Anulare act administrativ. Decizia nr. 2745/2014. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2745/2014 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 09-12-2014 în dosarul nr. 2363/62/2013
ROMÂNIA
C. DE APEL B.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr. 2745/RDosar nr._ /213
Ședința publică din data de 09 decembrie 2014
Completul constituit din:
Președinte: R. Grațiela M. - judecător
S. P. G. - judecător
Lorența B. - judecător
G. P. - grefier
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de pârâta C. de C. a României în nume propriu și pentru pârâta C. de C. B. împotriva sentinței civile nr. 6063/CA din 02.12.2013, pronunțată de Tribunalul B. - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._ având ca obiect „contestație act administrativ fiscal”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare,se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din data de 25 noiembrie 2014, consemnările din încheierea de ședință din acea zi fac parte integrantă din prezenta hotărâre, iar instanța, în baza art. 146 Cod procedură civilă, pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, potrivit art. 260 alin.1 Cod procedură civilă a amânat pronunțarea pentru 02 decembrie 2014 și, având nevoie de mai mult timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru astăzi, 09 decembrie 2014.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Analizând actele și lucrările dosarului, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 6063/CA din 02.12.2013, pronunțată de Tribunalul B. - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._ s-a admis acțiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Ș. în contradictoriu cu pârâtele C. de C. a României și C. de C. B..
A fost anulată în parte Încheierea nr. 18/19.12.2012, emisă de pârâta C. de C. a României și Decizia nr. 69/25.10.2012, emisă de pârâta C. de C. B., respectiv pentru pct. II 1 din decizia contestată .
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele considerente:
În urma auditului financiar asupra conturilor anuale de execuție bugetară întocmite pentru anul 2011, pârâta C. de C. a Județului B. a emis Decizia nr. 69/25.10.2012 (fila 15 la dosar nr._ al Curții de Apel B.) prin care, la pct. II.1 a reținut că Unitatea Administrativ Teritorială . în perioada 2009 – 2011 persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică, funcționarilor publici și personalului contractual, facilități și sporuri salariale ce exced prevederilor legale aplicabile personalului din administrația publică locală. Astfel, din testarea eșantioanelor selectate de la titlurile „ Cheltuieli de personal”, s-a constatat că entitatea audiată a plătit fără bază legală, următoarele venituri, care nu intră sub incidența Legii nr. 84/2012;
a) spor de dispozitiv în cuantum de 25% acordat în perioada ianuarie – februarie 2009 persoanelor având funcții de demnitate publică (primar și viceprimar) și unor salariați având calitatea de personal contractual, fără bază legală, acest venit nefiind prevăzut nici în contractul colectiv de muncă sau sentințe judecătorești;
b) spor de dispozitiv în cuantum de 25% acordat în anul 2011 și în continuare, persoanelor având funcții de demnitate publică (primar și viceprimar), funcționarilor publici și personalului contractual, urmare includerii acestui spor în baza art.1 din Actul adițional nr. 1/01.03.2009 la contractul colectiv de muncă înregistrat la ITM B. sub numărul 1348/6667/25.06.2008 în salariul de bază din 2010 care constituie bază de calcul pentru salariul din anul 2011;
c) indemnizație de hrană în sumă de 10,52 lei/zi acordată în anul 2011 și în continuare funcționarilor publici și personalului contractual urmare includerii acestei indemnizații în baza art. 31 alin. (10) din Contractul colectiv de muncă în salariul de bază din 2010 care constituie bază de calcul pentru salariul din anul 2011.
d) cheltuieli de transport de la domiciliu la locul de muncă acordate din decembrie 2010 și în prezent, unui funcționar public, în baza art. 17 alin.6 din Contractul colectiv de muncă.
Valoarea estimativă a abaterii reprezentând acordarea necuvenită a acestor venituri este în sumă totală brută de 224.543 lei.
