speță nu a existat nici o inspecție fiscală și că a procedat la emiterea deciziei doar în baza informațiilor obținute de la A.N.A.F. De altfel, deciziile de impunere din oficiu se emit doar atunci când în urma controlului la care este supus un particular, organul fiscal constată diferențe de impozit, iar pentru recuperarea acestor diferențe emite o decizie de impunere din oficiu.

După cum se poate observa, în prezentul dosar nici nu s-a pus în discuție efectuare unei inspecții fiscale, deși C.A.S. C. pretinde că este un veritabil organ fiscal. Prin urmare, se impune anularea actelor emise cu nerespectarea acestei forme.

Cel de al patrulea motiv de recurs privește respingerea în mod nejustificat de a argumentului cu privire la nelegala extindere a dreptului de prescripție în stabilirea obligațiilor fiscale. Acest motiv de recurs se încadrează pe prevederile atât a art. 304 pct. 4, cât și art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Deși art. 91 C.pr.fisc, vorbește despre un termen de prescripție de 5 ani de zile cu privire la care organul fiscal poate stabili creanțe fiscale, acest text de lege trebuie privit prin prisma mecanismelor prin care se poate pune în aplicare. Astfel, acest termen poate fi aplicat doar în cazul mecanismului de control, adică al inspecției fiscale. Scopul acestui termen de 5 ani este asigurarea colectării unui venit cât mai mare la bugetul de stat de la persoanele care nu și-au îndeplinit obligațiile impuse de lege. Dar acest termen poate fi aplicat doar în cadrul unei inspecții fiscale, când se verifică aplicarea legii fiscale.

In cazul în care un particular a respectat condițiile impuse de către art. 98 C.pr.fisc, inspecția fiscală poate privi doar cei 3 ani anteriori anului în care are loc inpsecția fiscală. Cu toate acestea, în prezenta speță nu au deloc inspecție fiscală, astfel că în mod corect nu se poate stabili nici o sumă în sarcina recurentei. Într-o interpretare indulgentă, dacă se trece peste argumentul cu prvire la necesitate efectuării unei inspecții fiscale, se pot stabili obligații în mod retroactiv doar pe ultimi 3 ani, ceea ce în dosar s-ar traduce ca fiind anii 2009, 2010 și 2011.

De altfel, tot din cauza acestei interpretări a fost nevoită să invoce încălcarea art. 304 pct.4 C.pr.civ. de către instanța de fond. Astfel, în motivarea sentinței, instanța a arătat că și dacă s-ar fi efectuat o inspecție fiscală, aceasta ar fi privit o perioadă de 5 ani de zile, deoarece recurenta nu a respectat obligațiile impuse de către art. 98 C.pr.fisc. Crede că prin această interpretare, instanța a încălcat principiul separației puterilor în stat, deoarece aprecieri cu privire la nerespectarea art. 98 C.pr.fisc. care permit extinderea inspecției fiscale pe ultimi 5 ani o poate face doar organul fiscal, care este parte a puterii administrative, și nu instanța de judecată care este parte a puterii judecătorești.

În concluzie, în cazul în care se va trece peste argumentul cu privire la necesitatea inspecției fiscale, solicită anularea în parte decizia de impunere pentru anii 2007-2008.

Cel de al cincilea motiv de recurs privește respingerea în mod nejustificat a argumentului cu privire la elementele de formă ale actului administrativ.

Art. 43 din Codul de procedură fiscală prevede elementele obligatorii pe care trebuie să le conțină un act administrativ-fiscal. Printre aceste se numără și semnătura persoanei împuternicite în emiterea acestuia. De altfel această deficiență este sancționată de către art. 46 C.pr.fisc. cu sancțiune? nulității

exprese. Aceeași sancțiune a fost aplicată de către Curtea de Apel C. în decizia din recurs din dosarul nr._, unde s-a reținut că lipsa semnăturii și ștampilării unei declarații fiscale asimilate unei decizii de impunere, atrage nulitatea acesteia și implicit a titlului de creanță.

După cum se poate observa, în prezenta cauză cele două decizii de impunere au fost emise în data de_, dar semnătura a fost aplicată doar la data de_, deci ulterior emiterii acestora. Prin urmare, în baza principiului formalismului, se impune anularea celor două decizii de impunere în baza art. 46 C.pr.fisc.

Cel de al șaselea motiv de recurs privește incorecta respingere a argumentului cu privire la modul nelegal de obținere a informațiilor.

C.A.S. C. invocă ca și sursă a informațiilor sale protocolul încheiat cu

A.N.A.F. în cursul anului 2008. Cu toate acestea, art. 6 alin. (1) din Protocol prevede faptul că între casele de sănătate și administrațiile financiare se încheie procese-verbale cu privire la informațiile transmise. Ori C.A.S.C. nu a prezentat nici recurentei, nici nu a depus la dosarul cauzei, vreun proces-verbal încheiat cu

A.F.P. C. -N. din care să se poată verifica veridicitatea informațiilor folosite de către casa de sănătate.

