Alte cereri. Decizia nr. 10/2013. Curtea de Apel BACĂU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 10/2013 pronunțată de Curtea de Apel BACĂU la data de 08-01-2013 în dosarul nr. 499/32/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BACĂU
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 10/2013
Ședința publică de la 08 Ianuarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE V. P.
Judecător C. Ș.
Judecător C. P.
Grefier C. M.
&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&
Astăzi a venit spre soluționare contestația în anulare formulată de contestatorul R. L. împotriva deciziei nr. 1280 din 19 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns: contestatorul R. L., personal și asistat de avocat D. N., pentru intimata G. F. – Secția județeană Bacău, în numele Gărzii Financiare – Comisariatul General, consilier juridic C. G., iar pentru intimatul F. R., avocat P. A..
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care consilier juridic C. G. solicită rectificarea conceptului de citare în sensul de a se trece pe concept G. F. – Comisariatul General prin G. F. – Secția Județeană Bacău.
Avocat D. N. solicită admiterea cererii de completare probatorii, în sensul de a depune la dosar o . înscrisuri pe care le consideră concludente cauzei.
Consilier juridic C. G. se opune cu privire la cererea de completare a probatoriilor, întrucât probele solicitate au fost admise la instanța de fond.
Avocat P. A., față de cererea de completarea a probatoriilor, solicită respingerea acesteia, ca inadmisibilă.
Avocat P. A. invocă tardivitatea completării motivelor contestație în anulare având în vedere dispozițiile art. 319 al. 2 teza a II-a din Codul de procedură civilă, potrivit cărora contestația în anulare se formulează în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, iar din dosar rezultă că contestatorul a luat cunoștință de hotărâre la data de 5.10.2012.
Avocat D. N. cu privire la excepția tardivității completării motivelor contestației în anulare, arată că aceste completări au fost făcute procedural și în termen.
Consilier juridic C. G., solicită admiterea excepției tardivității în ce privește completarea la motivele contestației în anulare.
Avocat P. A. arată că ne aflăm în fața unei hotărâri nesusceptibile de a fi pusă în executare.
Instanța constată că în cauză contestația în anulare a fost formulată la data de 26.06.2012, termenul de promovare a căii extraordinare de atac nefiind contestat și în consecință, apreciază că aceasta este formulată în termen.
În ce privește motivarea contestației, având în vedere că dispozițiile Codului de procedură civilă nu prevăd un termen pentru motivarea ei și implicit nicio sancțiune a nerespectării unui termen, respinge excepția tardivității invocată de intimat prin reprezentant.
Avocat N. D., arată că prin motivele contestației în anulare contestatorul a invocat erorile strecurate în hotărârea contestată, a depus și un istoric a suspendării relațiilor de serviciu, acte medicale și pe lângă acestea arată că mai deține o . probe.
Contestatorul R. L. arată că se află în posesia rezultatelor investigațiilor medicale în baza cărora s-a emis actele medicale care au fost invocate prin contestația în anulare și dorește să le depună la dosarul cauzei.
Instanța având în vedere că actele medicale au fost emise în baza investigațiilor invocate la acest termen și ținând seama că aceste acte medicale nu au fost contestate de niciuna din părți, respinge cererea pentru a depune rezultatul investigațiilor.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Avocat D. N., având cuvântul, arată că contestatorul a formulat prezenta contestație în anulare datorită erorilor strecurate în hotărârea recurată și consideră că nu este util a se continua aceste erori. Cu privire la norma de drept, consideră că instanța de recurs în mod greșit a reținut faptul că contestatorul a solicitat și obținut la data de 24.06.2009 suspendarea raporturilor de serviciu în temeiul art. 95 al. 2 din Legea nr. 188/1999, precum și faptul că din evidența proprie a intimatei rezultă că raporturile contestatorului de serviciu au fost suspendate din motive medicale. Susține că contestatorul a formulat la data de 09.06.2009 o cerere de prelungire a suspendării anterioare și nu emiterea unei decizii de suspendare în temeiul art. 95 al. 2 din Legea nr. 188/1999, în condițiile în care nici decizia de suspendare inițială a raporturilor de serviciu și nici deciziile ulterioare de prelungire a suspendării nu i-au fost comunicate, decât ulterior soluționării irevocabile a dosarului de față, iar din evidența intimatei rezultă clar faptul că raporturile de serviciu au fost suspendate din motive medicale.