Astfel, în deciziile contestate s-a reținut că prin acordarea acestor venituri ar fi fost încălcate prevederile art. 1 alin. (1) și (2), art. 2 alin. (1), (2) și (3) la anexa IX, din Legea – cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice; art. 10 din OUG nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar; art. 12 alin.1 din Legea 130/1996, privind contractul colectiv de muncă, republicată, cu modificările și completările ulterioare; art. 3 alin.2 din Contractul colectiv de muncă la nivel național nr. 2895/2006; art. 24 și 25 din HG nr. 833/2007 privind normele de organizare și funcționare a comisiilor paritare și încheierea acordurilor colective; art. 14 alin.3 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare.
Abaterile au fost consemnate la pct. II.4.1.1 din procesul verbal de constatare, anexă la raportul de audit financiar.
Împotriva acestei măsuri, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Ș. a formulat contestație care, prin Încheierea nr. 18/19.12.2012 a fost respinsă de pârâta curtea de C. a României (fila 18 la dosar nr._ al Curții de Apel B.).
Acordarea sporului de dispozitiv, a indemnizației de hrană și a cheltuielilor de transport persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică, funcționarilor publici și personalului contractul este întemeiată având în vedere următoarele aspecte:
Din verificarea întregului probatoriu, instanța a reținut în fapt și în drept că drepturile salariale enumerate în procesul verbal de constatare au fost acordate de entitatea administrativă în baza Legii nr.188/1999, a contractului colectiv de muncă al Comunei Ș., act neatacat de nicio parte și valabil încheiat precum și în baza sentințelor civile judecătorești depuse la dosar, respectiv a sent. civ. nr. 1032/M/2008 și nr. 387/CA/ 2008.
Ori, câtă vreme reclamanta a avut un temei de drept și hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pentru plata acestor drepturi – sporuri salariale, instanța a apreciat că nu-i poate fi imputată U. plata acestor drepturi. Astfel, măsura dispusă la pct. II 1 a deciziei contestate nu se justifică nefiind vorba de abateri de la lege din partea reclamantei cu privire la acordarea acestor drepturi salariale personalului contractual, funcționarilor publici și persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică (primar și viceprimar).
Față de aceste considerente mai sus expuse, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Ș. și s-a dispus anularea în parte a Încheierii nr. 18/19.12.2012 emisă de pârâta C. de C. a României și a Deciziei nr. 69/25.10.2012 emisă de pârâta C. de C. B., respectiv pentru pct. II 1 din decizia contestată.
Instanța a luat act că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat recurs C. de C. a României în nume propriu și pentru C. de C. B., solicitând modificarea sentinței în sensul respingerii cererii de anulare a măsurilor dispuse de C. de C. B. la pct. II.1 din Decizia nr. 53/2012 și menținută prin Încheierea nr. 18/2012 a Curții de C. a României.
În motivarea cererii de recurs, a arătat următoarele:
În mod greșit a reținut instanța de fond că acordarea drepturilor salariale persoanelor cu funcții de demnitate publică, funcționarilor publici și personalului contractual este legală, câtă vreme s-a avut în vedere un temei de drept (contractul colectiv de muncă) și hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Interpretarea dată hotărârilor judecătorești în cauză ar duce la concluzia că prin acestea s-a acordat un drept perpetuu reclamanților, lipsind de efecte prevederile legale ulterioare.
Recurenta a invocat Decizia nr. 1601/2010 a Curții Constituționale a României din care rezultă că autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești există pe perioada de aplicare a legii în baza căreia a fost pronunțată.
Recurenta a indicat și faptul că după adoptarea Legii nr. 330/2009 s-a instituit un nou sistem de salarizare și că reclamanta nu mai avea posibilitatea includerii în salariul de bază a acestor drepturi salariale, conform art. 10 din OUG nr. 1/_ și art. 30 din Legii nr. 330/2009.
În ceea ce privește acordarea sporului de dispozitiv pentru perioada ianuarie – februarie 2009 persoanelor având funcții de demnitate publică și personalului contractual, a arătat recurenta că acest drept nu a fost recunoscut prin nicio hotărâre judecătorească.