De altfel, din adresa nr. 37515/_ a C.A.S. C., rezultă cu claritate că astfel de procese-verbale nu există, funcționarii C.A.S. C. accesând o bază de date fără a respecta condițiile legale.

Recurenta consideră că în acest caz, trebuie aplicat principiul conform căruia orice probă obținută în mod nelegal trebuie ignorată de judecătorii cauzei, deoarece în caz contrar s-ar încălca art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului raportat la dreptul la un proces echitabil.

În concluzie consideră că în prezenta cauză există serioase dubii cu privire la veridicitate informațiilor folosite, iar orice dubiu trebuie să profite particularului, așa că se impune anularea deciziei de impunere.

Cu privire la fondul cauzei se arată că cel de al șaptelea motiv de recurs are ca și obiect criticarea modului de aplicare a unor prevederi din Legea nr. 95/2006.

În cazul în care se va trece peste argumentele de ordin procedural, dorește să aducă în atenția Onoratei instanțe de recurs și o serie de argumenete care țin de fondul dreptului și care justifică anularea celor decizii de impunere.

În cadrul întâmpinării, pârâta susține faptul că, contractul de asigurare reglementat de către Legea nr. 95/2006 este un act pur administrativ. Acest punct de vedere este preluat de către instanța de judecată a fondului. Ceea ce frapează în primul rând este faptul că între cei doi termeni "contract" și "act administrativ" există o contradicție evidentă. De altfel în toată doctrina română de drept administrativ și civil în momentul în care ajunge la studiul uneia dintre cele două instituții, o dă pe cealaltă ca exemplu de instituție totalmente opusă. De altfel, diferența dintre cele două noțiunii este cea mai evidentă în cadrul procesului de formare a lor. Contractul civil se bazează exclusiv pe acordul de voințe dintre două părți, în timp ce actul administrativ are un caracter eminamente unilateral, Statul neavând nevoie de acordul particularului pentru emiterea actului. în consecință, din moment ce Legea nr. 95/2006 folosește noțiunea de "contract" nu se poate susține că un particular devenine contribuabil la FNUASS de drept, fără a exista un acord din partea sa care să fie materializat prin încheierea contractului.

Mai departe, instanța de fond a afirmat faptul că în baza art. 208 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 plata contribuțiilor este obligatorie și ca sistemul de asigurări sociale de sănătate funcționează unitar și pe baza principiului solidarității. Ceea ce scapă din vedere instanța de fond este faptul că în baza art. 211 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, sunt asigurați la FNUASS cetățenii români care au domiciliul în România și care fac dovada plății contribuției către fond.

Mai departe, în teza a Il-a se arată că respectiva persoană trebuie să încheie un contract de asigurare cu una din casele de asigurare. Din acest text rezultă că dobândirea calității de asigurat este condiționată de încheierea contractului. Prin urmare textul art. 208 alin. (3) trebuie interpretat prin prisma art. 211 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 în sensul că plata contribuției este obligatorie doar pentru cei ce au încheiat contract de asigurare.

De asemenea, mai trebuie luate în vedere și prevederile art. 222 din Legea nr. 95/2006 și art. 4 alin. (3) din H.G. nr. 972/2006 privind funcționarea CNAS care stabilesc dreptul la informare anuală al asiguraților cu privire la pachetul de servicii de care beneficiază, cota contribuției de sănătate, modalității de plată etc. Prin recunoașterea acestui drept persoanelor asigurate, rezultă faptul că legiuitorul recunoaște că există și persoane neasigurate. Prin urmare, a cere să plătească contribuție și persoanele care nu au dreptul la informare este profund anti-legal și anti-constituțional, raportat la art. 31 din Constituție.

Un alt argument conform căruia plata contribuției nu este obligatorie în cazul lipsei contractului este faptul că art. 211 alin. (I1) din Legea nr. 95/2006 condiționează prestarea serviciilor medicale de plata contribuției. Dacă contribuția de asigurări sociale de sănătate ar fi funcționat ope legis, așa cum susține pârâta, atunci particularul ar trebui să poată avea acces oricând la servicii medicale deoarece plata acestora se face oricum. însă art. 211 alin. (I1) condiționează prestarea serviciilor medicale de plata contribuției. Neplata acestora atrage pierderea dreptului de a mai beneficia de servicii medicale în cadrul sistemului public de sănătate. De altfel, aceasta este și logica plății contribuțiilor de orice fel ca, contribuabilul să beneficieze de prestații doar atât timp cât plătește, ceea ce se întâmplă în cadrul tuturor sistemelor de asigurări sociale din România. Ceea ce susține pârâta prin întâmpinare este că, contribuția de sănătate ar avea caracterul unui impozit direct, cum este cel pe venit/profit unde statul nu are obligația efectuării unei contraprestații. Prin urmare, având în vedere că Legea nr. 95/2006 este o lege specială în raport cu Legea nr. 500/2002, noțiunea de "contribuție" trebuie înțeleasă în sensul dat acesteia de art. 211 alin. (I1) din Legea nr. 95/2006 și anume că plata contribuției atrage obligația statului de a presta servicii medicale. Prin urmare, "contribuția de sănătate" reglementată de Legea nr. 95/2006 este diferită cea acordată de art. 2 pct. 19 din Legea nr. 500/2002 (care are natura unui impozit direct), plata ei fiind condiționată de încheierea "contractului de asigurat, iar în caz de plată cu obligația statului de a presta servicii medicale.