Avocat N. D. arată în continuare că potrivit art. 94 al. 2 din Legea nr. 188/1999 în termen de 15 zile calendaristice înainte de data încetării motivului de suspendare de drept, dar nu mai târziu de data luării la cunoștință de motivul încetării suspendării de drept, funcționarul public este obligat să informeze în scris persoana care are competența legală de numire în funcția publică despre acest fapt, iar la al. 3 se precizează că are obligația să asigure, în termen de 5 zile de la expirarea termenului prevăzut la alin. (2), condițiile necesare reluării activității. Consideră că instanța de recurs a reținut în mod eronat enunțul acestui articol, în sensul că contestatorul ar fi avut obligația de a înștiința conducătorul instituției cu 15 zile înainte de data până la care erau suspendate raporturile de serviciu, ignorându-se faptul că articolul de lege menționat face referire, ca ultim termen de înștiințare, la data luării de către contestator la cunoștință a încetării motivelor de suspendare. Susține că la dosar se află o scrisoare medicală din 24.06.2009, care îi permitea reluarea raporturilor de serviciu. De asemenea a depus la dosar dovada predării la poștă, recomandat, a înștiințării de reluare a raporturilor de serviciu, chiar în data de 24.06.2010, care însă nu a fost observată de completul de judecată. Odată ce contestatorul și-a reluat atribuțiile de serviciu consideră că nu se mai poate constata suspendarea raporturilor de serviciu. Mai arată că instanța de fond a reținut că contestatorul nu ar fi făcut dovada efectuării tratamentului în străinătate. Consideră că în cauza de față contestatorul nici nu trebuia să facă această dovadă, ci doar a definitivării investigațiilor medicale menționate în cererea de prelungire a suspendării, formulată la data de 11.06.2008. De asemenea, consideră că reținerea acestui motiv nu poate fi decât rezultatul unei erori materiale.
În concluzie, avocat N. D. solicită admiterea contestației în anulare pentru motivele arătate în contestația în anulare.
Consilier juridic C. G., arată că această problemă a termenului de 15 zile a fostă lămurită de instanța de recurs și consideră că aceasta nu a făcut nicio eroare materială. În concluzie, solicită respingerea contestației în anulare, ca nefondată.
Avocat P. A., solicită respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă și în caz de respingere a acestei excepții, pe fond, ca nefondată. În continuare, arată că pentru a fi admisibilă contestația în anulare trebuie să îndeplinească două condiții, ori din motivele invocate ca greșeli materiale nu rezultă îndeplinirea acestor condiții. Susține că s-a încercat pe calea contestației în anulare să rejudece recursul. Referitor la susținerea contestatorului cu privire la faptul că la încetarea suspendării de drept funcționarul public nu trebuie să depună cerere cu minim 15 zile de data încetării suspendării, consideră că nu poate fi o greșeală materială a instanței de recurs, întrucât primul motiv al contestației în anulare reprezintă o nouă apărare care nu a fost invocată nici la fond, nici în recurs. Referitor la susținerea contestatorului în sensul că instanța a comis o greșeală materială constând în aplicarea unei norme juridice care nu se regăsește în textul legii aplicabile, arată că din textul de lege rezultă că prin greșeli, erori materiale ca motiv de contestație în anulare se înțeleg doar cele care se referă la aspectele formale și evidente ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Față de cele arătate solicită respingerea contestație în anulare, ca inadmisibilă. Pe fondul cauzei, solicită respingerea contestației, ca nefondată pentru motivele arătate în întâmpinare. Totodată, solicită cheltuieli de judecată.