Decontarea contravalorii abonamentului pentru deplasarea la locul de muncă este lipită de temei legal deoarece potrivit art. 55 alin. 4 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, costul transportului nu reprezintă venit salarial.
Că instituțiile publice nu sunt absolut libere să negocieze și să încheie contracte/acorduri colective de muncă întrucât drepturile salariale în sectorul bugetar sunt prestabilite de lege iar art. 969 cod civil se opune unei interpretări contrare.
În drept, recurenta a invocat dispozițiile art. 304 alin. 1 pct. 9 și 3041 Cod procedură civilă.
Legal citată, intimata reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În susținerea acestei poziții procesuale, intimata a arătat, în esență, următoarele:
În mod greșit susține recurenta că instanța de fond ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești, câtă vreme aceasta a avut în vedere întregul probatoriu administrat.
Dacă raționamentul recurentei ar fi corect, nu s-ar justifica adoptarea Legii nr. 84/2012 care prevede exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială stabilite în condițiile art. 1.
Potrivit art. 5 din OUG nr. 1/2010, se păstrează sporurile avute anterior 31.12.2009, astfel că în mod corect acestea au fost achitate în continuare.
Nici invocarea Deciziei nr. 1601/2010 nu este fondată, dat fiind faptul că o decizie pronunțată în recurs în interesul legii nu are efect asupra hotărârilor judecătorești examinate iar nepunerea în executare a unor hotărâri judecătorești se sancționează potrivit art. 24 alin. 3 din Legea nr. 555/2004.
Părțile au depus înscrisuri.
La solicitarea instanței, intimata reclamantă a comunicat faptul că în cursul anului 2009 au fost acordate sume cu titlu de indemnizație de dispozitiv, după cum urmează: 10.815 lei în baza sentinței pronunțate în dosarul nr._ și 38.549 lei în baza sentinței pronunțate în cauza nr._ .
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, C. apreciază că prezentul recurs este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:
În mod greșit instanța de fond a apreciat că sporul de dispozitiv acordat în perioada ianuarie februarie 2009, sporul de dispozitiv acordat în anul 2011 și în continuare, indemnizația de bază acordată în anul 2011 și în continuare și cheltuielile de transport acordate în decembrie 2010 și în prezent sunt justificate, reclamanta având temei de drept și hotărâri judecătorești irevocabile.
În speță, reclamanta a dovedit existența a două hotărâri judecătorești, respectiv a sentinței civile nr. 1032/2008 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr._ (prin care s-a acordat unui număr de 18 persoane – personal contractual – indemnizația de dispozitiv, începând cu 10.04.2005, până la data încetării raporturilor de muncă și în continuare) și a sentinței civile nr. 387/2008 pronunțată în dosarul nr._ (prin care s-a acordat unui număr de 7 salariați – personal civil – indemnizația de dispozitiv, începând cu data de 10.04.2005 în continuare până la încetarea raporturilor de serviciu).
Din analiza conținutului celor două hotărâri judecătorești rezultă că persoanele având funcții de demnitate publică și funcționarii publici nu s-au numărat printre beneficiarii acestor hotărâri și că doar un număr de 25 de persoane puteau beneficia de acestea.
În privința sporurilor acordate și care au ca temei contractul colectiv de muncă, instanța reține că, potrivit dispozițiilor art. 12 alin. 1 din Legea 130/1996 (în vigoare până la data apariției Legii dialogului social nr. 62/2011, care cuprinde dispoziții similare potrivit art. 132 alin. 1), ”contracte colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale”.
Prevederi similare sunt cuprinse și în art. 72 alin. 1 din Legea 188/1999, care prevede că, autoritățile și instituțiile publice pot încheia anual, în condițiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale funcționarilor publici sau cu reprezentanții funcționarilor publici, care să cuprindă numai măsuri referitoare la: constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de muncă, sănătatea și securitatea în muncă, programul zilnic de lucru, perfecționarea profesională și alte măsuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecția celor aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale.