În finalul acestui capitol mai trebuie luat în considerare și art. 220 din Legea nr. 95/20W Acest articol recunoaște anumite drepturi pentru persoanele care nu au calitatea de asigurat. Aceste persoane nu pot fi decât cele care nu au încheiat un contract de asigurare, cum este și cazul reclamantului, și care nu au obligația plății contribuției.

Cu privire la debitele accesorii se arată că cel de al optulea motiv de recurs privește modul de aplicare a debitelor accesorii, mod pe care intimata 1-a aplicat în mod greșit și pe care instanța de fond 1-a admis în mod incorect.

Pe lângă susținerile pe care le-a evocat în cadrul cereri de chemare în judecată unde a arătat că printr-o interpretare teleologică că debitele accesorii în materie fiscală reprezintă o formă de răspundere civilă delictuală în sensul art. 998-999 din Codul Civil de la 1864 cu obligația organelor de stat de a proba toate condițiile cerute de răspunderea civilă delictuală și pe care le reiterăm în totalitate, recurenta mai propune un argument suplimentar cu privire la acest subiect. Curtea de Apel Galați, într-o speță similară, decizia nr. 825 din data de_ a statuat că deși particularul < obligația depunerii declarațiilor de venit lunar conform Legii nr. 95/2006 (nedepunerea acestora fiind contravenție), debitele accesorii nu pot să curgă fără o minimă informare a particularului

despre existența debitului, mai ales în cazul în care introducerea acestuia în cadrul sistemului de asigurare se face de drept.

Acceptarea faptului că debitele accesorii curg fără nici o acțiunea din partea caselor de asigurării ar însemna ca pasivitatea acestora să nu fie sancționată, cât și a le permite acestora să comită un abuz de drept prin obligarea particularului la plata contribuțiilor cât mai aproape de expirarea termenului de prescripție de 5 ani cu scopul ca debitele accesorii să fie cât mai mari.

De altfel acesta este și situația din speță. Mai mult, așa cum a indicat mai sus art. 4 alin . (3) din H.G. nr. 972/2006 impune obligația informării contribuabilului despre sumele de plată anual de către casele de sănătate. Prin urmare lipsa comunicării unor decizii de impunere anuale pentru perioada anilor 2007-2010 atrage și scutirea contribuabilului de la plata debitelor accesorii.

În concluzie, dacă instanța de recurs va considera că recurenta trebuie să plătească contribuțiile de sănătate pentru anii 2007-2010, solicită ca în baza celor arătate mai sus exonerarea recurentei de la plata debitelor accesorii.

În finalul acestui, recurs, solicită instanței de recurs să observe comportamentul abuziv al C.A.S. C. evidențiat în special de încălcarea în mod

flagrant a legii procedurale, și la care a aderat și instanța de fond. Se subliniază din nou faptul că în caz de viciere a procedurii nu se poate vorbi despre rezolvarea în mod corect a fondului dreptului.

Prin urmare, singura soluție corectă este exonerarea recurentei de la plata debitelor impuse de către C.A.S. C. .

Intimata pârâtă C. DE A. DE S. A JUDEȚULUI C.

prin întâmpinarea depusă la fila 12 solicită respingerea recursului formulat în cauză, cu consecința menținerii hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

În dezvoltarea motivelor întâmpinării se arată că,

Referitor la necompetența materială a CAS C., pentru emiterea Deciziei de impunere se arată că, potrivit art. 35 Ordinul 617/2007 pentru aprobarea normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat, se arata in alin.l ca in conformitate cu art. 215 alin. (3) din legea 95/2006 și art. 81 din Codul de procedură fiscală, pentru obligațiile de plată față de fond ale persoanelor fizice care se asigură pe bază de contract de asigurare, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de ANAF, titlul de creanță îl constituie, după caz, declarația prevăzută la art. 32 alin. (4), decizia de impunere emisă de organul competent al CAS, precum și hotărârile judecătorești privind debite datorate fondului. Decizia de impunere poate fi emisă de organul competent al CAS și pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF.

Aceste decizii de impunere reprezintă titlu de creanța si potrivit art.141, alin. 2 devin titlu executoriu la data la care creanța fiscala este scadenta.

Referitor la competenta CAS C. de a emite acte administrative fiscale, in speța decizii de impunere, se menționează ca au fost invocate excepții de nelegalitate al art. 35 din Ordinul 617/2007 pentru aprobarea normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat, fiind toate respinse.