Avocat D. N., în replică, arată că din punct de vedere al contestatorului ne aflăm în fața unei căi extraordinare de atac tocmai pentru a nu se mai repeta aceste erori materiale. Susține că instanța de recurs a reținut dispozițiile art. 94 al. 2 din Legea nr. 188/1999 în mod eronat. Mai arată că instanța de recurs a reținut că contestatorul nu a făcut dovada investigațiilor medicale. Consideră că în mod eronat a reținut că R. L. nu a făcut dovada investigațiilor medicale în străinătate. Însă, se poate observa că contestatorul a formulat trei cereri: în anul 2006, a solicitat suspendarea raporturilor de serviciu pentru investigații medicale în străinătate, în anul 2008 a formulat o nouă cerere pentru prelungirea perioadei de suspendare pentru definitivarea investigațiilor medicale, iar în anul 2009 a solicitat suspendarea pentru motive medicale și nimeni nu le-a contestat.
S-au declarat dezbaterile închise, cauza rămânând în pronunțare.
CURTEA
- deliberând –
R. L. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 1280/2012 pronunțată de Curtea de Apel Bacău.
1. În primul rând arată că își întemeiază contestația în anulare în baza prevederilor art. 318(1) din codul de procedură civilă pe considerentul că dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale.
Deoarece există posibilitatea unei alte interpretări decât cea pentru care am formulat contestația în amnare, apelează la două teze din literatura de specialitate:
„ Primul motiv prevăzut de art. 318 Cod procedură civilă - dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale - are în vedere erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului și care au avut drept consecință darea unor soluții greșite. Este deci vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța, prin confundarea unor elemente importante și care determină soluția pronunțată”.
„ Greșelile materiale vizate de art. 318 Cod procedură civilă nu trebuie confundate cu greșelile materiale la care se referă art. 281 Cod procedură civilă și care pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere”.
2. În al doilea rând, motivat de faptul că din cuprinsul deciziei rezultă numeroase confuzii solicită instanței de recurs să-i încuviințeze să prezinte unele considerente și comentarii față de sediul materiei, respectiv Secțiunea a 2-a Suspendarea raportului de serviciu din Legea nr. 188/1999. Astfel se poate reține că avem suspendarea de drept prevăzută de art.94 și suspendarea la inițiativa funcționarului public prevăzută de art.95. În cazul suspendării de drept, norma juridică nu face absolut nicio referire la obligativitatea funcționarului public de a depune o cerere sau alta înștiințare privind data începerii perioadei de suspendare. Modalitatea emiterii actului administrativ în astfel de situații este lăsată la libertatea angajatorului și este și normal având în vedere varietatea motivelor de suspendare exemplificate chiar de recurenta pârâtă.
La aliniatul (2) al respectivului articol, legiuitorul „dă jos din pod milităria” și statuează obligația funcționarului public ca, „ În termen de 15 zile calendaristice înainte de data încetării motivului de suspendare de drept, dar nu mai târziu de data luării la cunoștință de motivul încetării suspendării de drept ...” să informeze în scris persoana care are competența legală de numire în funcția publică despre acest fapt. Nerespectarea acestei obligații este sancționată cu încetarea de drept a raportului de serviciu. Consideră că în cazul suspendării de drept care se face prin act administrativ unilateral emis de angajator, este absolut justificat ca acesta să-și păstreze dreptul de control și coerciție pentru a nu se ajunge în situația ca un funcționar suspendat de drept să bată trotuarele Madrid-ului sau Istanbul-ului. În chintesență rezultă că în cazul suspendării de drept, care se face prin act administrativ al angajatorului, funcționarul public nu are obligația preavizării prin depunerea unei cereri sau altă formă de înștiințare. Pe durata suspendării cât și pentru reluarea activității este prevăzută obligația imperativă de preavizare a angajatorului cu eventualele schimbări intervenite în motivele de suspendare. Totuși, și în astfel de situații legiuitorul a dat dovada de o oarecare clemență și a folosit sintagma „ În termen de 15 zile calendaristice „ și nu „cu cel puțin 15 zile calendaristice înainte”... așa cum a insistat angajatoarea recurentă în susținerea legalității desfacerii contractului meu de muncă.