Totodată, potrivit art. 31 alin. 2 și 3 din Legea 188/1999, funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii. Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici.
Din examinarea acestor prevederi legale, rezultă sfera limitată a problemelor care pot face obiectul negocierii, care include mai mult aspecte de ordin social, ale condițiilor de muncă, sănătății și perfecționării profesionale.
Contractul colectiv de muncă, încheiat între reprezentantul salariaților bugetari și angajatorul acestora are, așadar, un regim juridic special, determinat atât de situația personalului bugetar, cât și de situația specială a veniturilor din care se face plata drepturilor salariale sau asimilate acestora. Astfel, cheltuielile necesare pentru personalul bugetar sunt suportate de la bugetul de stat ori de la bugetele locale. În acest sens sunt și dispozițiile art. 137 alin. 1 din Constituție, care prevăd că formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale statului, ale unităților administrativ teritoriale și ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege.
Ca atare, se impune ca și drepturile salariale sau drepturile asimilate acestora să fie stabilite prin lege, în limite precise, drepturi ce nu pot constitui obiect de negociere și care nu pot fi acordate sau modificate prin convenții colective.
De asemenea, principiile la care face referire Legea nr. 330/2009 trebuie interpretate coroborat și avându-se în vedere și supremația legii, în sensul că drepturile de natură salarială se stabilesc numai prin norme juridice de forța legii.
Potrivit dispozițiilor art. 162 alin. 3 din Legea nr. 57/2003 privind Codul Muncii ”Sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative”.
De altfel, dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 1/2010 și art. 37 alin. 1 din Legea nr. 284/2010 stabilesc în mod expres că prin contractele colective de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi de natură salarială care exced prevederilor Legilor – cadru privind salarizarea.
În consecință, nu pot fi considerate ca fiind legal acordate sporurile stabilite în contractele colective de muncă, care nu își găsesc suport în dispozițiile Legilor – Cadru privind salarizarea.
În ceea ce privește stabilirea în lege a drepturilor bănești acordate, instanța reține că niciunul dintre sporurile în discuție nu este prevăzut în lege a se acorda în favoarea acestora.
Astfel, stabilirea salariului cuvenit personalului contractual, funcționarilor publici sau persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică în cadrul Primăriei Comunei Ș. pentru anul 2011 a avut la bază dispozițiile Legii – cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice – în vigoare începând cu data de 01.01.2011 - care la art. 1 alin. 2 stabilește că ”Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege”. Anexa I capitolul I litera A din lege are în vedere salarizarea funcționarilor publici, iar Anexa I capitolul II litera A din lege are în vedere salarizarea personalului contractual din administrația publică locală, fără ca în cuprinsul acestor anexe să fie prevăzută posibilitatea stabilirii pentru aceste categorii de personal a vreunui spor dintre cele menționate la punctul 1 din decizia contestată.
Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1, 2 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea pe anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice la stabilirea salariului de bază pentru anul 2011 este avut în vedere salariul de bază aferent lunii octombrie 2010, iar potrivit art. 1 alin. 5 din Legea nr. 285/2010 ” În salariul de bază, indemnizația lunară de încadrare, respectiv în solda funcției de bază/salariul funcției de bază aferente lunii octombrie 2010 sunt cuprinse sporurile, indemnizațiile, care potrivit Legii – cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, făceau parte din salariul de bază, din indemnizația de încadrare brută lunară, respectiv din solda/salariul funcției de bază, precum și sumele compensatorii cu caracter tranzitoriu, acordate potrivit O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare. Sporurile stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului necuprinse în Legea – cadru nr. 330/2009 cu modificările ulterioare, și care au fost acordate în anul 2010 ca sume compensatorii cu caracter tranzitoriu sau, după caz, ca sporuri la data reîncadrării se introduc în salariul de bază, în indemnizația de încadrare brută lunară, respectiv în solda/salariul de funcție, fără ca prin acordarea lor să conducă la creșteri salariale, altele decât cele prevăzute de prezenta lege”.