In acest sens, se menționează DECIZIA nr. 3.878 a ÎNALTEI CURȚI DE JUSTIȚIE SI C. ȚIE din 27 septembrie 2010 pe care a depus-o in susținere la instanța de fond.

Este adevărat ca art. 9 alin. 1 din Codul de procedura fiscala arata ca "înaintea luării deciziei organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la faptele și împrejurările relevante în luarea deciziei" dar nu este obligat conform alin 2, lit. d al aceluiași articol când urmează să se ia măsuri de executare silită.

Omisiunea declarării veniturilor este sancționată de lege, reclamanta ignoră dispozițiile art.215 alin.(3), din Legea nr. 95/2006 privind asigurările de sănătate, care prevăd în mod expres obligativitatea depunerii declarațiilor privind obligațiile față de FNUASS, precum și dispozițiile art.305 lit.aAl ,care stipulează că nedepunerea acestora constituie contravenție, și este sancționată cu amendă, conform art.306 lit bAl.

Reclamanta avea posibilitatea de a cere informații, iar nu obligația organului fiscal de a comunica din oficiu astfel de relații, cu atat mai mult cat datele respective nu se afla la dispoziția CAS in lipsa unei declarații din partea contribuabilului.

Deciziile constituie si înștiințare de plata, de unde rezulta ca reclamanta a luat la cunoștința de cuantumul debitului si modul de calcul atât al contribuției cat si al accesoriilor datorate unde sunt detaliate scadentele, perioadele pentru care au fost stabilite si temeiul de fapt si de drept.

Potrivit prevederilor art. 99, alin. Din Codul de Procedură Fiscală 92/2003, "Inspecția fiscală se exercită exclusiv, nemijlocit și neîngrădit prin Agenția Națională de Administrare Fiscală sau, după caz, de compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale, conform dispozițiilor prezentului titlu, ori de alte autorități care sunt competente, potrivit legii, să administreze impozite, taxe, contribuții sau alte sume datorate bugetului general consolidate".

De asemenea, potrivit art. 100 din actul normativ precizat mai sus, inspecția fiscală are la bază o selecție prealabilă (aleatorie) a contribuabililor ce urmează a fi supuși inspecției fiscale.

Prin urmare, dreptul de a efectua inspecția fiscală revine în exclusivitate ANAF sau compartimentelor de specialitate din subordinea autoritățiilor administrației publice locale, pe baza unei selecții prealabile, deci nu toți contribuabilii sunt supuși unei inspecții fiscale.

Dreptul CAS C. de a stabilii obligații fiscale pe ultimii 5 ani nu este condiționat de efectuarea unei inspecții fiscale de către Agenția Națională de Administrare Fiscală sau, după caz, de compartimentele de specialitate.

Acest drept este reglementat de prevederile alin. (7) art. art. 259 din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și de prevederile art. 29 din Ordinul 617/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat potrivit cărora, "Persoanele care au obligația de a se asigura și nu pot dovedi plata contribuției sunt obligate pentru a obține calitatea de asigurat să achite pe întreaga perioadă a termenelor de prescripție privind obligațiile fiscale contribuția legală lunară calculată asupra veniturilor impozabile realizate și obligațiile fiscale accesorii de plată prevăzute de Codul de procedură fiscală, dacă au realizat venituri impozabile pe toată această perioadă".

In lipsa declarației obligatorii privind obligațiile față de FNUASS, pe care reclamanta trebuia să o depună la CAS, conform art.215 alin(3) din Legea nr.95/2006, s-a procedat la stabilirea contribuției față de fond în baza declarației de venit estimat depusă de către reclamant la ANAF, în conformitate cu prevederile art.35 din Ordinul 617/2007, și în baza Protocolului încheiat între CNAS și ANAF nr.5282/2007 P95896/_, privind furnizarea datelor referitoare la persoanele care realizează venituri din activități independente.

In plus, în susținerea celor invocate se face referire și la prevederile art.91 alin.(l) care stipulează :" dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani,", astfel că deciziile au fost emise cu respectarea termenului de prescripție.

Deciziile de impunere emise de CAS C. respectă toate prevederile impuse de art. 43, alin. (2) din Codul de Procedură Fiscală 92/2003, referitoare la: denumirea organului fiscal emitent, data la care a fost emis și data de la care își

produce efectele, datele de identificare a contribuabilului sau a persoanei împuternicite de contribuabil, obiectul actului administrativ fiscal, motivele de fapt și temeiul de drept, numele și semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, ștampila organului fiscal emitent, posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestației și organul fiscal la care se depune contestația. Creanțele au fost stabilite pe fiecare an în parte, cuprinzând termenele scadente pentru fiecare creanță în parte, venitul net realizat, cote procentuale de stabilire a contribuției pe fiecare perioadă în parte.

Potrivit prevederilor art. 46 din Codul de Procedură Fiscală 92/2003, nulitatea actului administrativ fiscal poate fi invocată numai în "Lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la art. 43 alin. (3), atrage nulitatea acestuia. Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu.