Condiția punitivă „ cu cel puțin 15 zile calendaristice înainte” este prevăzută într-adevăr la art. 95 pentru suspendarea raportului de serviciu la inițiativa funcționarului public, dar privește termenul de depunere a cererii prin care se solicită suspendarea, deci este aplicativ ca o condiție a începerii perioadei de suspendare și nu pentru reluarea activității după perioada de suspendare. În mod absolut logic, în cazul în care s-a convenit prin acordul părților între ce date este cuprinsă perioada de suspendare și nu au intervenit modificări privind motivele de suspendare, nici nu mai este necesară o înștiințare a funcționarului public depusă la sediul angajatorului.
Practic, dacă funcționarul nu se prezintă la serviciu în prima zi după expirarea perioadei de suspendare, angajatorul poate apela la măsura încetării de drept a raportului de serviciu a funcționarului indisciplinat. Este adevărat ca alin.(5) al art. 95 prevede „Dispozițiile art.94 alin.(2) se aplică în mod corespunzător și pentru cazurile prevăzute la alin.(l) si (2)”, dar se pierd din vedere următoarele: La al (1) al art. 95 sunt prevăzute un număr de cinci situații pentru care se poate solicita suspendarea, dar aceste situații sunt sensibil asemănătoare cu motivele suspendării de drept și pe bună dreptate o eventuală modificare a situației pentru care s-a cerut suspendarea trebuie adusă la cunoștința angajatorului deoarece poate influența semnificativ perioada de suspendare. La alin. (2) al art. 95 legiuitorul a acceptat cu o lejeritate exagerată că, la cererea motivată a funcționarului public, raportul de serviciu se poate suspenda pentru un interes personal legitim, larghețe asupra căreia s-a revenit conform modificărilor prevăzute la Art. V din Legea nr. 140/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999.
Cu tot respectul cuvenit, solicită curții să accepte o analiză gramaticală a prevederilor alin (4) al art. 95, analiză ce poate confirma opiniile mai sus expuse. Dacă se analizează textul din punct de vedere al expresiei „în mod corespunzător” prevăzută în aliniatul (5) de trimitere la art. 94, vom obține doua situații distincte astfel:
Suspendarea raportului de serviciu se constată în cazurile prevăzute la alin.(l) și la art. 94 alin. (1), precum și în alte cazuri reglementate prin legi speciale,(...) prin act administrativ al persoanei care are competența numirii în funcția publică. Deci, în aceste situații suspendarea se constată de angajator fără a fi necesară o cerere a angajatului.
Acum luăm segmentul de text înlocuit mai sus prin punctele de suspensie și vom avea următoarea prevedere: „respectiv se aprobă în cazul prevăzut la alin.(2), prin act administrativ al persoanei care are competența numirii în funcția publică”. Rezultă în mod indubitabil că în a doua situație este un acord de voința al părților, acord care a stat la baza emiterii actului administrativ și care este supus principiului sinalagmatic al convențiilor. Pentru a nu pierde firul logicii, R. L. reamintește faptul că a cerut, iar angajatorul a aprobat ca suspendarea să dureze până pe data de 25.06.2010. Atât timp cât niciuna din părți nu a invocat, în mod justificat temeinic, o modificare a înțelegerii de suspendare este absurd ca angajatorul să pretindă o preavizare puțin 15 zile calendaristice înainte sau chiar în termen de 15 zile calendaristice.