În continuare, analizând dispozițiile Legii – cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, instanța reține că, potrivit art. 1 alin. 2 din această lege ”Începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege”. Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. 1 din acest act normativ ”Începând cu 1 ianuarie 2010, sporurile, acordate prin legi sau hotărâri ale Guvernului, și, după caz, indemnizațiile de conducere, care potrivit legii făceau parte din salariul de bază, din soldele funcțiilor de bază, respectiv din indemnizațiile lunare de încadrare, prevăzute în notele din anexele la prezenta lege, se introduc în salariul de bază, în soldele funcțiilor de bază, respectiv în indemnizațiile lunare de încadrare corespunzătoare funcțiilor din luna decembrie 2009, atât pentru personalul de execuție, cât și pentru funcțiile de conducere”, iar conform alineatului următor sporurile specifice pe categorii de personal și domenii de activitate sunt cele prevăzute în capitolul III al Legii și în anexele la aceasta.
Rezultă, așadar, pe de o parte, că sporurile cuvenite personalului din sectorul bugetar sunt fie cele prevăzute în capitolul III din lege, fie cele prevăzute în anexele la lege (în concordanță și cu art. 22 din Lege), dar acestea din urmă se introduc în salariul de bază și potrivit dispozițiilor noii legi doar în măsura în care au fost acordate prin legi sau hotărâri ale guvernului și, potrivit legilor în vigoare anterior adoptării Legii – cadru nr. 330/2009, făceau parte din salariul de bază.
Astfel, prin Legea nr. 330/2009, conform art. 30, se introduc în salariul de bază sporurile acordate prin legi sau hotărâri de Guvern (iar nu și prin alte acte normative sau prin efectul hotărârilor judecătorești) cu condiția ca aceste sporuri să constituie componente ale salariului de încadrare la nivelul lunii decembrie 2009.
Într-adevăr, în nota la Anexa III/3 din Legea nr. 330/2009 se prevede, în cazul funcționarilor publici, că în coeficientul prevăzut în coloana „Bază” sunt cuprinse salariul de merit, sporul de stabilitate și sporul de dispozitiv, însă aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul că sporul de dispozitiv va fi acordat în continuare doar categoriilor de personal pentru care legea prevedea anterior Legii nr. 330/2009 acest spor și aceasta întrucât dispozițiile art.18 – 23 din Legea nr. 330/2009 nu mai prevăd acest spor în mod distinct, el fiind considerat inclus în salariul de bază al persoanelor care au beneficiat în temeiul legii anterioare de acest spor.
Or, funcționarii publici din cadrul Primăriei Comunei Ș. au beneficiat de sporul de dispozitiv în temeiul sentințelor civile sus-menționate, iar nu în mod direct în temeiul unei legi sau hotărâri de guvern. Nu se poate considera că funcționarii publici au beneficiat de sporul de dispozitiv în temeiul legii, adică al dispozițiilor Legii nr. 138/1999, atâta timp cât, potrivit Deciziei nr. 37/14.12.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, funcționarii publici și personalul contractual din cadrul autorităților administrației publice locale nu pot beneficia de indemnizația de dispozitiv.
Cum Î.C.C.J. face aprecieri cu privire la caracterul corect, ori dimpotrivă, incorect, al interpretării legii de către instanțele care au pronunțat hotărâri în materia sporului de dispozitiv, fără a afecta soluțiile deja pronunțate, instanța reține că, în litigiile aflate pe rolul instanțelor, așa cum este și cauza de față, dezlegarea problemei de drept de către Î.C.C.J. este obligatorie, concluzia contrară ducând la perpetuarea unei soluții în privința căreia Î.C.C.J. a reținut deja că se bazează pe o interpretare greșită. Interpretarea dată de ÎCCJ este așadar obligatorie cu atât mai mult cu cât obiectul cauzei vizează drepturi pretinse pe o perioadă ulterioară pronunțării deciziei Î.C.C.J., fără ca în acest mod să fie încălcat principiul autorității de lucru judecat de care beneficiază sentințele civile în discuție, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, hotărârile menționate și-au produs efectele doar până la apariția legii unice de salarizare, respectiv Legea nr. 330/2009, care a prevăzut, așa cum s-a analizat deja, menținerea sporului de dispozitiv doar la personalul care a beneficiat în baza legii de el, iar nu în baza unor hotărâri judecătorești pronunțate înainte de interpretarea legii de către Î.C.C.J.