Potrivit prevederilor art. 211, alin. (1)) din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății "Sunt asigurați, potrivit prezentei legi, toți cetățenii romani cu domiciliul in tara, precum si cetățenii străini si apatrizii care au solicitat si obținut prelungirea dreptului de ședere temporara sau au domiciliul in România si fac dovada plații contribuției la fond, in condițiile prezentei legi.

In aceasta calitate, persoana in cauza încheie un contract de asigurare cu casele de asigurări de sănătate, direct sau prin angajator, al cărui model se stabilește prin ordin al președintelui CNAS cu avizul consiliului de administrație". Prin urmare, persoana asigurată are obligația plății contribuției la FNUASS asupra veniturilor realizate, indiferent dacă a încheiat sau nu contractul de asigurare.

În consecință creanțele datorate la FNUASS nu rezultă din raporturi juridice contractuale, ci din calitatea de asigurat conferită de lege.

Prin urmare, reclamanta nu face parte din categoria persoanelor (străine) menționate la art. 214 din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, pentru care asigurarea este facultativă, in cazul reclamantei, în calitate de cetățean român cu domiciliul în România asigurarea socială de sănătate este obligatorie.

Statutul de persoană asigurată nu este condiționat de încheierea unui contract de asigurare, ci de cele două condiții obligatorii, și anume: cetățean român cu domiciliul în România; dovada contribuției la FNUASS asupra veniturilor realizate.

Urmare celor precizate mai sus, în condițiile în care, prin efectul legii o persoană este asigurată în sistemul asigurărilor sociale din România și realizează venituri impozabile, are obligația contribuției la FNUASS asupra acestor venituri.

Existenta art. 222 din Legea nr. 95/ 2006, potrivit cu care "fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puțin o data pe an, prin casele de asigurări de sănătate, asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului de contribuție personala si a modalității de plata, precum si asupra drepturilor si obligațiilor sale", menit sa asigure transparenta sistemului de asigurări de sănătate, nu susține totodată existenta unei obligații in sarcina caselor de asigurări de sănătate, de a comunica asiguraților date si informări cu privire la întinderea contribuției personale si a modalităților de plata, din oficiu sau in lipsa unei cereri din partea contribuabilului.

Daca s-ar considera ca atare, dispoziția cuprinsa in art. 257 alin 1, alin. 2, lit. b si alin. 5, lit b ar rămâne fara efecte, de vreme ce obligația de plata s-ar naște numai dupa informarea contribuabilului.

Dimpotrivă, legea are in vedere posibilitatea reclamantei de a cere informații, iar nu obligația organului fiscal de a comunica din oficiu astfel de

relații, cu atât mai mult cat datele respective nu se afla la dispoziția CAS in lipsa unei declarații din partea contribuabilului.

Totodată, legea nu reglementează efectele juridice ale unei asemenea informări, pentru a determina concluzia ca nerespectarea acestei obligații de către organele statului ar atrage înlăturarea obligației contribuabilului.

De vreme ce acesta este obligat sa declare veniturile obținute din activități independente si sa plătească trimestrial contribuția aferenta, calculate potrivit propriei declarații asupra veniturilor realizate, rezulta ca legea a conferit efecte declarației contribuabilului in condițiile art. 110 alin 3, lit. b din O.G. nr. 92/2003, in raport de care a stabilit termene legale, pentru plata contribuției la fondul asigurărilor de sănătate.

In materie fiscală, accesoriile sunt datorate de drept ca urmare a neplății la termen a creanțelor principale, indiferent de existența sau nu a unei culpe din partea contribuabilului.

Astfel, conform art.85 c.pr.fisc. impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidate se stabilesc fie prin declarație fiscală în condițiile art.82 alin.2 și art.86 alin.4, fie prin decizie emisă de organele fiscale, creanțele fiscale fiind scadente la expirarea termenelor prevăzute de codul fiscal sau de alte legi care le reglementează (art. 111).

Art. 119 alin.l c.pr.fisc. prevede că pentru neachitarea la termenul scadent de către debitor a obligațiilor de plată se datorează dupa acest termen majorări de întârziere.

Art. 120 al aceluiași cod, stipuleză că majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întîrziere începând chiar din ziua următoare termenului de scadență până la data stingerii sumei datorate inclusiv.

Prin normele enunțate nu se prevede ca și condiție prealabilă încunoștințarea. Dimpotrivă, normele prevăd expres că se datorează majorări de întârziere pentru neplata la scadență a creanțelor fiscale stabilite potrivit legii.

Coroborând aceste dispoziții legale cu art.257 alin.5 lit.b din Legea nr.95/2006conform căruia contribuțiile FNUASS se datorează trimestrial de către persoanele fizice care realizează venituri din activități independente, iar cuantumul contribuției este facil determinabil în sensul art.379 alin.4 cod pr. Civ. Prin aplicarea cotei legale, deci și majorările de întârziere au un caracter cert, lichid și exigibil, iar reclamata este ținută atât la plata datoriei principale cât și la plata accesoriilor.