3. In al treilea și ultimul rând, intrând pe fond, arată că greșeala materiala constă în aplicarea unei norme juridice care nu se regăsește în textul legii aplicabile sau privește o alta situație decât cea dedusă judecații. După umila s-a părere consideră că instanței de recurs îi revine o culpă levis immo levissima, iar culpa lata aut magna culpa dolo aequiparatur aparține recurentei pârâte care prin motivele de recurs a înșelat instanța determinând-o să se pronunțe în eroare. Consideră că probabil nu se rejudecă recursul dar, pentru a justifica afirmațiile de mai sus cere încuviințarea să reia unele pasaje din recursul formulat, recurs în care se regăsește izvorul greșelii materiale. Astfel, în penultimul aliniat din pag.2 a recursului se stipulează, citez, (cererea de suspendare a raporturilor de serviciu se face cu cel puțin 15 zile calendaristice înainte de data când se solicită suspendarea ...). La primul aliniat al pag.3 din recurs, autorii recursului uită de cele afirmate anterior și încep să se dedea la manopere dolosive prin amputări și adăugiri la lege prezentând următorul text. „... rezultă că pentru toți funcționarii publici care nu cunosc data certă a încetării perioadei de suspendare se aplică teza a doua a art.94 alin.2 respectiv aceștia trebuie să informeze în scris persoana care are competența legală în numirea în funcție cu 15 zile înainte, dar nu mai târziu de data luării la cunoștința de motivul încetării suspendării, iar pentru toți funcționarii publici care cunosc de dinainte aceasta dată se aplică prima teză, respectiv informarea în scris se face cu cel puțin 15 zile înainte de data încetării motivului de suspendare.
Arată instanței că alin. 2 al art. 94 conține sintagma „În termen de 15 zile calendaristice...” și nu cu 15 calendaristice zile înainte sau cu cel puțin 15 zile calendaristice înainte și toată lumea trebuie să respecte litera legii. În alin.2 al paginii 3 din recurs, recurenta susține înlăturarea sintagmei „în termen de 15 zile înainte de data încetării motivului de suspendare”deoarece, citez, „contestatorul cunoștea încă din data de 09.06.2009 (din art. l al deciziei de suspendare nr. 1/09.06.2009) că raporturile de serviciu sunt suspendate până la data de 25.06.2010. În concluzie, intimata era obligată să informeze în scris conducătorul unității cu cel puțin 15 zile înaintea datei de 25.06.2010, ori această informare scrisă nu a fost făcută conform legi, rezultând că decizia de eliberare din funcție este temeinic motivată și legală.”
Solicită instanței să constate că recurenta s-a pretat la manipularea termenelor ajungând chiar la desconsiderarea capacității de înțelegere a unor texte juridice de către participanții la proces. Chestiunea spinoasă o constituie faptul că, chiar dacă principiul contradictorialității îi permite, trebuie să formuleze critici și la adresa instanței în sensul că:
Instanța a acceptat cu o ușurință oarecum nejustificată manoperele dolosive ale recurentei prin care efectiv a „măcelărit” prevederile legale referitoare la termenul de 15 zile calendaristice reluând aproape mot a mot în cuprinsul deliberărilor.
Prin alin. antepenultim al pag. 5 din decizie, instanța are în vedere următorul considerent; „Prin urmare, suspendarea raportului de serviciu în cazul reclamantului a fost una la cererea acestuia, iar data până la care era suspendat acest raport rezultă din însuși cuprinsul deciziei nr. 1/0906,2009, nefiind o dată necunoscută, ci una cunoscută, motive pentru care reclamantul era obligat să facă o cerere de reluare a raporturilor de serviciu cu 15 zile calendaristice înainte de data până la care îi erau suspendate raporturile de serviciu, respectiv data de 25.06.2010, obligație neîndeplinită în speță”.
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 148/2013. Curtea de... | Pretentii. Decizia nr. 857/2013. Curtea de Apel BACĂU → |
|---|