Într-adevăr, art. 3 lit. c) din Legea – cadru nr. 330/2009 conține o dispoziție de principiu referitoare la luarea în considerare a sporurilor, precum și a altor drepturi de natură salarială, recunoscute sau stabilite, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, ”prin hotărâri judecătorești, prin acte de negociere colectivă, precum și prin alte modalități, acestea regăsindu-se la un nivel acceptat, potrivit principiilor prezentei legi, în salariul brut sau, după caz, în salariul de bază, în solda funcției de bază sau în indemnizația lunară de încadrare”, iar potrivit dispoziției de principiu înscrise la art. 7 alin. 2 din Lege ”Realizarea trecerii de la actualul sistem de salarizare la noul sistem de salarizare se efectuează în mod etapizat, astfel încât în perioada de implementare a prezentei legi nicio persoană să nu înregistreze o diminuare a salariului brut de care beneficiază potrivit actualelor reglementări”. Principiul stabilit la art. 3 lit. c) din Legea – cadru nr. 330/2009 se reflectă în modalitatea de stabilire a coeficienților ”Bază” potrivit anexelor la lege, astfel că sporurile stabilite anterior prin hotărâri judecătorești, prin acte de negociere colectivă, precum și prin alte modalități, se regăsesc, la un nivel acceptat, în coeficienții respectivi.
Mai mult, drepturile salariale nu pot fi acordate, în baza unor dispoziții de principiu, ci în baza unor texte de lege concrete, iar în acest sens sunt dispozițiile art. 30 alin. 1 din Legea nr. 330/2009, care fac referire la drepturile acordate în baza legii, iar nu în baza unor contracte colective de muncă și cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data acordării lor.
Dispozițiile art. 30 alin. 5 din Legea nr. 330/2009 care prevăd că ”În anul 2010, personalul aflat în funcție la 31 decembrie 2009 își va păstra salariul avut, fără a fi afectat de măsurile de reducere a cheltuielilor de personal din luna decembrie 2009, astfel că noul salariu de bază, solda funcției de bază sau, după caz, indemnizația lunară de încadrare va fi cel/cea corespunzătoare funcțiilor din luna decembrie 2009, la care se adaugă sporurile care se introduc în acesta/aceasta potrivit anexelor la prezenta lege”, sau dispozițiile alin. 3 al aceluiați articol care se referă la sporurile cu caracter permanent acordate în luna decembrie 2009 și care nu se mai regăsesc în anexele la lege și nu au fost incluse în salariile de bază, ce urmează a fi avute în vedere în legile anuale de salarizare, până la acoperirea integrală a acestora, trebuie interpretate prin raportare la alin. 1 al aceluiași articol și care se referă, astfel cum s-a arătat mai sus, la ”sporurile acordate prin legi sau hotărâri ale guvernului”.
De asemenea, principiile la care face referire Legea nr. 330/2009 trebuie interpretate coroborat și avându-se în vedere supremația legii, în sensul că drepturile de natură salarială se stabilesc numai prin norme juridice de forța legii.
În situația în care sporul de dispozitiv ar fi acordat în continuare, începând cu data de 01.01.2010, printr-o interpretare eronată a dispozițiilor Legii nr. 330/2009, funcționarilor publici cărora le-a fost recunoscută anterior îndreptățirea la acest plata acestui spor prin hotărâri judecătorești anterioare apariției Legii nr. 330/2009, s-ar ajunge la nerespectarea principiului menționat la art. 3 litera d) din Legea nr. 330/2009, acela al echității și coerenței, prin crearea de oportunități egale și remunerație egală pentru muncă de valoare egală pe baza principiilor și normelor unitare privind stabilirea și acordarea salariului și a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetar.