In plus, și art.259 alin.(7) lit.b) din aceiași lege stipulează că persoanele care au obligația de a se asigura și nu pot dovedi plata contribuției, sunt obligate pentru a obține calitatea de asigurat să achite pe întreaga perioadă a termenelor de prescripție privind obligațiile fiscale contribuția lunară calculată asupra veniturilor impozabile realizate, precum și obligațiile legale accesorii de plată, conform OG.nr.92/2003 cu modificările și completările ulterioare CAS a emis Deciziile de impunere din oficiu nr.373904/1 din_, pentru perioada 2006- 2011, decizii întocmite cu respectarea condițiilor legale și care constituie titlu de creanță, devenind titlu executoriu prin neplata creanței la scadență.

Curtea în ședința publică din data de_ a pus în discuție din oficiu, ca motiv de ordine publică excepția inadmisibilității motivelor de recurs de la punctele 3 și 6 raportat la obiectul judecății și a acordat cuvântul pe această excepție și în dezbaterea recursului.

Reprezentantul recurentei- reclamante M. L. M., avocat C. C.

Curtea având în vedere că reclamanta nu a invocat în contestația adresată CAS C. aceste aspecte, ele fiind nou invocate în fața instanței, urmează a nu le analiza, ele nefiind cuprinse în Decizia nr.E490/1 din_ .

Acest aspect nu poate conduce la concluzia că reclamantei i-ar fi îngrădit dreptul la acces liber la justiție, în condițiile în care acesta în contestația depusă avea posibilitatea de a invoca ca motive de nelegalitate și aspectele descrise în recurs la pct.3-6, nefăcând acest lucru în termen util și în cadrul contestației, nu mai are posibilitatea de a extinde motivele contestației în fața instanței.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și acceptate de instanța de control judiciar, Curtea de Apel constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin sentința civilă nr. 13211 din 7 decembrie 2012 pronunțată în dosarul nr._ a Tribunalului C. s-a respins actiunea formulata de reclamanta M.

L. M.

, cu domiciliul procesual ales la sediul Cabinet Avocat C. C. F. din A., str. Abrud, nr.3, jud. A., în contradictoriu cu parata C. DE A. DE

S. A JUDETULUI C.

, cu sediul în C. -N., str. Constanța nr.5, jud. C. .

Instanța de fond a reținut temeinice și legale decizia de impunere din oficiu nr 376507/1/_ în care parata a stabilit in sarcina reclamantei obligația de plata a sumei de 12.779 lei cu titlu de contribuții la FNUASS pentru perioada 2007-2009, precum și decizia de impunere nr 376507/2/_ au fost stabilite in sarcina reclamantei obligatii fiscale accesorii in cuantum de 12.256 lei, respingând acțiunea reclamantei.

In ce priveste argumentul privind necompetența Casei de A. de S. de a stabili și individualiza creanțe fiscale

în sarcina reclamantei, Curtea reține că, potrivit art. 35 Ordinul 617/2007 pentru aprobarea normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat, se prevede in alin.l ca, in conformitate cu art. 215 alin. (3) din legea 95/2006 și art. 81 din Codul de procedură fiscală, pentru obligațiile de plată față de fond ale persoanelor fizice care se asigură pe bază de contract de asigurare, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de ANAF, titlul de creanță îl constituie, după caz, declarația prevăzută la art. 32 alin. (4), decizia de impunere emisă de organul competent al CAS, precum și hotărârile judecătorești privind debite datorate fondului. Decizia de impunere poate fi emisă de organul competent al CAS și pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF.

Aceste decizii de impunere reprezintă titlu de creanța si potrivit art.141, alin. 2 devin titlu executoriu la data la care creanța fiscala este scadenta.

Referitor la competenta CAS C. de a emite acte administrative fiscale, in speța decizii de impunere, Curtea constată că au fost invocate excepții de nelegalitate al art.35 din Ordinul 617/2007 pentru aprobarea normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat, excepții ce au fost respinse, în acest sens se poate menționa Decizia nr. 3.878 a ÎNALTEI CURȚI DE JUSTIȚIE SI C. ȚIE din 27 septembrie 2010

Astfel, prin Decizia nr. 3878 din 27 septembrie 2010 pronunțată de ÎCCJ- Secția de contencios administrativ și fiscal s-a decis cu valoare de principiu, chiar dacă printr-o decizie de speță, că: "Sunt legale prevederile art. 35 din Normele metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat, respectiv asigurat fără plata contribuției, precum și pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate aprobate prin Ordinul nr. 617/2007 al președintelui Casei Naționale de A. de S., prevederi în temeiul cărora Casei de A. de S. îi este recunoscută abilitarea legală de a emite decizii de impunere, care la scadență au valoarea de titlu executoriu, în baza căruia se poate declanșa urmărirea silită.

Aceste prevederi respectă atât cadrul legal stabilit prin Legea nr. 95/2006, în executarea căreia a fost emis Ordinul nr. 617/2007, cât și cadrul legal general, atâta timp cât, strict cu privire la obligațiile de plată către Fondul Național Unic de

A. de S., în competențele atribuite caselor de asigurări de sănătate de a aplica măsurile de executare silită sunt incluse și cele de emitere a titlurilor executorii, în condițiile și cu respectarea prevederilor art. 141 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Legat de aspectul privind nerespectarea dreptului la apărare, întrucât nu s-ar fi asigurat accesul reclamantei recurente la toate informațiile relevante, astfel, acesta a fost privată de efectuarea unei apărări efective, fapt ce ridică dubii cu privire la legalitatea măsurii administrative, Curtea reține că, dreptul de a fi informat, menită să asigure transparența sistemului de asigurări de sănătate, nu susține totodată existența unei obligații în sarcina caselor de asigurări de sănătate, de a comunica asiguraților date și informări cu privire la întinderea contribuției personale și a modalităților de plată, din oficiu sau în lipsa unei cereri din partea contribuabilului.

Dacă s-ar considera ca atare, dispoziția cuprinsă în art. 257 alin. (1), alin.

(2) lit. b) și alin. (5) lit. b) ar rămâne fără efecte, de vreme ce obligația de plată s- ar naște numai după informarea contribuabilului.

Dimpotrivă, legea are în vedere posibilitatea reclamantului de a cere informații, iar nu obligația organului fiscal de a comunica din oficiu astfel de relații, cu atât mai mult cu cât datele respective nu se află la dispoziția reprezentanților CAS în lipsa unei declarații din partea contribuabilului.

Trebuie notat că sistemul de asigurări sociale de sănătate ca și ori alt sistem contributiv din România se bazează pe principiul declarativ, altfel spus organul fiscal stabilește taxele ori contribuțiile pe baza declarațiilor înregistrate de celălalt subiect al raportului juridic de drept material fiscal.

Totodată, legea nu reglementează efectele juridice ale unei asemenea informări, pentru a determina concluzia că nerespectarea acestei "obligații"; de către organele statului ar atrage înlăturarea obligației contribuabilului.

Totodată, Curtea constată că în mod corect instanța de fond a reținut că cele doua decizii de impunere contestate cuprind toate datele necesare pentru identificarea bazei de impunere, natura veniturilor care constituie baza de impunere, cota de contribuție precum si scadenta obligației de plata a contribuției către FNUASS.

De asemenea, organul emitent a indicat toate actele normative care au stat la baza emiterii celor doua decizii, astfel ca actele contestate răspund exigentelor art 43 din Codul de procedura fiscala precum ale Codului European al Bunei Conduite Administrative.

Referitor la critica adusă de recurentă privind modul de aplicare a unor prevederi din Legea nr.95/2006, legat de lipsa unui contract de asigurare valabil încheiat între reclamantă și CAS, în lipsa informării reclamantei privind pachetul de asigurare de sănătate, criticându-se susținerile instanței de fond privind obligativitatea asigurării medicale chiar în lipsa unui contract și a achitării contribuției.

Curtea reține că motivele de recurs vizând inexistența unui contract de asigurare care să constituie elementul absolut necesar în procesul de stabilire a contribuției FNUASS este neîntemeiat, urmând a fi respins. De aceea, toate considerațiile de ordin teoretic vizând natura contractului de asigurare și condiționarea calității de asigurat de încheierea acestuia, sunt nefondate, urmând a fi înlăturate. În realitate, obligația se naște ,,ex lege,, independent de încheierea vreunui contract, iar respectivul contract are valențele unei simple operațiuni materiale de ordin administrativ. Reclamanta avea obligația ca persoană care realizează venituri din activități independente de a depune la

C.A.S. C. declarații privind obligațiile sale în conformitate cu prevederile art. 215

alin. 3, obligație pe care nu și-a îndeplinit-o așa încât pârâta-intimată a emis deciziile menționate ce fac obiectul litigiului, din oficiu.

În ceea ce privește invocarea de către reclamantă pe lângă această obligație a plății contribuției, revine dreptul corelativ de a fi informat în conformitate cu art.222 din Legea 95/2006 asupra nivelului de contribuție personală și a modalității de plată acest drept nu este în măsură să îl exonereze pe reclamant de la plata acestei contribuții,deoarece nimeni nu poate invoca necunoașterea legii. Astfel, această lege a fost făcută publică și toate persoanele care realizau venituri aveau cunoștința obligației contribuției către FNUASS.

În plus, drepturile și obligațiile asiguraților sunt stabilite anual prin contractul cadru așa cum prevede Legea nr.95/2006 art.257. Acestea sunt aduse la cunoștința asiguraților prin publicarea în Monitorul oficial atât a contractului cadru cât și a normelor metodologice de aplicare a acestuia . Ca atare, necunoașterea caracterului exigibil al acestei creanțe bugetare de la data realizării veniturilor asupra cărora se calculează ar contravine principiului nemo censetur ignorare legem. Obligația de plată se naște de la data realizării venitului și nu în virtutea contractului de asigurare, astfel ca nu se poate reține că reclamanta ar fi ținuta numai la plata datoriei principale ci si la plata accesoriilor.