Or, C. Constituțională a României a statuat, în cuprinsul deciziei nr. 1601/09.12.2010 că, ”sistemul public de salarizare vizează retribuirea tuturor categoriilor de personal din sfera publică, iar criteriul esențial pe care legiuitorul îl are în vedere în determinarea cuantumului salariului/indemnizației/soldei diferitelor categorii de personal este existența unei anumite omogenități între atribuțiile și îndatoririle subiectelor care alcătuiesc respectivele categorii. Prin urmare, sistemul de salarizare nu este conceput ca, în funcție de data angajării/numirii în funcție, să se stabilească drepturi salariale diferite pentru persoane care ocupă un post identic, ci, din contră, pentru obligații de serviciu identice rezultă un salariu identic. Legiuitorul, în schimb, este îndrituit să acorde drepturi salariale suplimentare - sporuri, adaosuri, suplimente, stimulente - în funcție de criterii obiective legate de vechimea în muncă, în specialitate, de compensare a unor neajunsuri de fapt rezultate din situația concretă a postului ocupat, dar niciodată beneficiul acestor sporuri nu poate fi acordat diferențiat în funcție de data angajării. Data angajării vizează numai momentul de la care încep a fi acordate aceste drepturi suplimentare, însă nu are nicio relevanță în stabilirea drepturilor bănești atunci când legiuitorul decide să suprime sporul respectiv. În caz contrar s-ar ajunge la situații inadmisibile, când, în cadrul aceleiași categorii de personal, angajații ar fi plătiți diferit în funcție de jocul sporurilor sau al reașezărilor salariale realizate de-a lungul timpului”.
De asemenea, C. Constituțională reține, în cuprinsul aceleiași decizii că, nu se poate reține ca fiind încălcate dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, chiar dacă drepturile salariale suplimentare sunt protejate de acest text, fiind interese patrimoniale, întrucât ”acest text convențional nu se opune competenței legiuitorului de a reforma sistemul de salarizare, de a reașeza bazele de calcul, coeficienții sau valorile de referință. Astfel, protecția acordată drepturilor salariale suplimentare prin art. 1 din Protocolul adițional la Convenție și art. 44 din Constituție se întinde în timp atât cât subzistă temeiul și baza legală a acordării lor. Mai mult, includerea sporului în salariul/indemnizația sau solda de bază nu are drept efect o eventuală obligație a statului ca în temeiul art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, pe lângă această reașezare cu caracter salarial, să acorde în continuare și plata distinctă a sporului, o atare interpretare fiind inadmisibilă”.
Față de aceste considerente, C. reține că în mod eronat a apreciat prima instanță că măsura stabilită de C. de C. B. în sarcina intimatei U. Ș. prin pct. 1.1 al Deciziei nr. 69/2012 este nelegală.
Pentru aceste motive, văzând și dispozițiile art. 312 Cod procedură civilă cu referire la art. 3041 Cod procedură civilă, urmează să admită recursul și să modifice sentința recurată în sensul respingerii acțiunii ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta reclamantă C. de C. a României în nume propriu și pentru C. de C. B. împotriva sentinței civile nr. 6063/CA/02.12.2013 pronunțată de Tribunalul B. - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, pe care o modifică în sensul că:
Respinge ca nefondată acțiunea formulată de U. Ș. în contradictoriu cu pârâtele C. de C. a României și C. de C. B..
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 09.12.2014.
Președinte Judecător Judecător
R. Grațiela M. S. P. G. Lorența B.
Grefier
G. P.
Red.SPG/17.12.2014
Tehnored. G.P/17.12.2014/2 ex
Jud Fond: I.B.
| ← Pretentii. Decizia nr. 542/2014. Curtea de Apel BRAŞOV | Pretentii. Decizia nr. 2484/2014. Curtea de Apel BRAŞOV → |
|---|