Corecte sunt și statuările instanței de fond în privința accesoriilor. Acestea își au izvorul în reglementarea Legii nr. 95/2006, prin trimitere la Codul de procedură fiscală.

Astfel, potrivit art. 257 alin. (1), (2) și alin. (5) lit. b) și art. 259, în forma în vigoare pe perioada calculării sumei datorate, persoana asigurată, care desfășoară activități independente, are obligația plății unei contribuții bănești trimestriale pentru asigurările de sănătate, sub forma unei cote ce se aplică asupra veniturilor impozabile realizate de aceasta.

Art. 216 din Legea nr. 95/2006, în forma în vigoare la data emiterii actului fiscal, arăta că în cazul neachitării la termen, potrivit legii, a contribuțiilor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de Agenția Națională de Administrare Fiscală, C.N.A.S., prin casele de asigurări sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de întârziere în condițiile Codului de procedură fiscală.

Totodată, art. 36 din Ordinul C.N.A.S. nr. 617/2007 prevede că "CNAS, prin CAS sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de întârziere datorate de persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea se realizează de către ANAF, potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală și ale prezentelor norme metodologice";.

În materia fiscală, accesoriile sunt datorate de drept ca urmare a neplății la termen a creanțelor principale independent de existența sau inexistența unei culpe în sarcina contribuabilului, principiu edictat de prevederile art. 119 C.proc.fisc.

Același cod la art.120 mai prevede că majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere începând chiar din ziua următoare termenului de scadență până la data stingerii sumei datorate inclusiv. Prin normele enunțate nu se prevede ca și condiție prealabilă informarea contribuabilului. Dimpotrivă normele prevăd expres că se datorează majorări de întârziere pentru neplata la scadență a creanțelor fiscale stabilite potrivit legii.

Recurenta reclamantă a realizat venituri impozabile din desfășurarea unei activități independente care se supun impozitului pe venit și avea obligația legală de a plăti o contribuție lunară către fondul național unic de asigurări sociale de sănătate în forma unei cote procentuale aplicată asupra veniturilor impozabile.

Aceasta avea obligația de a depune și declarațiile prevăzute atât de OG nr.92/2003 cât și de art. 215 din Legea nr.95/2006. Întrucât recurenta nu și-a îndeplinit această obligație legală, stabilirea obligațiilor sale fiscale și a accesoriilor s-a realizat printr-o decizie de impunere emisă din oficiu de către organul fiscal în temeiul art.83 alin.4 din OG nr.92/2003.

Dimpotrivă, legea are in vedere posibilitatea reclamantei de a cere informații, iar nu obligația organului fiscal de a comunica din oficiu astfel de relații, cu atât mai mult cat datele respective nu se afla la dispoziția CAS in lipsa unei declarații din partea contribuabilului.

Obligația recurentei de a contribui la sistemul național de asigurări de sănătate subzistă independent de opțiunea acesteia de a nu accesa sistemul public de sănătate. În plus drepturile și obligațiile asiguraților sunt stabilite anual prin contractul cadru așa cum prevede Legea nr.95/2006. Acestea sunt aduse la cunoștința asiguraților prin publicarea în monitorul oficial atât a contractului cadru cât și a normelor metodologice de aplicare a acestuia. Ca atare necunoașterea caracterului exigibil al acestei creanțe bugetare contravine principiului nemo censetur ignorare lege. Obligația de plată se naște de la data realizării venitului și nu în virtutea contractului de asigurare. Prin urmare în mod corect a reținut prima instanță că recurenta datorează și accesorii.

Majorările de întârziere nu pot fi înlăturate pe ideea de culpă a instituției publice care nu și-a îndeplinit obligația de informare și notificare a contribuabililor pentru că această excludere de la plata majorărilor de întârziere trebuia stipulată prin lege și normele de aplicare. Având temei legal doar pentru stabilirea acestor majorări și nu pentru înlăturarea acestora, susținerea recurentului de sancționare a conduitei autorității publice prin înlăturarea acestor majorări de întârziere, este lipsită de fundament.

Pentru considerentele arătate, Curtea constată legalitatea și temeinicia sentinței recurate, astfel că în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă, va respinge recursul declarat de reclamanta M. L. M. împotriva sentinței civile nr.13211 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C. pe care o menține în întregime.

Fără cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Respinge recursul declarat de reclamanta M. L. M. împotriva sentinței civile nr.13211 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C. pe care o menține în întregime.

Fără cheltuieli de judecată în recurs. Decizia este irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din_ .

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

S. L. R. V. G. A. A. M.

fiind în concediu, semnează Președintele Curții de Apel

V. M.

GREFIER

M. V. -G.

Red. V.G./M.N.

2 ex./ Jud.fond.-

Decizia civilă nr. 9164/2013. Contencios. Anulare act administrativ

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Decizia civilă nr. 9164/2013. Contencios. Anulare act administrativ